Lev Şestov - Noaptea din Grădina Ghetsimani

Lev Şestov - Noaptea din Grădina Ghetsimani

 

 

 Moto:Cine ştie, s-ar putea ca viaţa să fie moarte, iar moartea să fie viaţă.”(Euripide)

 

Lev Şestov, pe numele său adevărat Lev Isakovici Schwarzmann, s-a născut la Kiev, în ziua de 13 februarie 1866 şi a decedat la Paris, în 1938. Plasat de critici în rândul existenţialiştilor, Şestov practică în scrierile sale o filosofie a dezrădăcinării umane şi a unui Dumnezeu absurd. Spirit aflat la confluenţa a două mesianisme, cel iudaic şi cel slav, Şestov este filosoful în a cărei gândire coexistă demonia istoriei alături de fervoarea credinţei. Iată câţiva dintre exegeţii operei sale: Benjamin Fondane, Boris Schloezer, Cioran, Camus.

Lev Şestov se alătură celebrei triade de „aventurieri ai gândirii”- Kirkegaard, Dostoievski, Nietzsche, fără să fi fost influenţat de aceştia, ci mai degrabă promovând idei filosofice sincrone, independente. Nu a fost un umanist în accepţia canonică a cuvântului. Venind dintr-o Rusie în care „iobăgia era nu numai una juridică, ci şi una de natură spirituală”, pentru Şestov omul este un ins viu şi concret care suferă, se zbate şi se cutremură în faţa lui Dumnezeu. Analizând cele câteva studii şestoviene ajungem la concluzia că autorul descoperă, la final, absurdul oricărei existenţe.Singura ieşire adevărată, spune Şestov, se află tocmai acolo unde nu există ieşire pentru judecata omenească. Altminteri de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decât pentru a obţine imposibilul. Cât priveşte posibilul, oamenii îi pot face singuri faţă.”

„Spirit sălbatic”, aşa cum îl califică Boris Schloezer, Şestov nu se lasă uşor încadrat într-un anume curent filosofic. Dacă pe plan universal se înrudeşte cu Pascal, cu Nietzsche, cu Kirkegaard, aşa cum am mai spus, în literatura rusă el poate fi pus alături de Dostoievski, Tolstoi, Andrei Belâi. În tot ceea ce a scris se dovedeşte a fi un promotor al paradoxului: „Oamenii se arată şocaţi când enunţ două judecăţi contradictorii deodată. Ei pretind să renunţ la una dintre ele, ori mai bine, din respectul convenienţelor, să nu le rostesc în acelaşi timp. Dar, între mine şi ei, există această diferenţă, aceea că eu îmi afirm deschis contradicţiile, în timp ce ei preferă să le ascundă în propriii lor ochi.”

Stilul său de o spontaneitate inegalabilă şi de o simplitate ce aminteşte de dialogurile lui Socrate face ca opera să-i fie accesibilă. Prin temele abordate în eseurilor sale precum şi modul în care o face reuşeşte să zdruncine din temelie sisteme de gândire deja acceptate. Psiholog profund, se dovedeşte în acelaşi timp un dialectician abil şi un logician fin prin aforismele presărate în articolele sale. De la Nietzsche încoace, Lev Şestov este singurul „imoralist” veritabil. Nihilismul său se adresează legii morale impuse de om în detrimentul credinţei în Dumnezeu. Revolta lui este o revoltă religioasă. Principiile moralei au valoare socială dar puterea lor e limitată. „Lumea e mult mai profundă decât ne-o închipuim în timpul zilei, spune Şestov. Aici, pe acest tărâm unde omul se află singur şi unde şi-a impus propriile principii morale, detronându-l pe Dumnezeu, aici începe tragedia lui. Însă atunci când  se află în apropierea morţii, „el se eliberează dintr-o dată de jalnicele obligaţii faţă de oameni, umanitate, viitor, civilizaţie şi aşa mai departe. În locul acestor lucruri el nu mai are de dezlegat decât o problemă foarte simplă referitoare la propria-i persoană, solitară, neînsemnată, măruntă . Toţi eroii tragici sunt egoişti.”

