Prietenii lui Panait Istrati

Prietenii lui Panait Istrati

 

Întreaga operă a lui Panait Istrati stă sub semnul Dragostei de om şi cel mai aproape sufletului său a fost conceptul de Prietenie. „Încă din copilărie, spune Panait Istrati, am cunoscut  prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum şi patima de-a citi…” Primul său prieten a fost mama Joiţa, pe care Panait o adora şi, care, pentru a-şi întreţine fiul, a spălat rufe pe la cei bogaţi, cu 2 lei ziua, până a închis ochii. „Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor era un basm pentru copii, am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite, dar la fel de mari”, spune Istrati.

Dar nu despre relaţia dintre fiu şi mamă voi scrie în continuare, ci despre acele prietenii asemeni unui „picnic nesfârşit la porţile unei fapte etern amânate, cum frumos le numeşte Gabriel Liiceanu în prefaţa cărţii lui Petru Creţia, ”Ahile sau despre forma absolută a prieteniei”. Am amintit această carte pentru că prietenia lui Panait Istrati cu Mihail Mihailovici Kazanski poartă pecetea acelui măreţ sentiment, cântat şi lăsat posterităţii de Homer, dintre Ahile şi Patrocles. Împlinise şaptesprezece ani când soarta i-a scos în cale pe cel de care, vreme de nouă ani avea să-l lege o prietenie absolută, „prietenie pe care n-o întâlneşti decât o singură dată în viaţă” şi, care, „apare la începutul ei sau niciodată”. Însă „cine a cunoscut-o, atinge nemărginirea. …Iar nenorocitul care nu a cunoscut-o, adică nu a fost în stare să şi-o apropie, se va întoarce pe lumea asta de atâtea ori, până ce inima îi va fi mistuită de prietenie,- după care îşi va dobândi locul în viaţa veşnică sau în veşnica nefiinţă.” Într-una din zile, ducându-se după pâine la plăcintăria lui Kir Nicola, alături de jupânul care servea la tejghea, îl vede pe tânărul Mihail Mihailovici Kazanski citind Jack de Alphonse Daudet. Mic de statură, spătos, cu mustaţa blondă pe un chip liniştit, angelic, îmbrăcat în nişte zdrenţe murdare pe care colcăiau păduchii, astfel se înfăţişa tânărul Mihail, care-l citea pe Daudet în original. Între cei doi tineri s-a produs acea reacţie care poate să apară doar între două suflete gemene. „Aşa l-am cunoscut pe Mihail Mihailovici Kazanski, scria Istrati în scrisoarea adresată lui Romain Rolland din 1919, refugiat rusa cărui origine şi trecut nu le-am aflat niciodată în întregime. Întâlnindu-l pe Mihail, încep nouă ani de viaţă eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n poveşti, prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul mediteraneean. Minte enciclopedică şi inimă de aur, ne-am adăpat tot timpul din cupa dragostei prieteneşti, pe care Providenţa ne-o umplea neîncetat.” Călătoria celor doi vagabonzi e plină de peripeţii, iar Mihail se dovedeşte a fi învechit în arta vagabondajului, de vreme ce plictiseala îl cuprindea repede şi-l tot mâna în alte locuri. Între timp, pleacă într-o călătorie în Manciuria, apoi la Muntele Athos pentru a se călugări. Niciodată nu ştiuseră unul despre altul mai mult decât şi-au îngăduit să-şi spună. S-au acceptat aşa cum au fost şi nimic mai mult. S-au înţeles şi s-au iubit dincolo de cuvinte şi de formalităţile acestei lumi atât de ipocrite.

Grav bolnav de tuberculoză, într-una din zilele lui august 1909, Mihail se hotărăşte să plece la Odessa, avertizându-şi prietenul că, lipsa oricărui semn de la el însemna că a murit. Ştiau că viaţa le oferise marele dar al Prieteniei, însă Timpul fusese marele lor duşman. Despre prietenia cu Mihail şi peregrinările lor, Panait Istrati a scris mai pe larg în ”Povestirile lui Adrian Zografi”. A fost îngerul său păzitor, de aceea Panait Istrati scria peste ani: „Mi se mai întâmplă şi acum, de mai multe ori pe zi, mergând singur pe stradă, să mă întorc brusc şi să privesc la stânga mea: în partea asta obişnuia să stea Mihail, întotdeauna. În partea asta l-am simţit timp de nouă ani.”

