Sub razele reflectoarelor, în centrul interesului, insul surâde necontenit radios. Nu cunoaşte îndoiala, respiră siguranţă, e convins că de iniţiativa sa depinde mersul evenimentelor, nu trebuie să se lase manevrat de ele. De unde provine această exaltare? El ştie şi ceilalţi îi confirmă admiraţia de sine, că e omul care învârte roata, adică face istorie. În exercitarea acestei vocaţii s-a distins în ultimii ani cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder. Variantele de acţiune sunt restrânse: întâi învârtirea spre dreapta, apoi spre stânga, uneori însă şi simultan în ambele sensuri. Adversarii sunt derutaţi, nu se poate lesne prevedea cotitura următoare. Cancelarul sfidează o prejudecată care susţine că, dacă eşti în frunte, ai datoria să fii consecvent. Însuşirea descrisă e eficace când apare asociată cu tactica loviturilor de buldozer. Schröder deţine faima că trece prin zid, nu se teme de obstacole, îl incită chiar riposta venită de pe baricada cealaltă. În înfruntare se simte slobod ca peştele în apă. Acum după alegerile din 18 septembrie trăsăturile invocate (deprinderea de a nu se fixa, plus explozia şi tenacitatea avansării) ies din nou puternic în evidenţă. Situaţia pare disperată, partidul său social democrat a scăzut în putere, nu e unitar, se agaţă doar de persoana lui. Cine strânge aceste date ale unui naufragiu şi îl zăreşte pe el continuu vesel, netulburat, îşi explică probabil contrastul prin prisma unei reacţii de respingere a realului, de compensare mai mult sau mai puţin conştientă. Cu cât poziţia de demarare e mai ingrată cu atât scoate la iveală energii proaspete. Degajă certitudinea că va izbândi. Cancelarul a optat pentru soluţia de a convoca noi alegeri, a forţat în acest scop şi procedura constituţională, a jucat totul pe o carte, împins de ideea devenită axiomă de existenţă că poate oricând orice. Riscă astfel propriul destin politic, dar şi şansele de supravieţuire ale propriului partid. Licitaţia care nu priveşte soarta lui pe scara triumfului nu-l obsedează, poate sacrifica tot restul. Expresiv e sugerată dinamica unei acţiuni ofensive care nu admite destinderea într-un instantaneu schiţat de un caricaturist. Desenul e compus avar, câteva linii, cercuri şi puncte, siluete reduse la funcţia elementară. Se vede un ins încruntat, care abia îşi reprimă nerăbdarea, stând în faţa unei porţi închise. Pe frontispiciul clădirii e scris cu majuscule: CANCELARIE. Omul bate tare la poartă, smuceşte zăbrelele care îi împiedică drumul şi strigă: "Aici vreau să intru!" După mai mulţi ani, acelaşi desen e reluat, protagonistul se află de astă dată înăuntru, dincoace de poartă, agită iar zăbrelele răcnind: "De aici vreau să ies!" Apărute în presă la o distanţă în timp, cele două caricaturi au rezumat în persiflare curba carierei lui Gerhard Schröder, urcuşul şi căderea sa. Din start s-a remarcat la el concentrarea asupra unei ţinte, voinţa de a-şi impune autoritatea. E un temperament de combatant, electrizat la adulmecarea adversarului, ferm şi îndemânatec în momentele de criză, tenace în urmărirea scopului. Ce nu poate fi uitat este faptul că suirea în vârf s-a petrecut în tiparele unui stat modern, cu structuri temeinic democratice. Ambiţiosul nu-şi poate etala de la început pofta de dominaţie, e obligat să evite salturile prea mari, fără acoperire, trebuie să ţină seama de disciplină şi de regulile ierarhice ale partidului său (în cazul de faţă social democrat). El prevede oscilaţiile pe eşichierul politic, din parlament (Bundestag), intuieşte dislocări în psihologia masei. Pe lângă calculul rece, pragmatic, în care a excelat, cancelarul a dezvăluit şi o fire de jucător, a mărit miza la intervale, asumându-şi riscul de a se desprinde de pe solul sigur. A făcut paşi îndrăzneţi