În "Noaptea din Grădina Ghetsimani", exegeză dedicată lui Pascal, elogiază gândirea de excepţie, pascaliană, combătând universul raţional al lui Descartes, considerat de el, linear, armonios, în care omul să devină un automat supus unei rigori logice.

Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii: nu trebuie să dormim în acest timp”, spune Pascal a dus, până la sfârşitul vieţii, o luptă continuă împotriva lumii şi împotriva Romei care voia să se lepede de Dumnezeu. „Nu sper nimic de la lume, nu învăţ nimic, nu vreau nimic; n-am nevoie prin graţia Domnului , nici de binele, nici de autoritatea nimănui.” Iată, aceasta este esenţa întregii filosofii pascaliene. Şestov îl consideră pe Pascal un geniu, un inspirat, a cărui operă este, însă, inutilă oamenilor pentru că oamenii nu au nevoie de neliniştea lui, de trezia lui. Ei caută pozitivismul lui Descartes, au nevoie de lucruri calme şi clare, nu de sfâşierile unui suflet precum cel al lui Pascal. Agonia lui Iisus va domni până la sfârşitul lumii, spune Pascal şi în tot acest timp oamenii nu trebuie să doarmă. Începând cu Apostolul Petru, care nu şi-a putut înfrânge somnul, în timp ce Iisus se ruga „Îndepărtează paharul acesta de mine...”, omenirea a continuat să doarmă. El ştia că Petru trebuia să doarmă şi în somnul său să-l renege de trei ori, numai astfel putându-se îndeplini profeţia. Şi, în timp ce Iisus agonizează, omul nu reuşeşte să privească lumea cu propriii ochi: mai bine acceptă ceva ce-i este străin, dar acceptat de toată lumea, decât să aibă o opinie separată şi să se afle în pericol de-a fi respins de ceilalţi. Pascal, asemeni lui Luther, a fost dintre cei care au văzut că Biserica era o instituţie omenească, că adevărul nu se află aici pe pământ, ci în ceruri. „Nu aici se află ţara adevărului, ea rătăceşte necunoscută printre oameni.”

Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre, de la cel mai umil muncitor până la savantul filosof. Esenţa adevărului este stabilitatea şi invariabilitatea. Pascal, însă, cere omului să nu doarmă, să nu accepte o pace falsă, ci să se lase pradă neliniştei.

Comparându-l pe Pascal cu Nietzsche, Lev Şestov vorbeşte despre bolile şi despre suferinţa celor doi. El îi consideră ca venind dintr-o altă lume, atâta timp cât şi unul şi celălalt n-au petrecut decât foarte puţine zile fără suferinţă, cât somnul nu le-a fost tovarăş şi cât, sub tălpile lor, au simţit întotdeauna abisul. Oamenii normali, raţionali, merg pe teren solid, se supun legii fundamentale a lumii noastre, cea a gravitaţiei universale. Pentru cei doi nu există repaos. La ei adevărurile lumii normale, obişnuite, sunt minciuni, şi invers. Aici, tribunalul suprem este Roma, iar criteriul esenţial este raţiunea. Pentru ei tribunalul suprem este doar Dumnezeu. În Scrisori provinciale, Pascal declanşează lupta cu iezuiţii apărând Port-Royal-ul - pe Jansenius, pe Arnauld, pe Nicole. Iată un citat care se aplică şi-n zilele noastre: „Vanitatea este atât de bine înfiptă în inima omului, încât un soldat, un servitor, un bucătar, un împletitor se laudă şi îşi doresc admiratori; chiar şi filosofii vor asta; cei care scriu împotriva gloriei doresc gloria de a fi scris bine; cei care îi citesc vor să aibă gloria de a-i fi citit. Chiar şi eu care scriu aici am poate, această dorinţă...”

