Marc Chagall

Marc Chagall

Chagall înseamnă în limba rusă “a merge cu paşi mari.” Volubil, iubind viaţa cu nesaţ, într-o continuă comunicare cu cei din jur, atent la toate contactele, aşa îl descriu contemporanii. Viaţa şi opera sa se suprapun, degajă acelaşi parfum, aceeaşi intimitate. Asemeni tuturor marilor artişti îşi oglindeşte în întregime propria viaţă în opera sa. Nu e nici cerebral, nici sensual- e un mare liric. Ajuns la Paris, în vremea când cubismul era la modă, Chagalll se ţine deoparte. “ Tablourile mele sunt ilogice şi nerealiste-cu mult înainte de suprarealism. Ceea ce voiam era un realism, dacă vreţi psihical obiectului, al figurii geometrice”Pe Bonnard şi pe Matisse îi admira, dar îi considera “realişti” . În schimb îl iubea pe Stravinski. “S-a spus despre picture mea: este literatură, din cauză că nu copiam realitatea aşa cum era înţeleasă. Dar făceam nişte construcţii formale. Existau unele forme în picture mea, nu cele ale obiectelor utile, nici cele ale obiectelor abstracte.”

 La el totul e linie curbă, zborurile şi apariţiile, normalul, culorile introvertite... Singurul lucru care contează atunci când pictează este materia. El o numeşte chimie. Prin chimie defineşte o fuziune a mai multor elemente disparate care compun universal şi omul şi care pot intra într-o compoziţie doar la o anumită oră şi numai în mâna unui artist predestinat. Există oameni care reuşesc să alcătuiască acel amalgam de culori care dau consistenţă materiei. Doi pictori pot lucra cu aceeaşi culoare: unul îţi produce emoţii, altul, nu. Contează sufletul pe care-l pun în acel amestec de culori. Chimia este o calitate ireductibilă. Chimia e seninătatea naturii, spune Chagall. “Priviţi un copac…este oare supărat?”


“Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm - leoarcă de vopsele, în patul meu
În aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc - în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare...
Ici - o tuşă! Albastră. Ici - una verde.
Roşie. Culorile se potolesc
vine tihna...
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.”(Tabloul- Chagall, trad. Leo Butnaru)

 

Chagall insistă asupra calităţilor morale ale artistului. N-a pictat niciodată în vederea succesului, chiar dacă pânzele lui nu se vindeau. Virginitatea pastei se potriveşte cu puritatea inimii. Chagall nu suportă violenţa culorii. Marii artişti nu au ce face cu aceste lucruri ţipătoare. Culorile cele mai puternice sunt vaporoase-pânza transparentă, aerată. “Când creez cu inima, rămâne aproape tot ce era în intenţia mea; dacă o fac cu capul, nu rămâne aproape nimic. Nu trebuie să te temi să fii tu însuţi, să nu te exprimi decât pe tine. Dacă eşti complet sincer, ceea ce faci, ceea ce spui va plăcea şi celorlalţi. Trebuie să fii atent să nu laşi opera ta să se acopere de muşchi”

Fantezia lui e debordantă, fără limite. Priviţi Bestiarul lui. O întreagă lume fantastică creată după raţiuni proprii. Ca la majoritatea marilor artişti, copilăria lui e vie, este izvor de inspiraţie şi reazăm pentru momentele de slăbiciune. El s-a născut la Vitebsk într-un mediu sărac, izolat lipsit de orizont . Existenţa cotidiană e limitată, se împarte între sinagogă, unde studiază şi cântă, şi soba de fier, lângă care doarme şi mănâncă.Tatăl său avea o meserie dură: era muncitor necalificat la o fabrică de conserve de heringi. Avea opt copii, împovărat de griji şi sărăcie şi cu sufletul încărcat de amărăciune.
Bunicul, însă, era un un personaj plin de fantezie. Şi nepotul a împrumutat mult de la el. Într-o zi când toată lumea îl căuta, el se urcase pe un acoperiş, călare pe horn şi mânca un morcov. De la el, Chagall a împrumutat uşurinţa de-a visa, înclinarea către poezie şi năzuinţa către ascensiune. Dacă la ceilalţi pictori axa transversală a naturii se situează la nivelul ochilor, la Chagall este ca-n povestirile lui Hofmann, trece pe undeva pe deasupra. El vede totul zburând în tablourile sale, inspirat fiind de nevasta lui, Bella, în primul rând; “ea zboară de multă vreme deasupra pânzelor mele, călăuzindu-mi arta”, spune Chagall. De unde-i vine lui Chagall acest dar al înălţării? Poate din amintirile copilăriei, poate din viziunile sale…Nu se ştie. Cert este că el a învăţat că e foarte important în viaţă să fii de neînlocuit şi, odată, descoperind acest lucru să i te dedici în întregime.

Pentru Chagall cel mai important lucru este să fii natural. Să ştii să fii tu însuţi. Şi asta presupune să ai marea capacitate de-a te cufunda în tine însuţi şi de-a te înălţa apoi renăscut precum pasărea Phoenix.”Toată viaţa noastră este aşa, o întâmplare, un dar.” Să faci lucruri inedite, proaspete de fiecare dată. Să fii neliniştit, să-ţi pui întrebări. “Dacă suntem neliniştiţi, facem lucruri liniştite,spune artistul.”

Ajuns la Paris, Chagall intră într-o altă etapă a vieţii sale. Timpul şi spaţiul se completează reciproc dând imaginea unei succesiuni.Aici începe să ilustreze Biblia într-un mod surprinzător. Folosindu-se de toată gama de culori pânzele lui induc sentimentul distanţei infinite . Într-o vreme în care linia frântă şi cubul erau la rigoare, Chagall rămâne fidel curbei şi cercului.
Chagall e un anticlasic. După cele două călătorii făcute în Grecia, recurge la o coloristică mult mai bogată şi mai intensă. Mai mult ca oricând, el construieşte prin culoare, nu prin linie.Toate peisajele lui sunt scăldate într-o aură, emană seninătate, bucuria de-a trăi.
“Eu umblu prin lume ca prin pădure -
pe mâini şi picioare.
Frunza din pom, iată, cade
în suflet frică trezindu-mi.
Pictez toate astea, învăluite de vis
ninsoarea acoperă codrul - tabloul meu
priveliştea din cealaltă parte
unde
mă aflu deja de ani îndelungaţi.
Şi aştept să fiu îmbrăţişat de minuni nepământene
ce mi-ar încălzi inima, spaima mi-ar goni.
Tu înfăţişează-Te, eu Te aştept - de pretutindeni.
Şi ţinându-ne de mâini, ah,
vom zbura împreună, urcând scara lui Iacov.

* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii -
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat...
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.

De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.

... Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.

* * *
Sunt feciorul Tău, menit
a se târî pe pământ.
mi-ai dat vopsele-n mână, penelul mi l-ai dat
dar cum ar fi să Te pictez - nu ştiu...
Acest pământ? Cerul? Inima Ta?
Ruinele oraşelor? Fraţii arzând în flăcări?
Ochii mi se umplu de lacrimi, nu văd -
încotro să fug, spre cine să zbor?
Căci există cineva care ne năruie viaţa.
Căci există cineva care ne dă soroc de moarte
şi el anume ar putea să mă ajute
ca tabloul ce-l pictez să lumineze-a bucurie.”(Scara lui Iacov- Chagall, trad: Leo Butnaru)

 

 

 

Bibliografie: Jacob Baal- Teshuva, Marc Chagall, Taschen, Koln, 2008

                    Leo Butnaru, 100 de poeţi ai avangardei ruse, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008

Cenaclu Literar: