Paul Goma - un destin reconstituit din dosarele Securităţii

Paul Goma - un destin reconstituit din dosarele Securităţii

 Paul Goma -un destin reconstit din dosarele Securităţii

E de-a mirării cum de nu a apărut, pînă în 2005, nici o carte despre Paul Goma. Paradoxul se susţine, de fapt, numai dacă ne raportăm la o anumită normalitate, care însă, la noi, s-a încăpăţînat să nu se instaureze nici la mai bine de trei luştri de la dubioasa revoluţie din 1989. Între timp s-au inventat disidenţi de carton, foşti politruci fac audienţă pe cutare post TV stipendiat de grupuri de interese nu tocmai ortodoxe, Securitatea se ascunde sub numele de fosta Securitate şi nu a torturat, nu a terorizat populaţia, ci a lucrat onest în interesul statului, care va să zică, fără a face poliţie politică. E o concluzie tristă, dar n-am de ales: trebuie să constat că mai multă credibilitate au, astăzi, cei împotriva cărora Paul Goma a luptat decît cauza pe care el a apărat-o cu bărbăţie şi demnitate întreaga viaţă. Faptul că, acum un an, la emisiunea lui Dan Diaconescu apare generalul Pleşiţă şi, rînjind animalic, într-o pletoră de agramatisme şi nesimţiri crunte, povesteşte, nonşalant, cum l-a bătut el pe Goma în 1977, fără ca această mărturie publică, această autodemascare cinică să aibă vreun răsunet în justiţie )care, nu-i aşa, nu are de ce să se autosesizeze pentru nişte lucruri care aparţin fostului regim, îngropate în uitare, chiar dacă legea nu prescrie astfel de fapte) dă în vileag “normalitatea” în care ne complacem cu toţii, de la instituţiile statului, la societatea civilă. Nu este vorba de a apăra un fost disident, o conştiinţă care, prin gesturile sale, spală multe păcate autohtone, ci de a lua atitudine împotriva sfidării pe care comuniştii, securiştii de ieri )aflaţi în prim-plan şi azi) ni le aruncă senin în obraz, dispreţuind jertfa unor tineri care, totuşi, şi-au dat viaţa în acel decembrie ce pare azi atît de îndepărtat.

Iată, pe scurt, contextul în care Mariana Sipoş publică o binevenită carte intitulată Destinul unui disident: Paul Goma )editura Universal Dalsi, 2005). Mariana Sipoş este una dintre puţinele persoane care, chiar şi în TVR-ul dedicat PSD-ului, deci foştilor comunişti, a reuşit, uneori pe speze proprii, să realizeze cîteva filme despre scriitorul din Paris, pentru a da de ştire tuturor, celor tineri mai ales, că Paul Goma trăieşte, că el a avut curajul de a înfrunta de unul singur un regim al terorii, cîtă vreme colegii săi scriitorii, cu o excepţie )Ion Negoiţescu), care astăzi se bat cu pumnul în piept şi perorează fără jenă despre aşa-numita lor “rezistenţă prin cultură” au tăcut mîlc, l-au ocolit, ba chiar s-au distanţat de persoana sa aşa cum te fereşti de un ciumat. Căci, nu e aşa?, nu e treaba scriitorului să se implice în treburile societăţii, el e dator să-şi vadă de ale sale, izolat confortabil în turnul său de ivoriu, de unde poate încasa grasele onorarii cu care regimul îi cumpără tăcerea. Această carte ţine să facă lumină şi să dizolve acele mistificări, false zvonuri şi dezinformări puse în circulaţie cu pricepera specifică de fosta )şi, să nu ne înşelăm: de actuala) Securitate. E vorba, prin urmare, de un gest justiţiar, care pică, probabil, ca o palmă pe obrazul celor care nu obosesc să-l acuze de Goma de atitudini şi poziţii care nu i-au fost proprii nicicînd; este, pare-se, destinul său să fie cînd duşman al poporului, cînd trimisul Securităţii în Occident, cînd un autor de succes, cînd un scriitor fără talent, cînd un agent al Mossadului, cînd un vajnic antisemit etc. etc. Tocmai în momentul în care scandalul interzicerii )s-o spun făţiş: cenzurării) autorului de către conducerea U.S.R. )sau, mai exact, de preşedintele acesteia, care astfel suflă în iaurt, mai ales că el însuşi a fost victima unor similare campanii acum cîţiva ani) încă nu s-a stins întru totul, volumul Marianei Sipoş, deşi incomod pentru unii, pică, iată, cum nu se poate mai bine. Sînt curios cîte reacţii va stîrni, pentru că şi criticul român a învăţat arta aliş-verişului cu oficialităţile şi ştie ce nu se cade să susţină…

Scrisă în onestă “complicitate” cu Goma, căci ea se vrea mai curînd o biografie a acestuia, cartea este amendată de scriitor încă de la început: titlul nu-i convine: “Eu nu sînt disident. Eu sînt scriitor. Punct”. După care adaugă, într-o mărturie de credinţă convingătoare: “Păi da, scriitorul cuprinde tot: şi opozant, şi disident, şi…”. Mariana Sipoş nu este un partener de dialog comod, ci unul care, abil, ştie cum să zgîndărească buba: “Păi ar însemna ca toţi scriitorii să fie Paul Goma – intervin eu cu gîndul la scriitorul român care nu a fost nici, nici, nici…”. Ei bine, replica autorului Patimilor după Piteşti este de un bun simţ care ar trebui să pună pe gînduri: “Nu, eu nu sînt un erou, eu sînt un om care a încercat să fie normal”. Normali am fost, vreme deaproape jumătate de veac, prin excepţie, prin “delegaţie”, prin oameni precum Paul Goma, extrem de puţini, din păcate şi, să recunoaştem, rarissimi printre intelectuali. Şi dacă asta înseamnă normalitate, mă întreb, atunci cum au fost ceilalţi?

Mariana Sipoş nu are alte ambiţii decît să reconstituie, în manieră de reportaj uneori, destinul scritorului, să ofere imaginea pertinentă, nu pătimaşă, nici prozelită a vieţii unui “om care nu s-a lăsat niciodată supus”. Adevărul e că mare parte din datele acestei existenţe transformate în luptă cu un regim absurd este dată în vileag în chiar cărţile autorului. Lucru, însă, foarte important, Mariana Sipoş are inspiraţia de a confrunta, pentru a evita suspiciunile, scrierile autobiografice ale autorului cu mostre din numerosele sale dosare de la Securitate. Faptul că viaţa unui om poate fi reconstituită, aproape fără rest, din delaţiuni, urmăriri, procese-verbale, anchete, că cel mai credibil biograf al său devine o instituţie a terorii, Securitatea, dă seama de aberaţia care poartă uneori abuziv numele de istorie. Căci, susţinea convingător André Glucksman, comunismul a însemnat o “ieşire din istorie” )invocarea politologului într-un text despre Goma poate părea o desigur involuntară ironie). Aceste eforturi ale unui regim extrem de minuţios pus la punct în privinţa mijloacelor de intimidare, de constrîngere împotriva unui singur individ, poate lăsa impresia, în ciuda evidentei sale ticăloşii, a unui ridicol născut din discrepanţă: de Goma, constată Iuliu Crăcană, autor al unui studiu din Addenda, Paul Goma – dosarele de securitate, numai în anii 1972-1973, cînd disidenţa sa nu-şi atinsese climaxul, “s-au ocupat peste 40 de ofiţeri din diverse Direcţii ale Securităţii, s-au folosit peste 50 de informatori şi au fost «lucrate» prin D.U.I. mai mult de 20 de persoane din anturajul său”. Concluzia sarcastică ar fi că prin opoziţia sa, prin demnitatea sa, de fapt, Goma a dat o pîine la peste 100 de persoane care se ocupau intens de cazul său. Situaţia nu are cum să nu pară hilară. Lasînd documentele să vorbească, Mariana Sipoş ştie prea bine că nu va putea fi acuzată de subiectivitate, de parti-pris sau alte păcate. Cred că metoda sa este cea mai potrivită, dată fiind miza acesti cărţi, care îşi propune să facă într-un fel dreptate, să spună răspicat ceea ce scriitorul a repetat cu încăpăţînare după 1989, fără a fi însă ascultat.

Cum se explică, oare, surzenia celorlaţi, pentru că glasul lui Goma numai catifelat nu este? Răspunsul este la îndemîna oricui vrea )sau îşi permite sau, cine ştie?, i se permite) să-l formuleze. Curajul de atunci al autorului Gherlei a devenit azi incomod, pentru că el acuză, prin el însuşi, laşitatea celorlalţi, adică a majorităţii. În timp ce Goma trecea, în repetate rînduri, prin închisorile comuniste, în timp ce orice mişcare îi era monitorizată, în timp ce era nevoit să lucreze ba în construcţii, ba într-o pepinieră, ba fotograf la nunţi, botezuri, înmormîntări şi alte sărbători, ba hamal în gară sau trompetist la nunţi şi alte chermeze, ceilalţi scriitori hibernau comod în bîrlog, savurîndu-şi confortul asigurat de propria tăcere, id est laşitate. Mai mult decît atît, autorul mai are şi “impertinenţa” de a nu şterge cu buretele tot ce s-a petecut în comunism, şi de a da în vileag păcatele celorlalţi. Oare nu  plăteşte el, şi acum, cutezanţa de a scrie direct, negru pe alb, ceea ce cu toţii ştim, dar şuşotim galeş, de teamă să nu ne punem rău cu X sau cu Y? Sau, de ce nu, cu N.M. )cine sa fie, cine să fie?)? Oare nu este şi această atitudine de procuror al fostelor orori, al fostelor laşităţi, abil cosmetizate astăzi, una dintre cauzele marginalizării lui Goma? Nu cumva intransigenţa sa, rechizitoriul său au dus şi la recenta blamare de către comitetul Uniunii Scriitorilor, care s-a folosit abuziv de un citat trunchiat din jurnalul său pentru a-i pune în spinare păcate pe care nu le-a comis? Mai mult decît atît, întreb, nu seamănă aceste practici cu cele din trecut, pe care scriitorul din Paris le-a cunoscut atît de bine pe propria-i piele? Răspunsul trebuie să-l dea fiecare, conform permeabilităţii conştiinţei din dotare…

Numai că Paul Goma nu dă toate aceste păcate ale trecutului în vileag din plăcerea delaţiunii sau dintr-un sentiment al sancţionării slăbiciunii celor mulţi. La urma urmelor, fiecare răspunde pentru faptele sale… Nu, altul este imboldul ce-l îndeamnă pe el în luptă, şi anume că, martor al atîtor orori fiind, are datoria morală de a nu le lăsa să cadă pradă comodei amnezii tipice românului. Soljeniţîn îşi impunea aceeaşi datorie, teroarea se cere demascată, răul trebuie deconspirat. Evident, dacă acum mai bine de 3 decenii Goma risca totul numai pentru a scoate la lumină adevărul, e limpede că el nu poate renunţa nici acum. Nu multora le convine faptul că există o conştiinţă liberă de orice afiliaţii, de orice interese, care spurcă, pe bună dreptate, din afară, metehnele vremii. E incomod, dar s-ar putea sa fie un balsam necesar pentru recuperarea deja invocatei normalităţi. Nu e la îndemîna oricui să scrie direct, fără precaute edulcorări, lucruri incomode, să deconspire tabuuri. Autorul Culorilor curcubeului o face cu credinţa că verticalitatea tebuie asumată pînă la capăt: “Însă, vai, la 22 decembrie 1989 a avut loc un putsch de pe urma căruia Securitatea, sub altă firmă, dar cu aceeaşi structură-natură continua «activitatea» nocivă, distrugătoare a fiinţei naţionale, trezindu-i, sfidîndu-i pe nefericiţii mei compatrioţi, eterne victime”. Da, e mai comod să îţi tragi basca peste ochi şi să-ţi vezi liniştit de ale tale, să nu te bagi în treburile care nu te privesc direct )oare?), dar dacă şi aceaste puţine conştiinţe de genul lui Paul Goma ne-ar fi lipsit, unde am fi ajuns? Nu întîmplător, tocmai în România comunismul a avut cele mai statornice edificii, nu întîmplător tocmai noi ne smulgem atît de greu din acel trecut pe care retoric îl blamăm cu spume la gură. Dacă nu ar fi spus toate aceste lucruri, dacă ar fi ales să fie şi el “ca românul, imparţial”, de bună seamă că opozantul de mai ieri ar fi cîştigat onorurile naţionale azi, alături de o funcţie călduţă şi recunoaşterea unanimă. Dar şi-ar fi pierdut, cu siguranţă, respectul de sine.