Dar astfel de adevăruri nici chiar cei de la Port-Royal nu puteau să suporte, aşa că le-au cenzurat sever. Până la urmă întreaga confruntare se dă între raţiune şi credinţă şi cea mai bună ilustrare a acestei confruntări este diferendul dintre Sfântul Augustin şi Pelagius, diferend care, spune Şestov, stă la baza căutărilor lui Pascal. Pelagienii, încă de la greci citire, susţineau supremaţia raţiunii. Numai raţiunea nu l-ar fi putut înşela pe om şi doar ea putea pune o pavăză în faţa neliniştii sale. În vreme ce Pascal consideră sufletul, acest abis al neliniştii, ca fiind singura  cale de legătură cu Dumnezeu. Pentru el, izvorul principal al cunoaşterii este Biblia şi adevărul este accesibil oricărui om doar dacă îi este arătat. Câteodată, adevărul li se revelează unor oameni, dar în acelaşi timp îi orbeşte pe ceilalţi.

Singur cu suferinţa sa, Pascal a mers în faţa lui Dumnezeu, convocând la Judecata de Apoi Roma şi întreaga lume. El aflase că aici, printre oameni, n-a existat niciodată un alt Dumnezeu, că „puterea cheilor” a fost înmânată de Dumnezeu însuşi lui Petru în acea noapte în Grădina Ghetsimani, în care L-a renegat de trei ori. Ideea că „cheile cerului” sunt pe pământ la îndemâna omului a fost pentru prima dată enunţată de Socrate, pentru ca apoi, ca multe alte idei, să fie preluată de creştinism. Socrate şi discipolii săi, stoicii, îl identificau pe Dumnezeu cu regula morală, demonstrând că conceptul de lege are valoarea principiului suprem şi că existenţa omului se sprijină tocmai pe această cunoaştere pentru a dobândi „cheile cerului”. În viziunea lui Şestov istoria creştinismului apare ca istoria elenizării Vechiului şi Noului Testament, spiritul vechilor greci fiind încet-încet asimilat şi transformat în gardian al legii conform principiilor morale ale omului şi conform modului său de gândire. În viziunea sa, spiritele care au încercat să acceadă la o realitate superioară raţiunii umane, la o libertate absolută au fost Sfântul Pavel, Augustin, Luther, Nietzsche, spirite care populează întreaga operă şestoviană.

La finalul eseului despre Pascal, Lev Şestov concluzionează: „Aşteptând-şi aici se află esenţialul filosofiei lui Pascal, atât de diferită de ceea ce numim noi cu acest nume - „să nu căutăm siguranţa şi fermitatea” în lumea noastră vrăjită. Nu trebuie să fim liniştiţi, să dormim... Această poruncă nu este pentru noi toţi, ci doar pentru puţinii „aleşi” sau „martiri.” Căci dacă ar dormi şi ei, cum a dormit în timpul memorabilei nopţi marele apostol, sacrificiul lui Dumnezeu va fi fost inutil, iar moartea ar triumfa definitiv, pentru totdeauna.”

În celălalt eseu "Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei. Destinul istoric al lui Descartes şi Spinoza", pornind de la vorbele Apostolului Pavel: „Legea a fost dată pentru a înmulţi păcatul, Lev Şestov face cunoscută filosofia lui Descartes, contemporan cu Pascal, însă cu o filosofie total opusă. Odată cu Descartes se produce ieşirea din noaptea milenară a Evului Mediu. Pentru Descartes, adevărul nu există decât acolo unde poate fi reprezentat clar şi distinct. Tot ceea ce era vag perceput, ceea ce era misterios, nu putea fi adevărat.