în aer fiindcă e încredinţat de aptitudinea sa de câştigător (dacă nu în fiecare etapă, atunci în final). Ca un corolar izbeşte la el adesea o nepăsare faţă de principii, faţă de doctrină. Dacă vântul va sufla pe neaşteptate în sens opus, el va abandona ţelul pentru care a pledat pătimaş, se va avânta energic pe traseul dezminţit odinioară. Nu va recunoaşte însă că a comis o eroare. E încredinţat că în politică nu mai contează ce ai susţinut ieri, interesează doar mersul înainte. Astfel a proclamat reducerea până la jumătate a şomajului, perspectivă care i-a facilitat victoria în alegerile din 2002. A pretins să fie judecat după rezultat. Când numărul celor fără lucru a sporit la 5 milioane (de la 3 milioane) nu s-a considerat vinovat de demagogie. A trecut la alt subiect cu dezinvoltură. A făcut curte marilor firme, s-a străduit să înlesnească investiţiile, rularea capitalului, circulaţia mărfurilor, cutezând să atenteze la altarul social- democraţiei, protecţia socială. S-a zbătut să pună în mişcare o reformă, stringent necesară, ţinând piept reclamaţiilor sosite din colţul din stânga al partidului. Într-o serie de hotărâri de tăiere în carne vie a subvenţiilor a avut sprijinul creştin democraţilor. Tema comprimărilor în strategia socială nu fusese trecută însă în agenda electorală din anul 2002, cetăţenii nu au fost preveniţi asupra intenţiilor de sus. S-au succedat alegerile pe landuri, înfrângerea partidului său a fost din ce în ce mai dureroasă. Nu se mai poate stabili azi cât a contribuit la această rostogolire acţiunea în sine de strângere a curelei, care nu are deloc adeziune în mase. A iritat şi ambiguitatea în discursul politic, Schröder nu declara sincer ce consecinţe preconizează, el abuza senin de buna credinţă a oamenilor. Speriat că îi fuge pământul de sub picioare, companionul său Franz Müntefering, şeful partidului, a deschis focul împotriva capitalului, cu precădere împotriva managerilor străini, care în reprezentarea lui, se năpustesc ca lăcustele şi pustiesc câmpurile. E simptomatic că Schröder a tăcut, el invitase "lăcustele" în avionul cu care opera vizitele, acolo unde voia să-i atragă pe investitori. Cele două feţe ale propagandei (roata se învârteşte) alternează sau sunt cultivate chiar concomitent. În vara anului 2005 a sunat din nou goarna pentru alungarea capitalului. S-au instalat urnele, cade încă o dată accentul pe distribuţia echitabilă a bunurilor, în manifestul difuzat de partid se observă o întoarcere la utopia social-democraţiei. Dilema lui Schröder e că nu poate fi totodată atât Reformatorul lăudat cât şi continuatorul fidel al unei tradiţii osificate. Fatala greşeală constă în ocolirea adevărului, în echivocul promovat premeditat. Mersul încolo şi încoace nu e de natură să asigure încrederea. El speculează pe instinct, are capacitatea de a uza în folosul său de precipitarea evenimentelor. Şi cataclismele naturii au servit ca argument retoric. Când au năpădit inundaţiile, îmbrăcat în salopetă, cu şapcă proletară pe cap, apucând o lopată, Schröder s-a fotografiat printre sinistraţi. Cu acest spectacol a câştigat un surplus de simpatie. Pot oare să-l salveze astfel de gesturi acum când e strâns cu uşa şi nu prea mai are scăpare? În seara (mai 2005) în care a aflat ştirea că şi în landul crezut sigur consultarea electoratului s-a soldat dezastruos, cancelarul a pregătit o lovitură de teatru şi a răpit adversarilor plăcerea victoriei. Ignorând orice examinare prealabilă în propriul partid, el a decis de la sine putere necesitatea unui scrutin pe întreaga ţară. A eludat în acest fel lunga lamentaţie (mai putea trage de timp un an până la terminarea legislaturii) şi a mutat duelul pe un alt plan. În calculele sale nu mai aveau întâietate disciplina şi solidaritatea de partid, care îl agasaseră permanent, conta acum numai trânta între căpeteniile triburilor, ca în cânturile străbune. Care pe care? Asta era deviza. Cine îi poate fi rival în competiţia fără interpuşi? Priveşte în jur, nu zăreşte un contracandidat pe măsura lui. Ce-i poate contrapune o biată femeie, Angela Merkel? El e voinicul temut de zmei, cu buzduganul cel vrăjit. E omul providenţial, care a propulsat ţara în arena lumii şi şi-a înscris actele de temeritate în istoria ultimelor decenii, nu poate fi tratat ca un oarecare. S-a înşelat însă în socoteli, s-a împotmolit în contradicţii. Modul de desfăşurare a votului a presupus manevre încurcate. A doua caricatură pomenită mai înainte indică trecerea de la gravitate în imperiul farsei. El a cerut şi a impus consultarea electoratului pe motivul că nu se bucură de încrederea propriei formaţii politice. A anunţat, aşa dar, că nu mai poate continua sub vechile auspicii. Cu această manevră tactică de simulare a neputinţei (de fapt partidul nu crâcnea, îl urma fascinat de un hipnotizator), a provocat o agitaţie enormă, întreaga ţară s-a zbătut să satisfacă un capriciu de putere. Scopul era să anuleze o direcţie (rezultatul alegerilor pe landuri) şi să se confirme misiunea sa ca mântuitor. Planul a eşuat la 18 septembrie, partidul n-a biruit în dispută, s-a ajuns aproape la aceeaşi stare de împotmolire ca înainte. Din gura lui Schröder nu s-a auzit însă nici o frază de regret că a aruncat populaţia într-un vârtej steril. Şi jocul nu s-a terminat. Ca să se poată limpezi situaţia de pat creată e nevoie de un efort în durată. În acest răgaz ţara e lipsită de o perspectivă clară, pierde şanse mari în întrecerea internaţională. Subit însă cancelarul nu mai tânjeşte să părăsească clădirea. Iată un subiect de inspiraţie pentru o a treia caricatură. În noaptea de 18 septembrie când s-a comunicat deznodământul, la întâlnirea "elefanţilor" (şefii partidelor), Schröder s-a înfăţişat ca un campion irevocabil (în contra bunului simţ şi a realităţii de pe teren). A intervenit arogant în discuţie, perorând cu dispreţ despre ceilalţi candidaţi, insultând pe reprezentanţii presei şi televiziunii. A fost un moment penibil pentru democraţia occidentală. Totuşi mulţimea acceptă comedia înscenată, Schröder pare că a pierdut simţul realului şi e sigur că poate face iar ţara să danseze după fluierul lui. Se prepară pentru o nouă încleştare. Nu-l supără ambiguităţile. El se jură din nou că va face reforma, până la capăt, că ţara va naviga sub cârma sa pe ape liniştite, producţia va creşte, investiţiile vor fi stimulate, globalizarea va fi întâmpinată cu un spirit inovator şi cu un progres ştiinţifico-tehnologic. Totodată în campania electorală Schröder s-a lăsat aclamat în postura inversă de voievod al săracilor, de purtător de cuvânt al stângii socialiste, el care s-a complăcut să facă ochi dulci celor cu avere. Pe bogătaşi îi va izgoni fără scrupule din templu. Care este discursul care îl reprezintă? Descriind o traiectorie a unui ambiţios politic, nu m-am referit încă la o latură esenţială în procesul de definire a lui. Am lăsat în umbră o problemă de fond, orientarea dată ţării pe plan extern, influenţa asupra Europei. Aliat cu Jacques Chirac, preşedintele Franţei, a pregătit o schimbare de macaz. La primele tatonări ei încă nu puteau spune cu voce tare ce gândeau, erau constrânşi să comploteze în şoaptă. Abia ulterior împrejurări exterioare prielnice le-au permis să înlăture precauţia, să divulge cruciada pe care o puneau la cale. Cruciada contra cui? În istoria postbelică a Germaniei Schröder e cel dintâi cancelar pentru care vina trecutului nu mai e atât de apăsătoare, el scutură povara, poate vorbi şi acţiona liber, cu prestigiul forţei cucerite. Ating în acest fel esenţa unei deraieri. În stilul de a conduce s-au cristalizat antagonisme de conţinut, care au provocat dezechilibrul european. Se discută prea puţin despre aceste aspecte, chiar în presa occidentală: slăbirea pilonului transatlantic, fronda împotriva Americii. Dar asta e o altă poveste pe care am încercat s-o tratez altundeva (articolul "Vina călăreţului" - Revista 22 - numerele 807 şi 808/2005). Bănuiesc că şi vântul antiamericanismului l-a întreţinut mai mult sau mai puţin voalat, tot din dorinţa de a rămâne sus, de a păstra puterea. Când în aer a planat ameninţarea că va eşua în alegerile din 2002, Schröder nu a pregetat să aţâţe resentimentele electoratului, exploatând alergiile faţă de aliatul transatlantic. În locul unei polemici potolite (pe tema războiului din Irak) care să nu pericliteze fondul comun, esenţial şi pentru propăşirea Germaniei, cancelarul a preferat retorica zgomotoasă, transportată în piaţa publică. Împreună cu Jacques Chirac, preşedintele Franţei, a folosit ulterior orice ocazie pentru a îndigui influenţa Americii. Efectul acestei agitaţii nechibzuite a fost o spărtură. S-a zdruncinat unitatea Europei, o serie de state n-au vrut să se supună dictatului, au refuzat hegemonia unei axe Paris-Berlin-Moscova. În dezbaterile de ultimă oră, conflictul extern nu e abordat direct, nici în campania electorală nu a ocupat un loc important, deşi s-a remarcat în unele intervenţii că Schröder, încă prudent să nu repete clişee din trecut, pândeşte un moment prielnic ca să arunce obiectul discordiei (cearta cu America) în mijlocul arenei. Consternează de altminteri unele aspecte ale propagandei electorale. La expunerea bilanţului, după şapte ani de guvernare, nu e îngăduit membrului oarecare de partid să exprime o rezervă sau obiecţie cu privire la realizarea obiectivelor economice, la reglementările administrative, la solicitările demografice. Tabloul e idilic, totul a fost bine conceput, nimic nu se cere revizuit. Unde reforma nu a prins cheag e vina opoziţiei, care sabotează şi subminează. Dacă pe unele porţiuni lucrurile nu au evoluat mulţumitor şi acolo mijesc sâmburii viitorului luminos, cu belşug şi voie bună. În această reprezentaţie ultraoptimistă, cancelarul e, cum am subliniat, vedetă de necontestat, speranţa în steaua lui îmbărbătează şi alină, euforia lui e contagioasă. Întreaga mobilizare are un unic focar, nimeni nu se mai profilează alături de dânsul, social-democraţia s-a contopit cu persoana lui, trăieşte şi moare cu el. Se iveşte în chip firesc întrebarea: crede el în ce spune? Ascunde premeditat crunta evidenţă, se înşeală singur, nemaiputând sparge carcasa unui eu hipertrofiat? Sau recurge la o simulare, transpunându-se într-un rol, cu talent de comediant? Ca şi în alte cazuri realitatea e probabil neliniară, nu se poate reduce la un contur rigid. În întrunirea extraordinară de la începutul lunii septembrie sala a fost pavoazată fastuos, cu o tinctură suprarealistă. Totul a trecut printr-un filtru. N-a mai căpătat acces lumea de toate zilele, cu asperităţi şi revendicări, cu elanuri şi ezitări. Cine pătrundea în sală se conforma regulii jocului. Codul trebuia respectat. Publicul accepta convenţia, voia să fie hipnotizat, să se ridice în căutarea unei himere. Cel care mânuia roata iluziei ajunsese simbolul şi garantul aventurii captivante. Cancelarul pronunţa cuvintele patetic, cu gesticulaţia teatrală, abil folosită, teama şi dubiul se evaporau. El promitea zborul în utopie. După lunga expunere a fost aplaudat frenetic vreme de 11 minute. Uralele erau întretăiate de lozinci: "Mergem înainte!", "Schröder pentru Germania!". Nu era necesară nici o rectificare, se dorea o continuare, un urcuş tot mai aproape de cer. Abandonându-se în braţele conducătorului, adepţii dezvăluiau o propensiune spre fanatism, o stare de spirit de rău augur. M-a şocat o posibilă similitudine. În societatea totalitară cultul personalităţii era impus, participanţii erau siliţi să-şi exprime adeziunea, nu era tolerată o altă părere, o ieşire din rând. Ce poate îndemna pe cineva care trăieşte într-o lume liberă, într-un stat democratic, să repete un experiment al deformării? Ispita subordonării, a cufundării în mulţime, renunţând la propria individualitate poate face ravagii şi în afara universului înţepenit, zidit de ideologia proletară. E curioasă mentalitatea de azi de autobaricadare a unui mare partid, cu o tradiţie glorioasă militantă de peste un secol şi jumătate, cu merite istorice în pledoaria pentru dreptate socială, pentru echitate şi libertate. Într-un veac care începe sub semnul unor exigenţe severe în întrecerea economică, în încleştarea cu formele de despotism şi brutalitate, în prevenirea terorismului - realitatea pretinde o continuă înnoire. Nu are sens să te agăţi de tipare învechite, să propagi scheme moarte, bătându-te cu pumnul în piept că eşti fidel unei idei imuabile. Ascultând glasul de sirenă al lui Schröder, partidul social-democrat german închide porţile, optează pentru imobilism, se condamnă singur la sterilitate. Recapitulând, putem conchide că perioada de domnie a lui Schröder s-a soldat cu o gravă derută. Dat fiind că s-a instalat pe tron cu veleităţi autoritare absolute, el poartă o mare parte de vină pentru impasul actual. A profitat abil de un climat de inerţie, de teama în faţa schimbării. A speculat faptul că nu s-au putut pronunţa în lupta pentru voturi câteva adevăruri, ocolirea lor în înfruntare a accentuat stagnarea, dar l-a cruţat pe el de o şi mai categorică dezvăluire. Populaţia n-a atins încă pragul de criză când e nevoită să accepte renunţarea la amăgire. Ce nu vrea să audă?

1) Reducerea subvenţiilor sociale că s-a încheiat o eră de prosperitate, că lipsesc banii de suport pentru multiplele subvenţii, că trebuie adoptat încet, încet un curs de austeritate. S-au irosit unele şanse de sincronizare cu avântul celorlalte ţări, Germania a rămas repetentă la o serie de materii de maximă importanţă, deşi păstrează avantajul în export, a scăzut în forţa economică, nu mai e la fel de competitivă în întrecerea pe planul investigaţiei, nu a reprimat energic plaga birocratizării administrative. S-a clătinat balanţa care asigură gloria economiei sociale de piaţă, balanţa dintre inovaţie, cu raţionalizarea procesului de producţie pe de o parte şi nevoia de ocrotire socială, respectarea exigenţei de dreptate şi echitate (grija pentru şomeri, handicapaţi, bolnavi, pensionari etc.) pe de altă parte. Acest deficit a decurs dintr-o politică ambiguă a guvernării social-democratice şi a verzilor, care s-au încurcat în propriile contradicţii. Cine îndrăzneşte azi însă să afirme deschis că a devenit o necesitate de neocolit suprimarea unei părţi a subvenţiilor e pedepsit prompt de electorat. Fiindcă a pomenit de mărirea unei taxe de impozit doamna Merkel a simţit oprobiul cetăţenilor. Ei nu vor să strângă cureaua, închid ochii în faţa vocilor de Casandre. Încă nu s-a lămurit cu curaj populaţia că restrângerea unor privilegii nu e un capriciu al celor bogaţi, ci o constrângere a momentului, circumstanţe noi, efecte ale globalizării şi întârzierea în pierderea trenului spre competenţă şi eficacitate. Tabăra adversă în furia ei demagogică flutură ca o sperietoare mărturisirile contracandidatei, îşi bate joc de sinceritatea ei, se făleşte că păzeşte imobilismul. Schröder a folosit mecanismul perfid de linguşire a asistenţei, ceea ce nu-l împiedică în zilele postelectorale să se bată cu pumnii în piept că a încurajat reforma pe care numai el o poate realiza, că a fost favorabil capitalului, investitorilor.

2) Refacerea alianţei transatlantice

O aceeaşi spirală a autoamăgirii a fost promovată în politica externă. Blestemat era cel care se referea la imperativul recunoştinţei faţă de America, la primatul alianţei transatlantice. O anume alergie antiamericană a fost întreţinută premeditat de Schröder. El s-a erijat în promotorul unei noi linii de contestare a iniţiativelor de la Washington, de îndiguire a influenţei de peste ocean. Treptat s-a emis pretenţia că Germania e o mare putere, un centru al rezistenţei faţă de un imperialism rapace. Nu s-a putut discuta în campania electorală despre ravagiile ambiţiei planetare (Germania nu dispune de condiţiile economice, diplomatice, militare pentru exercitarea acestui rol). De la aceste priorităţi strategice, Schröder împreună cu Chirac, şi-au dat silinţa să divizeze Europa. Lor nu le-a păsat de doleanţele statelor din est, dornice să se emancipeze, n-au sprijinit setea de independenţă şi de stabilitate în Ucraina, Georgia, Moldova, au tolerat reacţiile dure ale Moscovei faţă de foştii sateliţi. Tot astfel au procedat faţă de solicitările Poloniei sau ale statelor baltice (excluse acum din proiectul de canalizare a gazului în nordul Europei). Şi România a fost convocată la judecată pentru că s-a apropiat de America. Zadarnic a explicat Preşedintele Băsescu că situarea sub scutul marelui aliat transatlantic nu a însemnat o trădare a Parisului sau a Berlinului, ci o evaluare a şanselor ca ţara să fie apărată în cazul reînvierii unui dictat de la Răsărit. În campania electorală opoziţia s-a abţinut să critice poziţia contraproductivă pe plan extern a cancelarului, care ameninţă să împingă Germania într-un haos politic. Din nou criteriul menajării unor resentimente sădite în mulţime a cântărit mai greu decât spunerea adevărului.

3) Mai puţină îngăduinţă faţă de egomania politică

Tot o îngustare a dialogului s-a remarcat în aprecierea unor aspecte negative în comportarea cancelarului. Numai că în raport cu premisele geopolitice Germania nu poate sări peste cal şi impune altor ţări ce să gândească şi ce să facă. Dezastrul iscat în trecut i-a îndemnat pe cancelarii anteriori, fie ei creştini conservatori sau social-democraţi să chibzuiască modest la limitarea ambiţiilor de divizare în concertul european sau mondial. Schröder şi-a supraevaluat aptitudinile. Nu e deajuns pentru un cancelar să dea dovadă de fermitate şi de dinamism, el e dator să se menţină lucid şi cumpănit, să nu trezească fantomele trufiei de odinioară, iluzii de hegemonie, de călăuză mondială. În noaptea memorabilă după terminarea alegerilor 19 septembrie, cancelarul a încălcat normele politeţii elementare, a divulgat o ambiţie de nepotolit, cu accente paranoide. Unii comentatori serioşi (Frank Schirrmacher de la "Frankfurter Allgemeine Zeitung" de pildă) au susţinut ipoteza că a fost drogat. Obsesia atotputerniciei, convingerea că poate merge şi pe apă, fiindcă este Omul providenţial, Salvatorul aşteptat, această propensiune spre megalomanie i-au jucat o festă. Cine poate garanta că spectacolul de infatuare rudimentară şi de pierdere a simţului realului nu se poate repeta, risc teribil pentru un cancelar al Germaniei? septembrie 2005

P.S. În fine cortina a căzut, spectacolul s-a încheiat, roata nu se mai învârteşte. În primele zile ale lunii octombrie, după ezitări exasperante (care au nutrit preziceri sumbre, ameninţări urâte la adresa partidului advers, şiretlicuri de procedură) cancelarul s-a retras, a depus armele. Nu se şterge însă totul cu buretele, paguba creată apăsa încă greu. Scepticii susţin că o coaliţie între formaţii politice mari şi oponente va bloca inerent iniţiativele legate de Reformă. Unii regretă pe un ton de litanie absenţa fostului cancelar. La o privire obiectivă se constată că umbra vechii guvernări întunecă în continuare orizontul înaintării, nu se poate întrezări în situaţia de pat iscată perspectiva înnoirii şi a competenţei, reprimarea birocratizării ca o plagă, depăşirea rupturii în Europa şi refacerea alianţei transatlantice. Când se va întocmi bilanţul ultimilor ani se va vedea clar ce efecte a avut cultivarea unor iluzii, bazate pe ambiţii de grandoare şi cum a înşelat speranţele un conducător dinamic şi tenace cu eul hipertrofiat, atras de proiecte-himera şi de un limbaj duplicitar şi demagogic.

Octombrie 2005

S. Damian