Lumea prin ochii Mariei

Lumea prin ochii Mariei

Lumea prin ochii Mariei

Locuri comune, peisaje arhicu-noscute, o viaţă pe care nu o simţim ca deosebită, altfel. Dintr-o dată totul se transformă - percepţii care se aşează pe retină în acelaşi mod, dar pe care le „vedem" altfel, le filtrăm şi le gândim diferit, dăruiţi cu o altă perspectivă...

Nepoţica mea a venit în vacanţă, o vacanţă canadiană de trei luni, şi la cei 11 ani ai ei a avut curajul (sau inconştienţa copilăriei) să înfrunte un drum de 16 ore, singură prin aeroporturile lumii. Totul în jurul ei este nefamiliar, chiar şi noi, mătuşă şi văr, căci după trei ani timpul lasă urme şi ne schimbă tăcut.

*

Suntem în mall şi într-un magazin special pentru copii răscolesc rafturile, răvăşesc umeraşele, să-i găsesc Mariei ceva de îmbrăcat. Stă temătoare într-un colţ şi aşteaptă cuminte să termin scotocitul. Îi dau un braţ de haine şi o trimit la cabina de probă. Se execută ascultătoare şi începem parada toaletelor. Nu-mi place nimic şi îi dau muntele de haine vânzătoarei. Când să ieşim, Maria, temătoare, mă întreabă:

- Nu se supără vânzătoarea?!

- De ce să se supere, pui? Asta este meseria ei, să aşeze hainele frumos pe rafturi, să mă servească pe mine, potenţial client, şi să îmi zâmbească tot timpul, chiar daca nu cumpăr nimic.

Maria este uşor confuză şi continuă:

- La noi se supără dacă probăm mult... O dată o vânzătoare nu a vrut să ne mai arate nimic până nu scoate mama portofelul să vadă ea ca are bani destui.

Îmi amintesc şi eu de vânzătoarele din ţară, multe rămase cu mentalitatea de pe vremea când totul se dădea pe sub tejghea, când la cozile imense nervoşii şi cei ce îşi pierdeau răbdarea erau ponderaţi de ‚căţeluşii' linguşitori, pensionari care se transformau în avocaţi de ocazie şi puneau la punct recalcitranţii: „Ia terminaţi şi lăsaţi femeia în pace! Nu vedeţi săraca ce obosită e?! Ce, e uşor pentru ele cu atâţia ca dumneata?!"

Maria se întoarce şi priveşte nedumerită la femeia ce ne spune zâmbind „bye!".

*

Este cald afară şi o iau pe Maria la piscina în aer liber aflat într-unul din parcurile oraşului. Încă nu s-a deschis şi, cum avem timp de pierdut, pornesc spre pădurea ce începe la marginea piscinei. Ne afundăm pe o alee umbroasă, dar Maria se opreşte brusc speriată.

- Angi... Aici nu sunt câini vagabonzi?!

Îi înţeleg spaima, căci nu este aşa departe vremea când plecam dimineaţa devreme spre serviciu şi haita de câini aciuită lângă blocul nostru începea să mă latre cu voioşie. Problema mea era cu haitele altora; pe ai mei îi ştiam. Câini părăsiţi de stăpâni, sau care nu au avut niciodată stăpâni, victimele demolărilor şi a nepăsării noastre. Câini slabi, murdari, veşnic înfometaţi şi care te urmăreau tăcuţi, deseori agresivi, înrăiţi de viaţa petrecută printre pubele...

- Ştii, continuă Maria, la noi sunt aşa de mulţi că mi-e şi frică să merg la şcoală singură. Şi Max latră la ei şi se ceartă cu ei tot timpul. Eram odată la plajă cu mama şi Alina, şi a venit lângă cearceaful nostru o căţeluşă vagaboandă care era şchioapă de ambele picioare din spate. Ştii că ne-a dat laba?! Era aşa de draguţă!...

Mi-e milă şi îmi amintesc de un câine  vagabond pe vremea  studenţiei mele. Îl vedeam în staţia de tramvai de la gara şi cu greu suportam priveliştea. Picioarele din spate îi fuseseră tăiate de tren, ori poate tramvai, şi alerga vesel pe lăbuţele din faţă, târând în spate chinuit două cioturi, cu blana zdrenţuită şi capetele lucioase ale oaselor albite arătându-se indecent lumii nepăsătoare.

*

Conduc spre casă şi de pe margine panouri electorale, colorate, lucioase ne amintesc pe cine trebuie să votăm. Maria le numără şoptit dar, după o vreme, se opreşte brusc, plictisită. Se întoarce spre mine şi mă întreabă:

- Cum îl cheamă pe primarul vostru?

- Habar n'am! Şi chiar realizez că nu numai că nu ştiu cine e primarul, dar nu ştiu nici măcar numele liderilor principalelor partide din Canada.

Maria râde cu gura până la urechi.

- Cum, nu ştii?! Eu ştiu cine e la noi... Radu Ştefan Mazăre.

Cred că dacă o întreb, îmi poate enumera cel puţin 20 de politicieni, cel puţin trei partide şi principalele teme ale politicii dâmboviţene. Bieţii copii, au mintea îmbibată în politichia românească, expusă deşănţat pe toate gardurile, în toate ziarele şi la toate tocşourile; poluare politică, toxine revărsate cu neruşinare, sechelarii, năstaşii, cozmâncii, ilieştii s-au insinuat parşiv în creierul copiilor români, modelând cu sârguinţă viitorul cetăţean balcanic.

*

Maria  îşi unge o felie cu unt, după care aşează tacticos pe ea o bucată de  şuncă. Mănâncă cu poftă şi exclamă:

- Ce şuncă bună! Ştii, la noi nu se mai găsesc mezeluri bune...

- Cum! Nici la Tomis? întreb eu uimită.

- La Tomis mai bagă şuncă din aia bună, dar este foarte scumpă şi Vichi nu cumpără...

Maria nu are tată şi cu salariul mamei plus cele două pensii ale bunicilor nu îşi pot permite prea multe. Este bine educată, învăţată cu nevoile şi de plimbările prin magazine alături de bunicii cu portofelul mai tot timpul gol. Nu îmi cere nimic. Doar atunci când trecem prin supermarket vorbeşte ca pentru sine: „La noi nu sunt jeleuri aşa moi; sunt tari şi nici nu pot să le mănânc!"; „La  noi nu se mai găsesc floricele de porumb cu sos de cedar". Îndes coşul cu tot ce nu se mai găseşte „la noi" şi mă opresc să iau fructe. Pun în pungile de plastic două piersici, două banane, trei caise...

- Ai voie?! întreabă Maria.

- Am voie să ce?... nu înţeleg.

- Păi să iei aşa... două din fiecare? La noi dacă nu iei un kil sau juma' de kil, nu te lasă vânzătoarea!

Iarăşi tirania vânzătoarelor din ţară! Deja mă oboseşte ideea. Îndes pungile în căruciorul de metal şi pornim spre casa de marcat. Lângă ieşire, displayul cu gume de mestecat şi ciocolatele atrage privirea Mariei.

- Oh! Ce Twix mare! La noi nu se găseşte aşa mare!

Iau un Twix şi îl aşez pe banda rulantă.

*

Stau în faţa laptopului şi scriu un e-mail. Maria murmură un cântecel, întinsă în recliner, şi scrie şi ea într-o agendă pe care i-am dat-o când a venit.

- Angi! Dă' şi mie o riglă!

Caut o linie în camera lui  Vladi şi găsesc în final una aruncată într-un sertar. Maria îşi face catalog şi scrie frumos, caligrafic, numele unor copii imaginari cărora le dă note la diferite materii. Când nu dă note, inventează exerciţii de matematică. Maria a terminat clasa a patra şi a avut o învăţătoare foarte exigentă, uşor nebună, care patru ani a terorizat-o cu teme pentru acasă. În vacanţe, în weekend - exerciţii, compuneri, puţin timp rămas pentru joacă sau orice altceva.

Este prima vacanţă după patru ani de zile în care nu are de făcut teme. Şi ca un roboţel învârtit cu cheiţa, Maria nu poate ieşi din ritm. Joaca ei se învârte în jurul  şcolii. Îi povestesc ce slabă e şcoala aici, cum Vladi nu are deloc teme pentru acasă, şi în clasa a 7a majoritatea timpului colorează şi decupează - ca la grădiniţă. Maria zâmbeşte şi se luminează la faţă:

- Ce super!...

- Nici un super, zic eu indignată! În România totuşi încă se face carte... Uită-te la Vladi ce şcoala face!...

- Da, dar măcar el are copilărie...

Sună atât de matur şi trist ultima propoziţie a Mariei încât îmi înghit orice alt comentariu. O privesc cum începe să tragă iar linii în catalog şi murmură printre dinţi: „Sorine, nu ţi-ai făcut azi tema la istorie... Ai un patru!"

*

Suntem în vacanţă la Penticton şi Maria nu se mai satură de piscină şi soare. Ne plimbăm pe malul lacului în lumina difuză a înserării după o zi plină.

- Angi, sunt cam obosită; putem să ne întoarcem la motel?

- Sigur... o iau de mână şi ne strecurăm prin mulţime. Deja s-a făcut noapte şi o luna plină se ridică deasupra lacului, dându-mi deja coşmaruri. Semnul meu zodiacal este un semn de apă şi totdeauna luna plină mă tulbură, mă aduce în pragul nebuniei. Cum ne apropiem de motel, o muzică săltăreaţă ne izbeşte timpanele; în curtea interioară se pusese de o petrecere în toată regula. Maria se aşează în pat cu puţine şanse de a adormi; sub fereastra camerei noastre, boxele vibrează pe acordurile unei manele de „tip nou". Este deja ora unu dimineaţa, iar noi încă nu reuşim să închidem un ochi.

„Am bătut tot Occidentul

Că mă păştea falimentul!"

Ţigănia muzicala este acompaniată voios de chiote şi bună dispoziţie, uşor aburită de alcool. Maria se ridică pe pernă şi îmi spune triumfător:

- Şi la voi sunt manele! Vezi?! Spuneai că aici la ora 11 lumea face linişte, că e civilizaţie... Vezi?!

Se aruncă iar in pat şi îşi pune perna în cap. Musafirul meu mititel priveşte Canada cu ochiul critic al turistului ce împarte lumea în „la noi" şi „la voi". Între timp, „la noi" se amestecase cu „la voi", petrecere de români, hotărâţi să se simtă bine, ca în vacanţă, suflecându-şi mânecile gospodăreşte şi trecând cu decibelii peste orice convenienţe sociale.

O lună imensă mă privea ironic de pe cerul fierbinte, ridicând marea neliniştii peste coşmarurile încă nevisate ale nopţii.  

Angela Daniela ŢAPU