Biblia spune că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, după care, l-a binecuvântat. În lumea greacă, mitul privind originea omului este povestit de Anaximandru: ieşind pe scena lumii, adică din propria voinţă, părăsind izvorul unic comun şi cucerindu-şi o existenţă individuală, lucrurile particulare au comis prin asta o mare crimă şi ca urmare au fost pedepsite. Toate lucrurile particulare, adică fiinţele vii şi, înainte de toate, oamenii, au fost pedepsite cu pieirea. Deci, nu aşa cum se spune în Biblie că Dumnezeu i-a creat pe oameni, ci oamenii din propria voinţă, în chip nelegiuit, au purces către existenţa la care, de fapt, nu aveau nici un drept. În consecinţă, viaţa individuală este o impietate şi de aceea ascunde în sine cumplita ameninţare a celei mai mari pedepse: aceea cu moartea. Astfel, există două legende legate de originea şi apariţia omului pe Pământ. Şestov pune întrebarea: care din cele două variante este adevărată? Şi cine decide unde-i adevărul? Pentru legenda antică spusă de Anaximandru pledează perisabilitatea fiinţei umane. „Experienţa zilnică, spune el, ne învaţă că tot ceea ce începe să existe este menit descompunerii şi tot ceea ce se naşte moare.” Căci este evident că oamenii n-au venit pe lume însoţiţi de binecuvântarea lui Dumnezeu. Pornind de la aceste premise, atât Descartes cât şi discipolul său Spinoza susţin că toate poveştile din Biblie sunt fanteziste. Lev Şestov susţine că atât Descartes cât şi Spinoza s-au înscris în spiritul timpului lor, în vreme ce Pascal n-a împărtăşit bucuria şi entuziasmul general, opunându-le propria filosofie. El simţea că distinctul şi clarul susţinute de pozitivişti însemnau începuturile morţii şi ale nimicirii.

Se ştie că Biblia a venit dinspre Orient către Europa. Cam în aceeaşi perioadă, la Alexandria trăia Filon, filosof a cărui misiune era să împace Biblia cu Logosul. Logosul a învins, omul a învăţat că Dumnezeu nu există, nu există decât substanţă, că metoda matematică (metoda cercetării impersonale, obiectiv ştiinţifice) este singura adevărată. Drumul deschis de Descartes şi de Spinoza a fost urmat de Hegel şi de întreaga pleiadă a filososfiei moderne.

În final, cele două texte ale lui Lev Şestov reunesc temele majore ale filosofiei sale, teme prezente în întreaga operă: „lupta cu morala imperativului categoric”, „lupta cu puterile absolute ale raţiunii”, „lupta împotriva imaginii armoniei şi ordinii realităţii obiective” şi „lupta împotriva ipostazierii lui Dumnezeu ca treaptă supremă a Binelui”.

Unul dintre discipolii lui Şestov a fost Benjamin Fundoianu (Fondane). În studiul său "Şestov , martor al acuzării", Fundoianu spune: „... Şestov suspectează, în cunoştinţă de cauză, cercetările în comun, meditaţiile colective, adevărurile bune în toate timpurile şi peste tot, evidenţele care li se impun oamenilor atunci când sunt împreună şi când se ating unii de ceilalţi. Acestei „omnitutdini” pe care se sprijină capacana raţiunii, ca şi Pascal, Kirkegaard, Dostoievski, îi va opune omul singur, poate chiar omul singur în faţa lui Dumnezeu. Şi nu numai singur, dar şi despuiat, părăsit, lipsit de ajutorul legilor, al virtuţii al faptelor, de sprijinul unui pământ ferm sub picioare. Omul singur căruia nu numai că i se refuză totul, ci căruia i se cere totul. Există aici o viziune a excepţiei, un principiu al selecţiei şi al alegerii, o teorie a „alesului”, ivită din izvorul însuşi al credinţei trădate de biserici şi care este susceptibilă să ne transforme total concepţia despre iudeo-creştinism. Între cei „chemaţi” (omnitudinea - carnea de tun a filosofiei) şi „ales”(omul singur făgăduit adevărului mai mult decât îi este lui făgăduit adevărul) se cască o prăpastie adâncă. Nu este vorba despre o aristocraţie copleşită cu toate darurile, bucuria, tihna, ci de o aristocraţie a nefericirii: la aceasta se rezumă rolul experienţei aşa-zis „privilegiate”.”

 

Bibliografie- Lev Şestov, Noaptea din Grădina Ghetsemani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei,  Polirom, 1995

Cenaclu Literar: