Poezia sau frumuseţea ca senzaţie fizică- este titlul pe care Borges l-a dat unei frumoase lecţii despre poezie. Emerson, spune Borges, compară biblioteca cu un cabinet magic în care există mai multe „spirite vrăjite”. Ele stau în aşteptare şi pot fi trezite la viaţă numai atunci când se produce acea întâlnire magică dintre Cartea-spirit şi Cititorul său Magician. Altfel, cartea rămâne un obiect ca oricare, fără suflet, fără valoare.
Viaţa înseamnă curgere, „panta rei”. „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”(Heraclit) . Ne schimbăm de la o zi la alta şi o dată cu noi se schimbă şi lucrurile din jurul nostru, implicit cărţile noastre sunt cu fiecare lectură, altele. O carte devine cu adevărat valoroasă atunci când îşi găseşte cititorul potrivit. Miracolul se întâmplă în momentul în care între opera literară şi cititor se creează acea chimie sinonimă  cu chimia unui „coupe de foudre”. Iar substanţa care menţine focul viu este limbajul comun. Întâlnirea ideală se petrece când există un sistem de semne comun, când Cititorul trăieşte actul estetic ca pe o descoperire, ca pe o rememorare a unor lucruri de mult ştiute. Pe bună dreptate, spune Borges, că limbajul este un fenomen artistic. Întâlnirea cititorului cu semnul trezeşte în mintea lui acele semnificaţii acumulate în urma altor experienţe. Categoriile estetice pot fi aplicate şi limbilor. Şi Borges argumentează cu termenul „luna”:  în franceză, „lune”, „luna” în castiliană- are ceva misterios, „moon”în engleză creează o senzaţie de linişte, de odihnă. În schimb, „selene”din greacă e mult prea încărcat de sensuri. Pe treapta superioară  funcţiei denotative a limbajului se află funcţia conotativă. Metafora este operă estetică de gradul al doilea. Atunci când în loc de cuvântul „lună”poetul spune „oglinda timpului”, deja avem o operă estetică încărcată de conotaţii. Poetul le descoperă iar cititorul le dă viaţă, le pune în valoare. „Cînd citim un poem bun, spune Borges, gîndim că şi noi am fi putut să-l scriem, deci acest poem prexista în noi.” Aşa se ajunge la definiţia platoniană a poeziei:”acest lucru gingaş înaripat şi sacru.” Euritmie în zbor, cum spunea Ion Barbu. Muzică.

Însă ceea ce spune profesorul Borges despre poezie nu poate fi priceput decât atunci când discipolul, virtualul consumator, ori creator de poezie este pregătit să primească lecţia.
Fiind profesor la Facultatea de Filozofie şi Litere din Buenos Aires, Borges îşi îndemna studenţii să-l citească singuri pe Shakespeare, fără să folosească bibliografia shakespeareană. „De ce să nu studiaţi direct textele?” „ Dacă aceste texte vă plac, bine; iar dacă nu vă plac, lăsaţi-le(din moment ce ideea lecturii obligatorii, la literatură, este o idee absurdă, cum la fel de absurd ar fi să vorbeşti de fericire obligatorie). Cred că poezia este ceva ce se simte şi dacă dumneavoastră nu simţiţi poezia, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti de c-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru dumneavoastră.”

Citind aceste rânduri mi-am amintit de marea dezamăgire care a fost Facultatea de Litere pentru mine. Cearceafuri întregi de bibliografie, profesori cantonaţi într-un singur curs (nu generalizez) pe care mulţi dintre colegi îl memorau doar pentru a fi pe placul lor, citându-i. Era regulă ca cei din anii mai mari să ne spună când ne întâlneam pe holuri, la examene: „vedeţi că X are pretenţia să-i spui din curs”. Trebuia să-l iei de la bibliotecă, ori să-l cumperi. Alţii, mai puţin orgolioşi, avea un Magistru pe care îl citau cu sfinţenie. Aşa era G. Călinescu, deşi mie nu-mi plăcea întotdeauna. Deşi punctul lui de vedere, influenţat deseori de propriile umori, limita opera câte unui autor doar la anecdotic sau la anumite stereotipii. Încă mai există mari poeţi într-un con de umbră, purtând ca pe nişte stigmate supranume cu care se confundă întreaga lor operă: Eminescu-„Luceafărul”, Bacovia –„nevroticul ce plânge pe-o singură coardă”, I. Barbu -„ermeticul” Iar situaţia nu s-a schimbat prea mult. Ba, cred că e ceva mai gravă. Dovada: nivelul şcolii româneşti, în acest moment, care scoate pe bandă rulantă generaţii întregi de „analfabeţi ai sensibilităţii”(Dinu Flămând).Toată lumea se mulţumeşte să parcurgă o programă aridă, iar la final absolvenţii( chiar şi ai unor şcoli în domeniu) nu sunt capabili să trăiască, să simtă frumuseţea unui tablou de valoare, a unei bucăţi muzicale, a poeziei, a frumosului. Le lipseşte, pur şi simplu, acel ceva greu de definit aşa cum greu de definit este iubirea: simţul estetic. Le este amputată o anumită formă de fericire. Pentru că apropierea de poezie, înţelegerea şi retrăirea, „rememorarea” acelor imagini pe care ea ţi le transmite e sinonimă cu apropierea de fiinţa iubită.

În continuare, Borges arată o cale de-a pătrunde în tainele poeziei comparând un sonet al lui Francisco Quevedo, închinat ducelui de Osuna,  cu un sonet al poetului argentinian Enrique Banchs. De ce îl atrage mai mult poemul celui din urmă? Surprinzător, citind sonetul lui Banchs există câteva motive poetice care fac trimitere la Borges: oglinzile, trandafirul, penumbra, iubirea. Iată sonetul :

"Ospitalieră şi devotată în reflectarea sa
în care lumea materială obişnuieşte să fie aparenţă
este oglinda ca un clar de lună în penumbră.

Fastul nopţilor îi dă lumina pâlpâitoare a lămpii
iar tristeţea, trandafirul care înclină capul în cupa agonizândă.

Durerea se dublează şi, la fel,
toate câte-mi sunt grădina sufletului
Şi poate speră ca într-o zi să poposească
în iluzia liniştei sale albastre
Oaspetele care s-o lase să reflecte
frunţi alăturate şi mâini înlănţuite."

(Enrique Banchs –Hospitalario(Ospitalier))

La finalul conferinţei despre poezie, Borges trage concluzia că frumuseţea ne pândeşte la orice pas. Depinde de fiecare dintre noi cât suntem de pregătiţi s-o căutăm şi s-o primim ca pe un mare dar de la Creator. Din punctul lui de vedere, studierea diacronică a literaturii este irelevantă.Timpul şi spaţiul n-ar trebui să influenţeze actul estetic. Frumuseţea, spune Borges, ori o simţim, ori nu. Ne pierdem în discuţii sterile, scăpând din vedere esenţialul. Şi Borges l-a sintetizat în versul lui Angelus Silesius: „La rosa sin porque florece porque florece”( „Trandafirul , fără un motiv anume, înfloreşte pentru că înfloreşte.”) . Poezia este sau nu este.