Apoi, ani în şir l-a urmărit imaginea de-nceput a tânărului plin de păduchi care-l citea pe Alphonse Daudet în original în sordida plăcintărie a lui kir Nicola. „Odată cu dispariţia lui Mihail pieiră şi mijloacele mele de-a iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu. Şi nu ştiu ce lipseşte mai mult pe pământ: aceşti Dumnezei ai vieţii sau dragostea pe măsura lor? Pentru mine, ambele veniră şi se duseră pe căi tainice.” Sunt pline de amărăciune aceste meditaţii ale lui Panait Istrati care se întoarce singur în Egipt, la Cairo, plângând de fiecare dată când ajunge în locurile vizitate împreună cu Mihail. O, Egipt! Grecie! Sirie! Turcie! Italie! O, peisaje! O, monumente!… Plângeţi, plângeţi cu mine!”, exclamă plin de durere Şi suferinţa lui atroce mă duce cu gândul către eroul grec, Ahile, care la primirea veştii morţii iubitului său prieten Patrocles se lasă pradă durerii. Este una dintre cele mai încărcate de tragism pagini din întreaga literatură universală. „Când află, pe Ahile îl cuprinde durerea, ca un nor întunecat. Îşi umple palmele cu cenuşă din vatră şi îşi mânjeşte cu ea capul şi obrajii, începe să-şi smulgă părul. Antiloh, plângând în mijlocul ţipetelor şi vaietelor înălţate de captive, îl ţine pe Ahile de mâini, de teamă să nu-şi reteze cu sabia gâtul. Ahile scoate un ţipăt cumplit, pe care Tetis îl aude în adâncul mării şi vine la fiul ei însoţită de toate nereidele. Lui Ahile nu-i mai pasă acum de bunul lui nume şi de slava sa. Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care între toţi îl preţuiam ca pe un alt mine însumi?” Moartea bunului său prieten îl face pe Ahile să-şi piardă pofta de viaţă. „Ahile, spune Petru Creţia în continuare, nu alege între două idealuri, acela al vieţii, al onoarei şi al gloriei eroice şi, celălalt, al unei lungi vieţi tihnite acasă, ca rege homeric. Alege între a trăi mai departe fără Patrocles şi a muri pentru că îl pierduse.”(Petru Creţia - Ahile sau despre prietenia absolută)

Tot astfel şi Panait Istrati cade într-o neagră tristeţe după moartea prietenului său: „Ştim însă că, sori ori pietre, suntem cu totul fără rost în viaţă, de îndată ce rămânem unii fără alţii...” avea să constate mai târziu.

Viaţa însă i-a oferit un nou prilej să-şi deschidă sufletul. În vara toridă a anului 1915 avea să-l cunoască pe alt tovarăş de suferinţă, căci aşa îşi alegea el înainte de toate prietenii, pe Moş Popa, hamalul din Portul Brăilei. Deseori, în confesiunile sale, apare această frază: „Spune-mi ce eşti în stare să sacrifici pentru dragostea ta şi îţi voi spune dacă iubeşti sau nu.” Şi marele sacrificiu pe care-l poţi face pentru fiinţa iubită este acela de a-i lăsa deplina libertate, de-a nu-i cere să se încadreze în tiparele minţii tale, de-a o lua aşa cum este. „Nu am să-ncerc să te divid pentru a te cunoaşte. Tu nu eşti nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele şi cuvintele după tine.” (Citadela - Exupery)

Impresionant portretul acestui doctor în matematici ajuns hamal din propria dorinţă, ascultat şi iubit orbeşte de tovarăşii săi. „Deoarece avea o înfăţişare sărăcăcioasă, fiind în zdrenţe şi păduchios, unii studenţi (pe care-i ajuta făcându-le şi tezele de licenţă) îi oferiră bani în schimbul serviciilor aduse. Moş Popa le arăta cu degetul paharul cu ceai ce-l avea în faţă şi întreba cine vrea să plătească consumaţia. I s-au făcut propuneri să fie plasat pe măsura marilor sale aptitudini. Moş Popa se mulţumea atunci să-şi lumineze calmul feţei cu un zâmbet ciudat care-l întinerea. Uneori răspundea: Voi nu vedeţi că am locul cel mai invidiat?” Şi nu i-a fost uşor tânărului discipol Panait Istrati să se apropie de acest „desculţ” din stirpea lui Socrate, pentru că judeca cât se poate de aspru şi în termenii lui valorile considerate esenţiale în viaţa omului. „Viaţa este alcătuită din două părţi, spunea Moş Popa: Frumosul şi JosniciaUltima a cotropit întreaga omenire, deoarece nu cere de la om niciun sacrificiu. Ea îşi poate îngădui orice, nedreptatea fiind elementul său; pe când Frumosul este perfecţiunea fără prihană, piscul vieţii omeneşti. E firesc ca omul, atins de harul lui, să nu-şi mai iubească lutul păcătos. Bineînţeles, în acest caz, un astfel de om se va afla în întregime dezarmat în faţa celuilalt fel de-a fi om. De-aci, suferinţa.” Astfel de oameni au fost adevărata şcoală a lui Panait Istrati. Prin ei a învăţat că lumea nu trebuie privită de sus în jos, ci de jos în sus, chiar dacă egoismul a devenit motorul ei, chiar dacă tihna materială este unicul lucru după care aleargă înainte de toate, fiecare individ în parte.

O figură la fel de proeminentă care i-a marcat tinereţea lui Panait Istrati a fost Ştefan Gheorghiu. Legaţi mai degrabă datorită crezului lor politic, cei doi prieteni pleacă împreună în Egipt. Ştefan Gheorghiu suferea, ca şi Panait Istrati, de tuberculoză, numai că la el boala era mult mai avansată. Aşa că Istrati solicită ajutorul celorlalţi tovarăşi din mişcarea sindicală spre a-l trata în Egipt. Pe măsură ce boala se agrava, Ştefan Gheorghiu rămâne tot mai singur. Se sfârşeşte pe 6 martie 1914 la Sanatoriul de tuberculoşi de la Filaret, la vârsta de 35 de ani, abandonat atât de prieteni cât şi de tovarăşi, şi este îngropat în cimitirul Bolovani din Ploieşti. Cât a trăit a rămas un idealist. În vreme ce „tovarăşii” ajunşi lideri îşi schimbau automat modul de viaţă, el, singur, nu se considera aparţinător „elitei” mişcării sindicale – călătorea la clasa a treia, mânca ceai cu pâine şi împărţea acelaşi pat de scânduri cu un tovarăş de suferinţă. Vestea morţii lui Ştefan Gheorghiu i-a parvenit pe când era la Paris. „Dezamăgit, am părăsit Parisul în lacrămi, spune Panait Istrati. Plângeam pe stradă, plângeam în metrou şi-am plâns întruna, până la mormântul lui la Ploieşti. Nu plângeam în ascuns sau oarecum stingherit de ochii lumii. Ca şi cum aş fi trecut printr-o pădure. Lăsam să curgă liber şiroaie de lacrămi calde, prinos de dragoste acelui care fusese numai inimă, inimă revoluţionară, deschisă, dezinteresată, devotată până la sacrificiu.” Mulţi ani după aceea l-a obsedat, figura lui Ştefan Gheorghiu fiind prezentă în scrierile sale (Trecut şi ViitorCasa Thuringer), precum şi-n notele de călătorie.

În evocările sale un loc special îl are chipul sobarului-pictor, Samoilă Petrov, prieten din adolescenţa brăileană. Mihail şi Samoilă Petrov  au fost prietenii cu care deseori îşi bea ceaiul şi cu care stătea la taifas în tavernele Brăilei. Pictor ratat, n-a reuşit niciodată să-şi îndeplinească visul de a-şi depăşi condiţia în lupta cu vitregiile soartei. Viaţa avea să-i dea o lovitură puternică lui Panait  Istrati atunci când, la Geneva aflându-se, primeşte ştirea morţii mamei sale şi a bunului său prieten Samoilă. „Atunci am rupt orice relaţii cu Brăila…, notează Istrati în confesiunile sale. Mi-era teamă să nu-mi pierd mintea citind detalii asupra acestor morţi.” A fost picătura care a umplut paharul suferinţei, pentru că doi ani mai târziu, simţindu-se singur şi fără niciun rost, încearcă să-şi pună capăt zilelor. „Şi pe când, în acea groaznică noapte de mai, zeci de privighetori luau văzduhul pe sus cu cântecele lor, eu stam înlemnit în cadrul ferestrei deschise, cu braţele încrucişate la piept, cu ochi de nebun ţintuiţi în golul negru şi-mi ziceam: Constantinescu împuşcat… Ionescu, omorât poate de vreo bombă căzută la Paris… Samoilă, mama, Gheorghiu, Mihail: morţi. „Ce să fac eu acuma, singur?””

