J.M. Coetzee- Aşteptându-i pe barbari ( note de lectură)
Motto: „Fiecare deţinut trebuie să simtă pe propria-i piele că omul este un mâncător de oameni; conştiinţa supravieţuitorului, dacă mai dăinuie cumva, trebuie să fie lăcaşul ruşinii de a fi rămas în viaţă.” (Andre Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni)
Structurat în trei părţi, romanul lui Coetzee, Aşteptându-i pe barbari, este în esenţă, o cronică despre Puterea totalitară. În prima parte, cititorul ia contact cu reprezentanţii Puterii. Primul, Magistratul, este birocratul, cu un subţire lustru intelectual, rutinat, inactiv, cu simţurile aflate în conservare, cucerit de ideea că-şi face datoria atât faţă de instituţiile statului, pe care le reprezintă, cât şi faţă de cetăţeanul anonim a cărui prezenţă abia se face simţită. Celălalt, Jandarmul intransigent, venit de la Centru, intră în scenă chiar de la debutul naraţiunii remarcându-se la început, prin figura lui bizară, aflată în dosul unor ochelari fumurii, semn că între el şi ceilalţi există o barieră de netrecut.
Nu e orb, dar poartă ochelari fumurii, pentru a se proteja de soare, spune el. Însă şi pentru a nu-i surprinde careva privirea, pentru a nu avea acces direct la ochii lui. Ochelarii fumurii sunt şi un semn al distanţării de ceilalţi, câtă vreme nu poate fi stabilit contactul privirilor. Acum, colonelul Joll a fost trimis de la Centru în regiunea aflată la marginea Imperiului, ameninţată de un pericol încă nedefinit: barbarii.
Îl întâmpină Magistratul, omul care reprezintă Puterea în zonă şi, care ducea o viaţă tihnită, mulţumit de sine, până la ivirea acestei ameninţări. Excavarea ruinelor acoperite de dune de nisip cu scopul de-a cerceta civilizaţia anterioară venirii garnizoanei lui la marginea Imperiului fusese singura cale de-a ieşi din rutina zilnică. Dar s-a plictisit repede ajungând la concluzia că munca de arheolog nu are o finalitate.”Spaţiul e spaţiu, viaţa e viaţă, peste tot la fel. Da în ceea ce mă priveşte, susţinut cum sunt de strădania altora, lipsit de vicii civilizate cu care să-mi umplu timpul liber, îmi răsfăţ melancolia, încercând să aflu în vidul deşertului o acuitate istorică specială. Ce deşertăciune, ce vanitate rău călăuzită! Ce noroc că nu mă vede nimeni!”pg.24-25
Ţinutul era, din când în când, călcat de triburile sărace de nomazi care furau câteva animale pentru a supravieţui. În urma ultimei incursiuni, soldaţii care apărau ţinutul au capturat doi prizonieri: un bătrân şi un adolescent rănit, care susţineau că merg la medicul din oraş. În lipsa altor prizonieri, guvernatorul i-a arătat colonelului Joll pe cei doi. Şi colonelul solicită să-i interogheze, conform procedurii. Omul de la Centru are propriile metode sofisticate de anchetare a presupuşilor barbari, tortura fiind un mijloc sigur de-a afla adevărul. „Durerea e adevărul; în rest, te poţi îndoi de toate.” (pg 10)
Investigaţia omului de la centru lasă în urmă un bătrân ucis care n-a suportat tortura şi un tânăr dezumanizat de suferinţă. Pentru a-şi continua ancheta colonelul Joll decide să meargă în căutarea „barbarilor”, ghidat de tânărul rănit care-şi recunoscuse o vină imaginară sub tortură.
Expediţia ad-hoc organizată de omul venit de la centru să rezolve problema barbarilor se finalizează cu o captură jalnică- prizonierii nefiind decât nişte amărâţi de pescari aborigeni speriaţi de prezenţa soldaţilor. Jandarmul acţionează ca orice jandarm fără să gândească prea mult- el vânează fără discernământ impulsionat doar de simţul misiunii îndeplinite.
Prizonierii sunt campaţi în apropierea garnizoanei. Imaginea apropierii celor două lumi –cea a sălbaticilor şi cea a lumii civilizate- scoate în prim plan absoluta lor incompatibilitate. De o parte, o lume care se ghidează doar după instincte, care se adaptează prea repede traiului în captivitate câtă vreme îi este satisfăcută unica nevoie, aceea de-a se hrăni fără efort. De cealaltă parte, lumea omului alb, evoluat, care-i priveşte la început cu compasiune şi curiozitate pe sălbatici, apoi cu scârbă şi dezgust.
În urma colonelului rămâne o turmă de oameni pe jumătate animalizată. Magistratul simte pentru prima dată scârbă şi dezgust faţă de propria-i laşitate în faţa acestor crime gratuite. Are revelaţia faptului că nu bieţii pescari din triburile de peste graniţă, luati ostateci, sunt barbarii, ci ei, reprezentanţii Puterii din aşa-zisa lume civilizată, atât prin cruzimea cu care i-au supus la tortură, cât şi prin nepăsarea celorlalţi cu care au asistat la abominabilele fapte. „Toată viaţa am crezut în comportamentul civilizat; de data asta însă trebuie să recunosccă amintirea a ceea ce s-a întâmplat mă face să-mi fie silă de mine însumi.”pg 34
Veritabil maestru în structurarea discursului narativ, J.M. Coetzee face o trecere într-un alt registru, în cea de-a doua parte a romanului, aducând în prim plan o ciudată poveste de dragoste. În oraş se pripăşeşte o cerşetoare din tribul anchetat de colonel. În urma torturii fata rămăsese cu picioarele rupte şi orbise.
Ca un ritual, seară de seară bărbatul îi spală picioarele zdrobite aşa cum altădată Maria Magadalena le spălase pe ale altui Răstignit. Scutind-o de ruşinea de-a cerşi, chiar dacă o aduce în casă pe post de servitoare cu care el, bărbatul alb, ar fi putut face ce doreşte, între cei doi rămâne un zid de netrecut. „Stă întinsă pe spate, cu mîinile aşezate cuminte pe piept. Sunt lungit lângă ea şi vorbesc blând, încet. Aici apare ruptura. Aici, mâna mea, mângâindu-i pântecele, devine stângace şi dizgraţioasă ca un homar. Impulsul erotic, dacă asta e, se ofileşte; surprins, mă văd agăţat de fata asta robustă, incapabil să-mi amintesc ce anume doresc de la ea, furios pe mine însumi pentru că o vreau şi în acelaşi timp nu o vreau.” E o iubire de neatins. Imposibilă. Vin din lumi diferite, cu tradiţii diferite, nimic nu-i uneşte: el, un bătrân magistrat în slujba Puterii, ea, o copilă barbară torturată de oamenii aceleiaşi Puteri. Încercările Magistratului de-a găsi măcar o imagine care să facă să-i reverbereze sufletul cu al ei, eşuează. E semn că, dincolo de diferenţele sociale nu există fascinanta cunoaşterea a celuilalt.„În purtarea mea faţă de ea , sunt la fel de neajutorat ca un norde pe cer pus în faţa altuia”, consimte Magistratul.
Toate încercările de a-i găsi în memorie un loc, o imagine, dinainte de-a-i fi fost ucis sufletul, când încă era viu, luminos, capabil să primească iubirea, rămân fără răspuns: „-Am încercat să mi te amintesc aşa cum erai înainte să se fi întâmplat toate astea, îi spun. Mi-e greu.”pg 65
Iubirea fără cunoaştere nu poate să existe şi, în cele din urmă, decide s-o ducă înapoi la tribul ei, pornind într-o călătorie iniţiatică, în care face drumul înapoi de la civilizaţie către barbarie, tocmai pentru a înţelege şi a simţi mai bine suferinţa acestor oameni. Călătoria e lungă şi anevoioasă. În cele douăsprezece zile de când ne aflăm pe drum, spune Magistratul, am devenit mai apropiaţi decât am fost luni de zile, cât am trăit în aceeaşi cameră. Iubirea ce naşte din încercări transfigurează. Nici Magistratul nu mai e omul care a fost înainte de-a cunoaşte tânăra barbară. Din omul nepăsător, cu mici tabieturi, se transformă în omul cu atitudine, căruia îi pasă de aproapele său, indiferent pe ce treaptă a societăţii s-ar afla.
