“O ţară tristă, plină de humor…” asta e România!

Ţara în care m-am născut şi am trăit până acum, dar în care mă simt ca o exilată. Ţara în care se râde mult, se miştocăreşte mult, pentru că da, suntem la Porţile Orientului şi asta justifică totul. Ţara în care se fură pe rupte şi hoţii sunt aleşi în fruntea bucatelor. Ţara în care totul e de vânzare de la copii, la titluri savante şi până  la suflete. Ţara în care nu ai nicio siguranţă când ieşi afară din casă.  Ţara în care dacă ajungi într-un spital echivalează cu semnarea sentinţei la moarte. Ţara în care s-a întors Nick Sava după 20 de ani de autoexilare, la care se condamnase, când a văzut în 1990 că nu există nicio speranţă de-a se schimba ceva în mentalitatea colectivă românească.  De fapt, România e o ţară nici mai bună, nici mai rea ca alte ţări. Problema e alta. Ţine de mentalitate, de  tarele lăsate moştenire de la o generaţie la alta.

A uitat sărmanul Nick Sava cu câtă scârbă şi cu câtă obidă a plecat dincolo de ocean. Aşa cum uită cei care revin an de an şi, de fiecare dată, se întorc jurând că anul următor nu mai vin. Ai zice că românii plecaţi în afara ţării sunt masochişti. Adevărul este că iubirea pentru România este o iubire toxică. Mai devreme sau mai târziu ucide. Aşa cum l-a ucis pe Nick Sava. Şi pe mulţi alţi oameni de valoare care au parcurs drumul celebrului domn Lăzărescu din filmul la fel de celebru.

Nimic din cele ce s-au petrecut în preziua morţii lui nu-i anunţa sfârşitul tragic, în chinuri atât de mari...

 Aşa cum îi plăcea, duminică , 7 martie, a fost la mall să scrie. Începuse un nou roman de care era mândru. N-a apucat să-mi povestească prea multe. Doar ce terminase altul şi se gândea să caute pe cineva să-l editeze la computer- îi plăcea să scrie cu creionul în caiet tip A3 de matematică. Gândind că sunt şi-aşa prea obosită, voia să plătim un editor.

Duminică seara, când s-a întors de la mall l-am auzit tuşind din când în când şi pentru că avea un parşiv de diabet cu alte complicaţii am decis să mergem pe 8 martie la medic.

A fost de acord şi, dimineaţă, după ce şi-a băut cafeaua şi a citit presa, mi-a zis să-l las să se odihnească puţin înainte de-a pleca.După toate semnele contactase o viroză şi a început să facă febră. Medicul de familie avea program după amiaza aşa că am decis să chem acasă o salvare cu medic să-i prescrie o reţetă să nu lăsăm boala să avanseze.

În jumătate de oră a venit salvarea, însă bucuria mea s-a preschimbat în revoltă amestecată cu furie. Nu ştiu dacă individul era medic. După comportament şi după limbaj era un golan luat de la colţul străzii. A scos sictirit un pix de undeva de la spate şi-a început să scrie. Nici măcar nu l-a consultat nu l-a întrebat ce şi unde-l doare. Nimic. Cu un aer de superioritate scria şi se uita la mine: „nurofen, răceală şi grip” ...i-am spus că nu poate lua aşa ceva pentru că-i hipertensiv. Răspunsul a fost năucitor: „Nu mă interesează problemele lui cardiace.”, „paxeladine...”are diabet şi glicemia deja e cam mare, am spus eu în speranţa că mă ia în seamă. „N-are importanţă!” „şi vitamina C, deşi nu i s-a dovedit eficacitatea”...fraza asta a repetat-o de vreo trei ori pentru că, probabil, îl făcea să se simtă important.Înainte să iasă pe uşă mi-a zis să-l duc totuşi la spital că „de gripă mor bătrânii ca el, şi-a arătat spre Nick, nu tinerii ca el, marele doctor. I-am deschis uşa semn că trebuia să părăsească teritoriul până nu exteriorizam ce simţeam.

Am sunat din nou la medicul de familie care a venit spre seară şi mi-a recomandat internare în spital. Între timp, cu tratamentul pe care i-l dădusem şi cu alte ocazii reuşisem să-i scad puţin febra. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Nick de-a acceptat atît de uşor să chem salvarea şi să meargă la spital deşi, având destule experienţe triste cu spitalul, refuzase de dimineaţă.

Resemnat, cu o figură tristă şi obosită a acceptat precum mielul să meargă la tăiere.

În salvare m-am rugat de asistentă să mă ducă la urgenţă, la cardiologie. M-a refuzat cu obstinaţie pentru că avea febră 38, 2. Am ajuns la Spitalul de Izolare şi primul meu gând a fost că de-acolo nu poţi ieşi viu. Am întrat într-o încăpere prost iluminată şi insalubră de la poarta spitalului unde două ameţite, cu veşnicele stetoscoape legate de gât au început să-mi pună întrebări, chipurile să-i facă internarea. Habar nu aveau de meserie, dar când le-am cerut să cheme urgent un medic să-i acorde bolnavului primul ajutor, mi-au spus cu seninătatea birocratului imbecilizat că au de urmat proceduri. Nick avea frisoane şi cu greu l-au lăsat să se aşeze pe un nenorocit de pat. Eu mă tot străduiam să le arăt plicul cu documentele medicale şi am insistat să-l ducă la terapie intensivă pentru că era un bolnav cu boli cronice care cerea atenţie mărită. Nu s-a uitat nimeni la hârtiile mele. Cu greu a venit o doctoriţă cu care am negociat ceva vreme să rămân alături de Nick. Am sperat că fiind cu el nu i se poate întâmpla nimic.

Deşartă speranţă...

A fost dus la pavilionul 3, chipurile cu un cărucior până la uşă, apoi a fost nevoit să urce nişte scări înalte şi întortocheate că un bolnav cu probleme cardiace, oricând îşi putea da duhul acolo.

A venit faimosul doctor Dănuţ Teodor, care, în loc să ceară lămuriri despre istoricul bolilor, m-a dat afară din rezervă. Sunt convinsă că nici nu s-a uitat pe hârtii. L-am rugat să cheme un cardiolog măcar, spitalul neavând un minim de mijloace pentru intervenţii în astfel de cazuri. Dacă catadixea vreunul să se uite în documentele medicale, cu siguranţă m-ar fi îndrumat alături, la clinica de cardiologie. Dacă măcar venea vreunul să-l vadă în timpul nopţii ar fi constatat că se instalase deja decompensarea cardiacă.

De asistentă ce să spun? Parcă venise de la muncă şi abia aştepta să se culce. Tipica puturoasă , dornică de somn care populează spitalele româneşti. L-a umplut de sânge până a reuşit să-i pună o perfuzie. Am tot încercat să-i spun că-i vorba de un om, nu de un animal la abator şi mi-a zis că-s prea sensibilă.

Pe la ora 9 seara l-am lăsat singur pe Nick care, aparent, îşi revenea şi am venit acasă să-i iau schimburi, mâncare şi ce mai trebuia. Am lipsit aproape 2 ore. Între timp îi luase perfuzia ceea ce mi s-a părut că a fost cam repede. Nu mi-a trecut prin cap că asistenta grăbise totul să meargă la culcare. Obosită, cu privirea înceţoşată mi s-a părut că ceva nu era în regulă cu Nick. I se învineţeau extremităţile. I-am semnalat asistentei  şi a zis că mi se pare.Cred că nici nu m-a luat în seamă. Până dimineaţă, la ora 4, n-a venit nimeni, absolut nimeni să vadă bolnavul. Îşi făcuseră datoria şi s-au culcat mulţumiţi. La un moment dat, Nick  a început să respire greu şi des. Am fugit la asistentă. De acolo de unde stătea, întinsă în pat, mi-a zis să-i dau o codeină. Nu mai ştiu de câte ori am ieşit afară din rezervă şi am strigat la ea să vină că-mi murea omul şi să aducă şi doctorul. Abia l-a trezit. Au fost minute lungi în care Nick s-a luptat cu moartea de unul singur. A făcut blocaj renal şi decompensare cardiacă. A murit în rezervă şi, ca nişte ticăloşi ce sunt, l-au transferat la terapie intensivă spunându-mi că l-au resuscitat. Când m-am dus peste ei că vreau să-l văd au zis că l-au pierdut definitiv.

Ca să acopere urmele indolenţei şi incompetenţei lor, i-au făcut autopsie şi au declarat că a avut faimoasa gripă porcină. Adevărata cauză a fost lipsa asistenţei medicale, indolenţa, nepăsarea şi nesimţirea. Au amânat investigaţiile pentru a doua zi.

Nu fac afirmaţii gratuite, ştiţi bine.Vă lasă conştiinţa să mă contraziceţi, domnule Dănuţ Teodor, purtător de vorbe şi mai puţin de omenie? Somn uşor în abatorul numit spital de izolare! N-o să vă uit aşa curând. O să vă port în gând până dincolo de mormânt.

Aşa a murit Nick Sava fără să i se ofere cea mai mică şansă de supravieţuire în insalubrul spital de izolare din Iaşi, având marea neşansă de-a fi încăput pe mâna unor incompetenţi care nu merită să fie numiţi cadre medicale.  N-a vrut să moară de moarte bună printre străini, a venit să fie sacrificat de ai lui, acasă.

Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul chinuit, Nick Sava!