Toate aceste lucruri reies limpede din dialogurile pe care Mariana Sipoş le poartă cu neînduplecatul scriitor. Ce este de remarcat e faptul că autoarea, adevărat profesionist, nu se lasă acaparată de personalitatea conlocutorului, nu acceptă să devină simplu ecou al vocii acestuia, ci îl împunge, îl contrazice, stîrnindu-i incofortabile revizuiri ori măcar nuanţări necesare. Iat-o admonestîndu-l corect, atunci cînd virulenţa sa o ia pe arătură. “Lăsaţi, domnule Goma, că avem destui cu care să ne luptăm… Cîteodată mi-e aşa ciudă că nu faceţi nici o disociere şi loviţi în dreapta şi în stînga…” Prins în corzi, aprigul polemist se lasă îmblînzit de această inteligenţă interogativă, care-l surpinde prin cele mai inedite întrebări. Goma este şi el om )greu de crezut, nu-i aşa?), are şi el slăbiciunile şi sentimentalismele sale, patetismele pe care nu reuşeşte mereu să şi le ascundă, iar autoarea are darul de a le amuşina prompt. “Fericit sînteţi vreodată?”, îl întreabă ea sec, în finalul unui alert dialog. Răspunsul este direct şi elocvent, mărturisind împăcarea cu sine, conştiinţa deloc lezată: “Tot timpul!” Cîţi dintre noi se poate lăuda, chiar )sau mai ales) în cea mai protejată intimate, cu aşa ceva? Teamă mi-e că puţini, extrem de puţini… E o linişte de sihastru, de martir mai degrabă. Ceea ce Paul Goma nu se vrea nicidecum.

Cum marele merit al acestei cărţi este cel documentar, nu pot încheia fără să citez din scrisoare pe care Paul Goma i-a trimis-o lui Ceauşescu, în 1977, cînd s-a remarcat ca unic susţinător al Chartei 77, acţiune ce se ocupa de respectarea drepturilor omului în statele comuniste din estul Europei. Hărţuitul scriitor are curajul ca, deşi singur, să stîrnească această extremă formă de protest, luîndu-l vizibil peste picior pe zbirul de toţi temut: “De o lună de zile de cînd, la Praga, a fost dată publicităţii «Charta 77» nu mai am linişte – sînt convins: nici dumneavostră”. După care îl invită pe dictator să semneze, alături de el, documentul cu pricina, nu înainte de a observa cum că “românii noştri se gîndesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor cîştiga – în ciuda Securităţii”. Dar iată curajul, inconştient, parcă, al celui care hotărîse să sacrifice totul, pus în poagină cu maximă francheţe: “Domnule Ceauşescu )nu tovarăşe, nicidecum – n.m.), Înţeleg că înalta Dumneavostră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lîngă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor )şi acesta fără talent). Dar chiar dacă se va întîmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 de unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai 50, măcar 10. Dar de unde atîţia? V-am spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…” Măcar pentru atît, Paul Goma ar merita un respect necondiţionat. Dar tocmai musca de pe căciula celorlalţi nu permite acest lucru. Pentru cine e dispus însă să vadă lucrurile în adevărata lor înfăţişare, Goma reprezintă o lecţie de demnitate. El demonstrează că, iată, dacă un singur om a reuşit, datorită intransigenţei sale, să pună pe jar un sistem atît de bine organizat, de bună seamă că regimul comunist a fost susţinut de laşitatea celolalţi. Care, astfel, prin pasivitate, devin automat complici. Cît timp vechile păcate mai supurează, vremea recunoaşterii meritelor lui Paul Goma nu a venit încă. De aceea, cartea Marianei Sipoş reprezintă un cît se poate de curajos şi de onest exerciţiu de echilibru. Aşteptăm continuarea.  

Bogdan CREŢU