Pentru încălcarea tabuurilor şi pentru atitudinea rebelă faţă de Puterea opresivă Magistratul se transformă din reprezentant al acesteia, în persecutat. Legătura lui cu barbarii este luată drept o sfidare a instituţiilor statului. Imediat ce ajunge în cetate este arestat şi aruncat în temniţă. De astă dată colonelul Joll nici măcar nu se arată, proscrisul fiind luat în primire de un tânăr ofiţer dornic de avansare. Se începe cu umilirea fizică, trupul fiind cel care poate trăda cel mai uşor. Ţinut nespălat într-o celulă fără aer şi fără lumină, înfometat, izolat de ceilalţi prizonieri, Magistratul începe să cunoască pe propria piele cum se poartă Imperiul cu cei care nu se supun orbeşte, care-şi permit să gândească şi să ia decizii în limitele umanităţii. Imperiul nu are suflet, nu gândeşte, Imperiul conduce prin teroare şi agresiune.
Conflictul se acutizează, când în oraş se întorc soldaţii cu prizonierii barbari, capturaţi în urma unei expediţii la graniţa Imperiului. E o demonstraţie de forţă pe care locuitorii cetăţii trebuie s-o consimtă şi să i se supună. Toată această mascaradă, ca de altfel toate confruntările cu aşa-zisul duşman din umbră reprezentat de barbari îl scârbesc pe Magistrat şi-l determină de astă dată să ia atitudine.
Imaginea prizonierilor este terifiantă. „Calul purtătorului de stindard e condus de un bărbat care flutură un baston greu încoace şi-ncolo, ca să-şi facă drum prin mulţime. În spatele lui vine un altul, târând o frânghie , iar la capătul frânghiei, legaţi unul de altul la gât, un rând de barbari goi-puşcă, ţinându-şi mâinile pe faţă într-un fel ciudat, ca şi când ar suferi cu toţii de durere de dinţi. Preţ de o clipă sunt contrariat de postura lor, de uşurinţa cu care îşi urmează conducătorul, până când descopăr lucirea metaluluiţi înţeleg pe loc. Un fir de sârmă străpunge carnea palmelor fiecărui barbar şi trece prin găuri făcute-n obraji. „Asta îi face blânzi ca nişte mieluşei”, îmi amintesc cum îmi spunea un soldat care asistase la toată şmecheria: „nu se gândesc în felul ăsta la nimic altceva decât cum să rămână nemişcaţi”. Inima mi se strânge. Acum ştiu că n-ar fi trebuit să-mi părăsesc celula.” pg 136 Barbarii, de fapt, sunt ei, oamenii civilizaţi, reprezentanţii Imperiului aici la graniţă care acţionează distorsionat faţă de situaţia existentă tocmai pentru a-i supune chiar şi pe locuitorii cetăţii terorii în masă. Suferinţa Magistratului păleşte în faţa chinului la care sunt supuşi prizonierii luaţi dintre barbari. "Nimeni nu mă bate, nu mă înfometează şi nu mă scuipă. Cum aş putea să mă consider o victimă a persecuţiei, când suferinţele mele sunt atât de neînsemnate?Dar sunt cu atât mai degradante în meschinăria lor."pg.113
Magistratul trebuie să plătească cu vârf şi îndesat încălcarea normelor. Moartea ar fi fost pentru el o pedeapsă prea demnă. Nu, Imperiul mai întâi umileşte, ucide sufletul, apoi trupul. Remarcabil redă autorul întâlnirea dintre cei doi oameni ai puterii: colonelul Joll aflat pe val şi Magistratul aflat în dizgraţie. Pentru curajul lui de-a lua atitudine faţă de mârşăviile lor, Magistratul este bajocorit, tratat la fel precum barbarii cărora le luase apărarea. Trebuia să înţeleagă că în spatele lui e gol, că nimeni şi nimic nu-i susţin eroismul de care dă dovadă.
„- Totuşi, pari să ai acum o nouă ambiţie, spune el. Pari să vrei să-ţi faci un nume la tău, de pildă „Singurul Om Bun şi Drept”, omul care e gata să-şi sacrifice până şi libertatea pe altarul principiilor. Dar să te întreb ceva: crezi că aşa te văd cetăţenii după spectacolul de-a dreptul ridicol pe care l-ai dat în piaţă zilele trecute? Crede-mă, pentru oamenii din oraşul ăsta nu eşti Singurul Om Bun şi Drept, nu eşti decât un biet clovn, un nebun. Eşti murdar, puţi, te miroase oricine de departe. Arăţi ca un cerşetor bătrân, unul care caută prin gunoaie. Nu te vor înapoi în nici un fel. Aici nu mai ai nici un viitor. Vrei să intri în istorie ca martir, presupun.. dar cine o să te pună în cărţile de istorie, asta-i întrebarea. Conflictele astea minore de la graniţă nu au nici o importanţă. Or să treacă, iar frontiera o să adoarmă la loc pentru încă douăzeci de ani. Oamenilor puţin le pasă de istoria unui ţinut de la mama dracului.”pg 150
Degradarea fiinţei ajunge la apogeu atunci când este dus în piaţa publică şi este supus unui supliciu dincolo de puterea de-a suporta a oricărui individ. E un soi de ruletă rusească în urma căreia rebelului îi dispare ultima umbră de demnitate şi de curaj.
„Dar torţionarii mei nu erau interesaţi de gradele de intensitate a durerii. Erau interesaţi doar să-mi demonstreze ce înseamnă să trăieşti într-un corp, în chip de corp-un corp care poate cocheta cu noţiunile de justiţie doar atâta vreme cât e întreg şi sănătos, care foarte curând le uită, de îndată ce i se prinde capul şi gura e forţată să înghită tone de apă sărată, până când începe să tuşească, să vomite şi, epuizat, se goleşte cu totul.
N-au venit să-mi smulgă direct din trup adevărul despre care am vorbit cu barbarii şi ce mi-au răspuns. Aşa că n-am avut nicio şansă de a le arunca în faţă cuvintele răsunătoare pe care le pregătisem. Au venit în celula mea ca să-mi arate ce înseamnă umanitatea şi în doar o oră mi-au arătat mai mult decât era nevoie.”pg 152
Chinurile la care este supus Magistratul câtă vreme se află sub supravegherea armatei, venită de la centru, nu au decât o singură ţintă: aceea de-a înspăimânta şi de-a-i îngenunchia pe toţi supuşii. El este exemplul care trebuie să le intre bine în cap. Între tratamentul aplicat barbarilor şi cel aplicat oponentului Puterii nu-i nicio diferenţă. Ba dimpotrivă el, altădată omul Puterii trebuie să fie umilit într-atât încât să se vadă că viaţa lui nu contează. Că el omul civilizat angajat pe post de birocrat, când mişcă-n front devine frunză în bătaia vântului. Pentru impunerea autorităţii Imperiului nici un mijloc de tortură nu-i suficient.Însă Puterea la rândul ei are nevoie de unealta care s-o impună şi această unealtă este torţionarul. Cel care aplică tortura făcând exces de zel, care nu are în vedere decât propria-i avansare. Intrigat de diferenţa dintre aparenta statură de om civilizat şi felul în care aplică torturile de neimaginat semenilor săi, Magistratul se întreabă care-i adevărata faţă a torţionarului.
„Mă uit la ochii lui limpezi, albaştri, atât de limpezi încât parcă ar fi lentile de cristal trase peste pupile. Se uită la mine. Habar n-am ce vede. Gândindu-mă la el, am rostit cuvintele „torţionar...torţionar” ca pentru mine, dar sunt cuvinte stranii, şi cu cât le repet mai mult cu atât mai stranii devin, până când îmi înţepenesc pe limbă ca nişte pietre. Poate că acest om , împreună cu bărbatul pe care îl aduce după el ca să ajute la treabă şi colonelul lor sunt cu toţii nişte torţionari, poate că aşa şi sunt înregistraţi pe fişele lor arhivate undeva, în Capitală, deşi e mai probabil că pe fişe scrie „ofiţeri de securitate”...El se ocupă de sufletul meu : zi de zi îmi dă carnea la o parte şi îmi expune sufletul la lumină; probabil că a văzut multe suflete la locul lor de muncă în cursul vieţii. Dar grija pentru sufletele care i se încredinţau pare să nu-l fi afectat mai mult decât îl marchează inimile operate pe un chirurg.”pg. 155
Şi nu se mulţumeşte cu propria-i înţelegere. Vrea să afle chiar din gura lui cum mai poate trăi, iubi, mânca cu mâinile năclăite de sânge-
„Iartă-mă dacă întrebarea ţi se pare obraznică, dar aş vrea să te întreb: cum crezi că mai e posibil să mănânci după ce i-ai...lucrat pe oamenii ăia ? Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o întotdeauna în faţa călăilor şi a altor asemenea oameni. Stai aşa! Ascultă-mă încă o clipă, sunt sincer, m-am frământat enorm înainte să îţi pun întrebarea asta, fiindcă mă înspăimânţi. Nu trebuie să ţi-o spun, sunt sigur că eşti conştient. Ţi-e uşor să mănânci după aceea? Mi-am închipuit că normal ar fi să te speli pe mâini. Dar cum nici o spălare obişnuită nu ar ajunge, ai avea nevoie de intervenţia unui preot, de un ceremonial de purificare, nu crezi? O formă de curăţare asufletului deopotrivă-iată cum mi-am închipuit eu că stau lucrurile. Altfel, cum ai mai putea să te întorci la viaţa de zi cu zi, să stai la masă, de exemplu, şi să mănânci pâine alături de familia sau prietenii tăi?
Se întoarce, dar cu o mână lentă, ca o gheară, reuşesc să-i prind braţul.
-Nu, ascultă! îi spun. Nu mă înţelege greşit, nu te învinuiesc, nu te acuz, am trecut de mult peste asta. Adu-ţi aminte că şi eu mi-am devotat viaţa legii, îi cunosc mecanismele, căile justiţiei sunt uneori neştiute, ştiu asta. Încerc doar să înţeleg felul în care trăieşti. Încerc să-mi imaginez cum respiri, mănânci şi trăieşti zi de zi . Dar nu pot! Asta mă tulbură! Dacă aş fi în locul lui, îmi spun, mâinile mele s-ar simţi atât de murdare, încât gândul m-ar sufoca...
Se smulge din strânsoarea mea şi mă izbeşte în piept atât de tare, încât încep să gâfâi şi cad pe spate.
-Nenorocitule! urlă el. Dement bătrân! Marş de-aici! Du-te şi mori undeva!
-Când mă duceţi la proces? strig eu către spatele care acum se îndepărtează.
Nu mă bagă în seamă.” pg 166
Apariţia în cetate a jandarmului precum şi intervenţia lui brutală în viaţa locuitorilor cetăţii creează un dezechilibru. Anarhia şi bunul plac înlocuiesc liniştea aparentă până la dezintegrarea întregii societăţi. Imperiul se destramă nu din vina duşmanului nevăzut care pare să fie barbarul ci din însăşi vina autorităţilor care seamănă frica şi teroarea la orice pas.
„Ce ne-a împiedicat să trăim în sânul timpului ca peştii în apă, ca păsările pe cer, ca nişte copii? E vina Imperiului! Imperiul a creat timpul istoric. Imperiul şi-a plasat existenţa nu în vârtejul timpului ciclic al anotimpurilor, ci în timpul ştirbit al măreţiei şi al descreşterii, al începuturilor şi al sfârşiturilor, al catastrofei. Imperiul se condamnă neîncetat să trăiască în istorie şi să conspire împotriva ei. Un singur gând îi frământă mintea epuizată: cum să nu se termine, cum să nu piară, cum să-şi prelungească existenţa. În timpul zilei, îşi urmăreşte duşmanii. Este viclean şi crud, îşi trimite câinii peste tot. Noaptea, se hrăneşte din imaginile dezastrului: prădarea oraşelor, violarea populaţiei, piramide de oase, hectare întregi de pustietate.”pg 175
Iar cel care ridică glasul împotriva Puterii opresive nu găseşte niciodată sprijin în cei în numele cărora se ridică şi pentru care suferă toate chinurile din lume. Dintr-o parte, Puterea îi zdrobeşte trupul şi sufletul, din cealaltă, semenii lui îl aruncă în neantul uitării făcând tabula rasa din actul său de revoltă. Aşa se întâmplă întotdeauna cu revoltele şi cu revoltaţii. Puterea opresivă are nevoie de linişte spre a-şi teroriza cetăţenii. Asemeni „Urletului” lui Munch, romanul lui Coetzee e un strigăt în pustiu, câtă vreme omenirea merge către autodistrugere, angrenată într-un mecanism din ce în ce mai sofisticat.
„...Vincent Van Gogh: purtându-şi urechea proaspăt tăiată în locul în care repugnă cel mai mult înaltei societăţi...monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-odată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxarcos din Abdera retezată cu dinţii şi scupată, plină de sânge, drept în faţa tiranului Nicocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în faţa lui Demylos...ambii filozofi supuşi la înfiorătoare chinuri, primul –zdrobit de viu într-o piuă.” (Georges Bataille)
Comentarii