Obişnuiesc să-mi protejez auditoriul, evitând să-i trag drept în plex cu vorbele nu prea blânde, atunci când încerc şi eu să spun oarece în agora. Îmi iau anumite precauţii şi-o ocolesc vulpeşte pre după piersic. Care va să zică, încerc eu să împac şi lupul şi varza că biata (sau beata?) capră de mult îi moartă-n coşar.

Toată tărăşenia a pornit de unde nu v-aţi duce cu gândul. De la „Fata cu vârtelniţa”, celebrul lied al lui Schubert, transpus în partitură pentru pian de Liszt. O adevărată minunăţie, mai ales, când te gândeşti cum a valorificat Schubert poveştile. Şi, uite aşa, mi s-a trezit pofta să citesc „Vârtelniţa fermecată”. Dar ia-o de unde nu-i că, dar din dar se face rai şi acolo unde am trimis-o, nu s-a mai vrut întoarce: atât de mult i-a plăcut noul stăpân. Eu pofta de citit nu mi-am putut-o înfrâna niciodată şi nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca la miez de noapte să răstorn biblioteca în căutarea vreunei cărţi în care ştiam eu că lăsasem semn.

Mă ciucisem, ieri, în dosul unui raft din micuţa librărie de cartier şi răsfoiam un volumaş cu basmele vestiţilor fraţi şi numai ce aud o voce cât se poate de revoltată. „Aş cumpăra-o!acu’ pe loc aş cumpăra-o da’ costă juma de milion! E prea scumpă! Ăştia nu ştiu că cine-i interesat să citească, n-are bani? Păcat, o cumpără unul cu bani care habar n-ar despre ce scrie acolo. Ce, sunt aşa mulţi filozofi care să citească filozofie?”( Era Fuga din rai a lui Tolstoi).

Mi s-au aprins beculeţele. De undeva din negura timpului o voce la fel de revoltată, doar ceva mai cristalină, tuna şi fulgera că tot ţăranul cumpără smochine să le mânce cu mămăligă. Cu degetele lui groase şi butucănoase  de ţăran, cu  lut negru pe sub unghii... Întâmplător, dama în cauză avea aceeaşi profesiune ca şi amicul, mare doritor de citeală pe bani puţini. Dumneaiei, damă adevărată, cu umbreluţă şi pălăriuţă a dat nas în nas cu ditamai coada ceauşistă în faţa câtorva pacheţele cu smochine. Considerând că prohibitivele storcite fructe orientale sunt numai pentru mânuşiţele înmănuşate şi delicate ale domniei sale, (cine ar mai fi avut elevata ştiinţă de-a purta cu delicateţe, în vârful degeţelelor, ţuguind delicat buzele de un roşu aprins, cleioasa smochină?), dama noastră s-a înfipt moţ în faţa vânzătoarei comandând cu nonşalanţă un chil de fructe. N-a apucat să sfârşească vorba din gură că un zdrahon cât uşa mitropoliei a înhăţat-o de-o aripă şi-a înfipt-o taman în locul prim, din coadă. Ce-a urmat? Cu siguranţă cunoaşteţi toţi astfel de scenarii. Cu ochii pe jumătate ieşiţi din orbite, jignită profund în amorul propriu şi personal, dumneaiei urla către toată gloata de trimbulinzi ce stătea cu capul plecat şi cu veşnica pungă în mână: „Ţopârlanilor, mârlanilor, cum vă permiteţi? Ştiţi voi cine sunt eu? Habar n-aveţi ce-s alea smochine! O să le mâncaţi cu mămăligă, înapoiaţilor!” A plecat gesticulând şi urlând, lăsând în urmă o adunătură de capete plecate cu ochii ţintă către lădiţa în care fructele se tot împuţinau. Dacă dumneaiei, duduia elevată şi cu educaţie de pension, ar fi avut proasta inspiraţie să insiste mai mult, cu siguranţă ar fi fost linşată de haita cea flămândă.

...Ei, acu şi dumnealui, intelectualu, vocifera să fie auzit de biata vânzătoare care-şi băgase nasul în computer, sau, poate, de ceilalţi clienţi care, eventual, i-ar fi dat şi dreptate.

 Dar, cum zisei, mi-au sărit siguranţele. „50 de lei,! Trei pachete de ţigări, zic, pe care le fumaţi în două zile.” „Da, dar cartea nu-i pentru oricine, a ridicat dumnealui glasul, stăpân pe situaţie.” „Adevăr grăiţi. Nu-i pentru oricine. De-aia-i scumpă. Nici muzeele nu-s pentru oricine, nici bibliotecile, nici Opera, nici Teatrul. Dacă s-ar putea... gratis!  Că, deh! Ce produc alde scârţa- scârţa? Gratis, frate! Şi dacă vor să trăiască, să le dea Guvernoiu ce-i cade pe sub masă. Da, săracul Guvernoi are şi el amărâţii lui care stau cu gura căscată aşteptând să i se scurgă firimitura din barbă. Ce mai, tura-vura? N-a făcut bine că le-a-nchis? Biblioteci, muzee, teatre... toate locurile astea neproductive. Şi nici editurile nu se simt prea bine.” ”Da, ştiţi ce cărţi ieftine are „Sofia”(editura)? Şi numai cărţi bune!”încearcă Citilă să mă convingă” „O fi, nu zic ba. Că cea mai tare industrie care merge şnur în ţărişoara asta e patronată de sfinţiile lor. Te pomeneşti c-or fi plătind şi ei taxe ca tot mujicul la stat! Da, coborâi eu tonul, s-ar putea să aveţi dreptate. Că oricine ăsta a cam decedat şi nu-şi mai bate capul  cu zeama asta numită cultură. În fond, la ce generaţii aruncaţi pe piaţă n-au decât să scumpească ori să ieftenească terfeleoagele lor, că tot or să se umple de praf, tot o să le cace musca prin vitrinele librăriilor, tot o să le decoloreze arşiţa verii şi, în final, or s-ajungă „papier c...”Ce-a mai zis convivul meu de ocazie? Nu cred că mai are vreo importanţă. Cert este că, în timp ce discutam, a aruncat o privire fugară către adidaşii mei cam rufăiţi. Ce încredere ar fi putut avea în mine bietul om?