Şi iată că gestul lui a deschis calea către o nouă prietenie, diferită de celelalte, care, însă i-au marcat puternic traiectoria de scriitor de geniu: scrisoarea din buzunarul sinucigaşului ajunge la cel căruia îi era adresată – Romain Rolland. Nicicând nu va uita cel ce dorise să termine cu viaţa din prea multă singurătate, acel plic albastru–palid ce-l aştepta la ieşirea din spitalul din Nisa, plic pe care era scris cu o „scriere fină, înaripată”, adresa sa. A fost momentul în care a simţit că undeva în necunoscut se afla un suflet care se gândea la el: „Prietenul se afla acolo, înfăptuind minunea fără pereche în vremea noastră: printr-o scrisoare adresată unui golan, hăituit de agenţi, el îşi atesta credinţa răscolitoare, propovăduită în cărţile sale.” Probabil că fără existenţa acestei prietenii, Panait Istrati ar fi rămas doar un mare şi frumos vagabond pornit de pe malurile Dunării să străbată întreaga lume. În 1926, când Romain Rolland împlinea şaizeci de ani, i se scoate volumul omagial ”Liber amicorum Romain Rolland” la  întocmirea căruia este solicitat să participe şi Panait Istrati. Îi trimite lui George Duhamel articolul: ”Cei „trei” Romain Rolland ai mei” în care evocă salvatorul, scriitorul şi  nu în ultimă instanţă, prietenul.

Publicarea notelor de călătorie din URSS, precum şi demascarea regimului comunist avea să aducă o răceală între cei doi prieteni. Cu toate astea, Romain Rolland a fost cel mai insistent apărător al său atunci când presa franţuzească de stânga a pornit virulentul atac la adresa lui, atac pornit şi dirijat de Henri Barbusse.

Pe lângă cele două întâlniri fantastice din viaţa lui Panait Istrati-cea cu Mihail şi cea cu Romain Rolland,  o a treia întâlnire-aceea cu Nikos Kazantzakis îi va marca formarea sa ca om. S-au întâlnit la Moscova şi iată cum evocă P. Istrati această primă întâlnire a lor:„Un om înalt, osos, cu capul puţin cabrat. De la primul pas îmbrăţişă interiorul odăii mele, cu o aruncătură de ochi cinstită.

-Bună ziua!

Intrarea lui, acest bună ziua aruncat spaţiilor şi glasul lui sonor îmi plăcură. Kazantzakis îşi scoase paltonul. Îl rugai să se aşeze lângă pat deoarece şi devenisem prieteni.”

Au străbătut împreună Uniunea Sovietică de la Murmansk şi Arhanghelsk până în Caucaz şi din Urali la Marea Neagră, vreme de şaisprezece luni. S-au iubit c-o dragoste fără margini, amândoi fiind cuprinşi de pasiuni apropiate de forţele primare ale pământului. După ce s-au despărţit au urmat patru ani de tăcere după care bolnav fiind şi retras la Mănăstirea Neamţ, Panait Istrati îi trimite lui Nikos un mesaj la care primeşte nesperatul răspuns: „Dragul meu Panaitaki, m-am descotorosit de orice teorie; ideile abstracte nu-mi mai spun nimic: le-am văzut, sunt din hârtie. Iar într-un alt mesaj continua: Tu eşti flacără, tu înţelegi mai mult chiar decât ceea ce flacăra poate să lumineze. Misiunea ta nu-i de a face teorii de hârţogărie, ci să arzi…tu îţi îndeplineşti menirea de flacără, cum foarte puţine suflete pe acest pământ. Tu ai ceva mai mult: eşti o mare idee! Sunt sigur de tine nu mi-e teamă. Ai rămas tu, Panaitaki, un om adevărat, cald, fără mănuşi, care te cheltuieşti ca un haiduc…Dacă vei pleca într-o zi, pământul se va răci în mod sensibil. Rămâi, arzi, mobilizează-ţi  toate forţele şi crede ca şi mine în miracol.”

Prietenului său Isaac Horovitz, Panait Istrati îi face un portret plin de lumină: „Isaac Horovitz e un mare risipitor de căldură. El nu face decât asta. Nu cunosc un al doilea exemplar uman care să-l egaleze. Dacă viaţa i-ar îngădui să închege în forme nepieritoare tot ce sufletul lui zvârle în spaţiu, cu mii de antene, e cert că o părticică din omenire ar fi mai puţin ticăloasă, aşa cum pietrele sunt mai puţin nemernice, de îndată ce soarele le transmite căldura lui. Dar omul e mai nemernic decât piatra. Aceasta e incapabilă să refuze căldura. Omul o refuză. Ca să-i învingi îndărătnicia, trebuie să-i gâdili vanitatea. Dacă n-o faci, poţi să te plimbi cu căldura ta de-a lungul timpurilor, până ce-i plesni, el nu te-o trage de mânecă. Înainte de-a te accepta, el vrea să fie onorat, vrea să ştie că are de-a face cu cineva. Lui trebuie să i te înfăţişezi cu patalama. Iată cum putem distinge în viaţă omul–soare de omul-piatră. Prietenul Isaac Horovitz e unul dintre aceşti oameni generatori de viaţă superioară. Dar el n-are patalama. Pe unde trece, el zice: „Eu”! Şi nimeni nu înţelege nimic. Ce e aia, „eu”? Arată-mi dacă ai fost undeva, cândva, hirotonisit! Nefiind încă, bietul Isaac pleacă fruntea şi o ia din nou la goană prin vastul univers, urlându-şi nevoia de a primi, ori numai de a face schimb.” Atraşi unul de celălalt, plămădiţi fiind din acelaşi aluat de „om-soare”, cum frumos spune Istrati, între cei doi s-a legat o strânsă prietenie. Trebuie reţinută şi subliniată atitudinea evreului Isaac Horovitz care l-a apărat, sus şi tare, pe Panait Istrati împotriva campaniei  de denigrare declanşată de Barbusse, precum şi luarea lui de poziţie atunci când ziarul în idiş Morgen Fraiheit i-a publicat scrisoarea suprimând unele pasaje. Ştia cu sufletul că prietenul său nu se înrobise vreodată unei ideologii şi că supranumele de “Om al Dreptăţii” nu era lipsit de acoperire.

Chiar dacă nu-i plăcea să scrie „despre prieteni care au plecat” la moartea lui Leon Bazalgette şi Jacques Robertfrance, Panait Istrati nu ezită să le evoce cu multă căldură personalităţile. Cu totul aparte a fost relaţia sa cu J. Robertfrance care i-a corectat manuscrisele din punctul de vedere al gramaticii limbii frnaceze. Afecţiunea pe care i-o purta Robertfrance era binecunoscută în cercul scriitorilor rolandişti, iar omagiul postum pe care i l-a adus, i s-a părut lui Panait Istrati  prea palid pentru câte sacrificii făcuse prietenul său pentru el . „Ascultaţi prieteni: acest om pe care totdeauna l-am supărat, agoniza în timp ce îmi corecta ultima carte şi probabil că a murit cu şpalturile pe piept”, spune Istrati plin de regret gândind la micile răutăţi pe care i  le spusese prietenului său în momentele de supărare.

Închei această scurtă trecere în revistă a celor câteva prietenii care au marcat viaţa vagabondului pornit din cătunul Baldovineştilor să cunoască o lume, care s-a  dovedit a nu fi cu nimic diferită: de la Brăila la Cairo, de la Bucureşti la Geneva, de la Moscova la Atena, ori de la Damasc la Paris. „Totuşi, plec fără să păstrez cuiva ranchiună, Plec, iubindu-vă ca în zilele noastre cele mai frumoase. Ştiu că inima voastră e bună şi generoasă; şi că răul nu porneşte decât de la o judecată greşită. Habar n-aveţi că prietenia vă onorează, tocmai când pretinde jumătate din sângele vostru. În acel momentea se integrează în categoria celor ce pot da totul, până la ultima picătură, fără a cere vreodată ceva în schimb. Această prietenie este la fel cu rădăcina care dă copacului sevă şi respiră prin ramurile lui. Fără prietenie, eu nu văd existând Frumosul în lume. Cel care admiră, de unul singur, un peisaj, care citeşte singur o carte sau ascultă singur o simfonie – fără a simţi lipsa prietenului – acela nu admiră nimic, nu citeşte nimic şi n-ascultă decât strigătele propriei sale îngâmfări neroade.” (Ultimile cuvinte)

Bibliografie: Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1991

                    Panait Istrati, Amintiri. Evocări. Confesiuni, Editura Minerva, 1985

                    Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

                    Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Editura Univers, 1986

                    Nikos Kazanzakis, O viaţă în scrisori, Antologie de Polixenia Karambi, Editura Univers,1983

Autor: Maria Sava

Cenaclu Literar: