A căpătat sau mai bine zis şi-a asumat misiunea pentru care se simţea predestinat. El e cel care toarnă apă rece peste foc, preface flacăra în cenuşă, retează avânturile, dulcile iluzii. Publicul aşteaptă să vorbească dânsul - de asta e încredinţat -, ca să despartă grâul de neghină, să dezlege rebusurile, fie ele cât de complicate. În exercitarea vocaţiei a ales de mult o ipostază extremă: se socoate Casandra, comunică neîncetat veşti proaste, proroceşte catastrofa. Se înşeală cine crede că tot ceea ce cuprinde cu privirea îl obligă să fie decepţionat, sceptic. Nu, setea de a contrazice, de a alunga voia bună decurge din însăşi firea lui de cârcotaş. Cultivă cu voluptate funcţia de cobe. Recunoaşte cu un soi de fudulie că e un incomod, un contestatar al ordinei găsite, un neadaptat. Caracterizat astfel, adică un posedat al jocului de a zice “nu” oricând şi oriunde, ar fi însă absolvit de marile vini. Căci mania, ce pare până la un anumit grad inofensivă, nu divulgă incă intenţiile cele mai urâte. Mai survine un factor care tulbură la el total recepţia. Nu se poate omite împrejurarea că o sămânţă a răului îi conduce paşii într-o direcţie dubioasă. Înainte de a intra în contact cu realul el e prefixat, a optat pentru o parte a baricadei. Are o consecvenţă în opţiuni, e apărătorul cauzelor retrograde expuse direct, fără jenă. Hotărât să transmită un mesaj, servind făţiş o teză nu mai are scrupule. Încurcă voit datele, răspândeşte informaţii false cu duiumul, uită ce contravine unui tablou preconceput de el. Lipsa de probitate a devenit proverbială. Şi-a construit carierea de gazetar pe o temelie şubredă, căutând cu îndărătnicie scandalul. Extrag din suita de gafe faimoase doar câteva.

Ion Cristoiu, aţi ghicit că despre el e vorba, s-a deplasat la Belgrad în perioada războiului din Kosovo, lăudând isprăvile de arme ale lui Milosevici şi ale adjuncţilor săi, Karadzici şi Mladici, scutindu-i de orice imputare, spălând de păcate şovinismul sârb. A declarat răspicat că e un adversar al aderării României la NATO pe care a calificat-o drept o organizaţie de strangulare a voinţei naţionale. I-a susţinut pe Iliescu şi pe Năstase, chiar când nelegiuiri comise sub patronajul PSD-ului erau expuse oprobiului civic. S-a remarcat prin desele intervenţii de respingere a traiectoriei ţării spe Occident. Deşi au fost scoase la iveală de repetate ori fondul reacţionar şi depărtarea sa flagrantă de exactitate, I.C. nu percepe că este discreditat (ţara nu cunoaşte compromiterea).

Clopotul de alarmă

Pornind de la aceste premise de lucru am fost sfătuit să renunţ la ideea de a polemiza cu dânsul. Încrucişând spada, nu mă voi angaja într-un dialog cu reguli civilizate, ci voi fi inevitabil mânjit din cap până în picioare. Am mai comentat opinii al lui I.C. cu ani în urmă şi a urmat un potop de insulte care nu aveau nici o legătură cu tema în dezbatere. În cunoştinţă de cauză mă lansez totuşi în replică fiindcă am constatat că în ultima vreme gazetarul a mai coborât câteva trepte pe scara cinismului, neînvăţând nimic din păţaniile de odinioară. Cu sânge rece, ostentativ, uzând de acelaşi zâmbet mieros viclean, el tânjeşte să provoace deruta. Răbufnirea cea mai recentă a întrecut măsura.

În textul intitulat “Interesul poartă fesul” din 3.01.2006, în cadrul rubricii sale de la Jurnalul naţional, I.C. îşi propune să răstoarne principiile de bază ale orientării statelor din Est. Nici mai mult, nici mai puţin. Articolul e o colecţie de enormităţi. Recunosc că nu am şansa de a întâlni altundeva atât de concentrat un repertoriu actual al negării. Mă mărginesc să rezum textul şi să pun autorului o serie de întrebări. În preajma Anului Nou Europa s-a trezit pe nepusă masă în faţa unui ultimatum expediat de Rusia. I s-a cerut mai întâi Ucrainei să plătească pentru gazul furnizat un preţ de aproape cinci ori mai mare decât cel în vigoare. În caz de refuz s-a anunţat că se va închide la 01.01.2006 robinetul. Nu va mai curge combustibil pe conductă. Edictul viza şi alte state care au beneficiat de aceleaşi surse de energie. A fost o lovitura de măciucă care semnala o întoarcere spre sinistru, spre climatul războiului rece. A surprins nu numai ridicarea abuzivă de preţ, dar mai ales stilul somaţiei, care denota că sub vălul reformelor şi al amabilităţii protocolare în Rusia bântuie încă vântul dictatului. În chip firesc presa europeană a înregistrat cu nelinişte şi indignare gestul ultraautoritar. S-a văzut brusc că în ospitalitatea cu care Rusia a fost primită la banchetul comun nu s-a luat în seamă o posibilitate gravă. Vechile fantome ale violenţei şi spaimei nu au dispărut, somnul lor e aparent, nu de lungă durată.

De aci înainte promisiunile solemne vor fi însă scrutate cu atenţie sporită, va creşte vigilenţa şi neîncrederea. În grabă naţiunile din Vest au recitit contractele economice încheiate, au reevaluat strategia în raporturile cu firmele ruseşti, străduindu-se să restrângă coeficientul de risc şi de dependenţă, descoperind alte căi de garantare a livrărilor. Cu atât mai drastică a fost riposta faţă de politica Moscovei cu cât s-a constatat că motivul discordiei cu Ucrania e divulgat acolo deschis, cu certitudinea poziţiei de forţă. Rusia se răzbuna pe faţă pentru sfidarea cu un an în urmă când pe străzile Kievului s-au desfăşurat demonstraţii uriaşe, care condamnau imixtiunea vecinului mai mare. A fost torpilată atunci propunerea de a fi suit la cârmă candidatul favorizat de Putin, o impertinenţă care nu poate fi iertată. E curioasă circumstanţa că Moscova a cutezat să-şi scoată masca, prezentând lumii chipul brutal, sălbatic din trecut. S-a lăsat probabil purtată de o exaltare, fiind sigură că va reîndeplini în curând, în noi condiţii, menirea de putere imperială temută şi ascultată. Cu toate acestea triumful s-a consumat iute. Bilanţul scurtei defilări a şantajului este negativ, Moscova a pierdut mai mult decât a câştigat. Urmarea? Nu va mai putea funcţiona neted, nestânjenit operaţia de mimare a spiritului de cooperare şi de aliniere. Şi în România observatorii politici au sesizat miza disensiunilor, au compătimit victima (Ucraina) au admonestat sever atitudinea călăului (Rusia). Chiar dacă nu peste tot s-a subliniat cât de păgubitor e comportamentul Moscovei, solidarizarea cu Kievul a fost cuvântul de ordine. Iată însă că într-un colţ al arenei a descins un combatant, care nu împartăşeşte opinia generală. Acelaşi I.C. ia nestingherit apărarea infractorului. E încântat că la Kremlin nu s-a depus silinţa să se înfrumuseţeze acţiunea de intimidare. Nu e plăcut, în încleştarea, care pe care, nu contează morala. Gazetarul apreciază sancţiunea drept legitimă şi justiţiară. Cum şi-a îngăduit vasalul să crâcnească în faţa seniorului feudal? O supraputere nu are milă, nici scrupule. Stăpânul nu se târăşte la picioarele argatului. După orice trăsărire de revoltă soseşte sentinţa de condamnare. Pe teritoriul pe care-l deţine în custodie colosul are dreptul să decidă şi să execute. Cu acest articol se atinge un punct culminant în prestaţia gazetarului. El consimte la utilizarea metodei contondente şi inversează culpa în faptă normală. De ce afişează I.C. tocmai acum simpatii nu prea onorabile? Sub rândurile dedicate Ucrainei detectăm şi alte ţinte. Se sugerează că obiectul sfadei poate fi căutat şi la vecini. I.C. nu aprobă direcţia de mişcare a României, opţiunile ei în politica internă şi externă, lanţul de alianţe care e promovat. Astfel oprirea gazului e doar o probă, un pretext în demonstraţie. Ce vrea să afirme sagacele ziarist? Că România, ţară mică, a făcut un pas greşit, eliberându-se de sub tutela Rusiei, ţară mare, fără de care nu se poate întreprinde nimic în regiune. Colosul are toate temeiurile să reprime dezertarea din coloană, virajul produs anapoda pe harta bătrânului continent. Se poate dovedi că gazetarul mofturos respinge toată înaintarea de după 1989: înlăturarea vechii conduceri proletare, suprimarea economiei centralizate de plan, democratizarea, inaugurarea statului de drept, înrădăcinarea principiului intoleranţei faţă de tendinţele dictatoriale şi naţionaliste, apropierea de Vest.

Alegând acest itinerar s-a ajuns la impas – decretează I.C.. Nu deformez textul prin dilatare, e uimitor că punerea sub semnul îndoielii a întregului parcurs e comprimată în scurtul comentariu din Jurnalul naţional. Despre egoismul puterilor mari Pe cine vizează zicătoarea “interesul poartă fesul”? Cel slab s-a deşteptat în zori cu pretenţii absurde (ucrainianul ”ia gazul pe de-a moaca”). De când hotărăşte cumpărătorul cota de schimb ? Întreabă insidios I.C.. Ceea ce cere Rusia e “un preţ justificat din punct de vedere al economiei de piaţă”. Pe neaşteptate gazetarul admite relaţii capitaliste de rapacitate. În exposeul său el nu aminteşte că şi în economia de piaţă există reguli, modele de conduită. Dacă o situaţie modificată solicită o redistribuire, acordurile semnate nu pot fi aruncate pur şi simplu la coş, se cuvin consultaţi partenerii, trebuie convocat un arbitraj. O reaşezare a preţului ar fi posibilă dar nu la aceste proporţii şi nu cu acest limbaj. Când intră în acţiune emisarii Moscovei – pe care I.C. îi stimează, nu le descoperă nici o meteahnă – ei au permisiunea să dea buzna ca în codru. Se aplică legea celui mai tare şi ziaristul tace mâlc. Ba mai mult la finele reprezentaţiei aplaudă.

Despre mirajul democratizării

Ce s-a petrecut în faza zgomotoasă a răsturnărilor din Georgia sau Ucraina? “Instalarea unor regimuri democratice, nici vorbă de aşa ceva”. “O alternanţă mafiotă de putere”, “La Chişinău principiul schimbării spectaculoase de stăpân”. Aşadar în ţările din Est nu s-a săvârşit în viziunea lui I.C., un proces de anihilare a unei societăţi sclerozate. Pe el îl agasează încrederea într-o himeră. Mutaţiile nu pot duce decât în mai rău, manevre oculte au deschis porţile haosului. Nici o apreciere în textul lui I.C. asupra efectelor negative ale imixtiunii sovietice în zona de Est şi de Sud Est a Europei. Concluzia lui ? A fost o eroare că s-a căutat o alternativă, revolta împotriva dogmei a însemnat o scufundare într-un viitor steril, o cotitură în necunoscut, cu riscuri imponderabile. Cine a opus rezistenţă la introducerea reformelor, la înfiriparea economiei de piaţă, la consolidarea instituţiilor constituţionale, la consfinţirea ideilor de coeziune cu minorităţile? Pe plan extern care au fost agenţii care au sabotat afilierea la NATO, ralierea la Uniunea Europeană ? I.C. nu răspunde la acest chestionar. Mereu revine în textul său antiteza dintre protectori. Din tot ce scrie şi subînţelege gazetarul reiese că Rusia are dreptul să se comporte ca o mare putere, să conserve structura veche şi sferele de influenţă. Nimic rău nu-şi poate reproşa. Tentativa de a i se îngrădi teritorial aria de înrâurire a fost o manevră neloială. În prima etapă Moscova a cedat, nu a împiedicat intrarea în NATO şi în piaţa comună a Poloniei, Cehiei, Ungariei până şi a statelor baltice ce fuseseră prezente în componenţa Uniunii Sovietice.

Acum când se prefigurează la Est de Est faza următoare, pe aceleaşi criterii Moscova nu mai vrea să sune goarna replierii, e decisă să oprească expansiunea, uzând de arsenalul de sabotare cunoscut şi nepregetând să ameninţe cu violenţa. Faţă de claritatea discursului pronunţat la Moscova I.C. face efortul de a da în vileag ipocrizia celuilalt protector. America e monstrul care ameninţă Răsăritul Europei, care râvneşte să domine, care susţine interese egoiste, (acumulare a zonelor de petrol, exersare a noilor arme, împiedicare a dezvoltării autonome în statele respective). Nu ideile de egalitate şi dreptate îi mână pe trimişii banului ci imboldul de cotropire şi exploatare. Întreaga dilemă a avansării din Est constă la gazetar în oscilarea între cei doi protectori. Despre o platoşă fisurată Pe I.C. îl scoate din sărite “absoluta obedienţă faţă de americani”. De la ei derivă contaminarea, au transportat virusul. În Ucraina “ei au ticluit aşa zisa revoluţie portocalie. Iuscenko însuşi, cu obrazul desfigurat a fost o “transpunere a planurilor americane de subjugare a Rusiei”. “A venit la putere un regim mai mult decât antirus”. Asta îl doare pe comentator. Nicăieri nu consemnase, cum am pomenit, efectele ocupaţiei sovietice după cel de-al doilea război mondial. I.C. omite să precizeze limpede că voinţa de prefacere în Est a fost o necesitate internă şi nu un produs al unei invenţii din afară. Mulţimea din ce în ce mai îndârjită care s-a strâns în piaţa Maidan din Kiev, înfruntând la pâlpâitul lumânărilor, săptămâni în şir, întunericul, frigul, posibila represiune sângeroasă a vechii guvernări – nu a recepţionat o chemare de dincolo de hotare.

Sursa exploziei nu se va găsi în complotul internaţional, în instigarea altor state. La fel în Georgia. Dacă nu se poate nega un sprijin al Vestului, mai mult moral, el nu a înclinat balanţa deschizând calea mântuirii. Dimpotrivă, fiecare încercare de întărire a independenţei e sabotată de Moscova (presiuni economice – conducta de gaz, aprovizionare cu materii prime, circulaţie a mărfurilor, staţionări de trupe şi arsenale militare). În Apus nu se doreşte eliminarea din cursă a Rusiei, o putere importantă în regiune, pe a cărei colaborare se scontează (vezi lupta pe spaţii întinse contra terorismului). Nu există însă motive ca Moscova să fie menajată când se abate de la norme de lealitate acceptate şi reface canalele de subversiune, indicând ţărilor din jur ce să facă, ce să aleagă, pe cine să atace. Într-un articol recent din Frankfurter Allgemeine Zeitung se circumscrie complexul circumstanţelor din Basarabia. Diagnosticul e cu totul altul decât la I.C. (trecerea de la un stăpân la altul). În Moldova “cu cinci ani în urmă comuniştii nostalgici au învins în alegeri şi au cultivat o legătură strânsă cu Rusia. În conflictul pentru Transnistria, Moscova a refuzat să respecte interesele guvernului de la Chişinău. De aceea aceste forţe se îndreaptă spre Vest“, se notează în FAZ. Nu chestiunea mutării stăpânului contează, cum insinuează răutăcios articolul din Jurnalul naţional. Ce se scrie în FAZ ? “Că a pierdut prioritatea în Georgia, Kirghizia, Ucraina, Moldova există un singur vinovat: Rusia”. Totul e rezultatul unei politici obstrucţioniste. Transnistria găzduieşte un depozit militar compact şi trupe străine, nu ţine seama de recomandările de la centru. Rusia deviază de la principiile enunţate. “Pe parchetul internaţional are un stil de comandă” se afirmă în FAZ. Şi în alte articole din aceleaşi ziar e criticată diplomaţia lui Chirac şi mai ales a lui Schröder, care l-au bătut pe Putin pe umăr, l-au proclamat un democrat pur sânge şi i-au acordat o poliţă în alb pentru viitoarele revendicări dure. Ca să irite America, aceşti conducători s-au erijat în călăuze pe un drum fără războaie, fără constrângere, dar şi fără capacitate de reacţie. Efectul a fost dezamăgitor, bătrânul continent şi-a pierdut coeziunea.

Despre ieşirea din criză

Nimic nu-l umple mai mult de plăcere pe I.C. decât priveliştea eşecului care ar pândi demersul americanilor (au fost puşi cu botul pe labe). Incidentul cu oprirea gazului i-a sugerat cum s-ar putea înteţi antagonismul. Lezat în orgoliu Washingtonul se străduie să dezumfle ambiţiile Moscovei şi să îmbărbăteze Kievul. Ce poate să facă? Locul încleştării e prea departe, consecinţele unei aventuri temerare ar fi prea grave. Cuprins de o inspiraţie sarcastică, I.C. scrie: “de ce nu ameninţă Rusia preşedintele Bush cu arma nucleară?” Sau întinzând coarda adaugă: “De ce nu fabrică o ţeavă Washington – Kiev prin care SUA să dea Ucrainei gaz pe gratis?”. Cum se observă, gazetarul gustă gluma care i se pare usturătoare. Motivul gratuităţii îl obsedează (“ia pe de-a moaca”). Cu jubilaţie descoperă, născocind scenarii extravagante, neputinţa marii puteri: “De ce nu sare în ajutor America? Ucraina a slujit pe gratis Americii. Ea nu vede de ce şi-ar pune pielea la bătaie de dragul ucrainienilor. Să fie mulţumiţi că li s-a dat voie să slujească”. Cât de perspicace e I.C.! A adus dovada că în caz critic protectorul nu se poate mişca, e infirm. Decât să respecte făgăduielile de fraternizare, el se descotoroseşte egoist de aliatul buclucaş, îşi continuă cărarea indiferent la nenorocire, urmărind doar propriile dorinţi lacome. Cine ar trebui să desprindă o lecţie din această păţanie? I.C. nu mai îngăduie nici un dubiu. În epilogul textului el destăinuie cine e destinatarul avertismentului: “Aviz amatorilor! Adică românilor”. Ce a păţit Kievul lăsat de izbelişte va păţi şi Bucureştiul. Aceasta e solia cu voce lugubră a Casandrei.

Apelul lui I.C. s-ar putea traduce astfel: părăsiţi linia nesăbuită de a linguşi pe şefii de peste ocean, îndreptaţi-vă spre braţele deschise ale Moscovei, redeveniţi sateliţi cuminţi în sfera ei de influenţă, care se va lărgi din nou! Noroc că în politica externă când se aude glasul de cobe, preşedintele Băsescu îşi astupă urechile. El a excelat prin luciditate si fermitate, întărind alianţa cu America şi pe plan militar, ca o garanţie a independenţei, înţelegând să asimileze experienţa în sforţarea spre democraţie, privatizare, drepturile omului. Prin această opţiune fără echivoc el nu a vrut să supere Franţa sau Germania, ci a stăruit pentru frontul comun: Cine ar putea garanta României şi celorlalte ţări din Est că nu vor fi constrânse iar să se închine unui centru care conduce prin dictat, asfixie economică şi morală? Cine ar putea împiedica reînvierea veleităţilor autoritare (mitul omului tare, învrăjbirea naţională, ura de rasă)? Dacă nicăieri în Est nu s-au manifestat aceste deraieri meritul revine şi controlului exercitat de Vest. Cum se poate contracara filipica suspectă a gazetarului, spectacolul său de degringoladă? Până unde va merge spiritul de contrazicere şi datul cu tifla? Probabil până la autoanulare, în ridicol. Aviz amatorilor! – adică lui I.C.!

S.Damian