Unde ne sunt... Verzii?

Introducere

„Cai verzi pe pereţi!" ar putea spune blazatul cititor frunzărind cele ce urmează şi aflându-se sub imperiul kitsch-ului comercial, al textelor electorale azmuţite deşănţat pe toate paginile şi canalele, ori a diverselor scursori media aliate unuia sau altuia. M-aş feri să-l contrazic prea mult, în definitiv e o chestie de gusturi, mentalităţi şi nu doar atât; tot ce l-aş ruga ar fi să caute a vedea în rândurile ce urmează apărarea unei IDEI. Nu a unei persoane, nici a unei organizaţii ori a doctrinei vreuneia, ci doar a unei idei - ce ulterior a generat un întreg fenomen ce nu a cruţat pe nimeni, fiecare dintre noi fiind influenţat într-o oarecare măsură. Prin urmare să vorbim puţin despre... Verzi.

„Verdele" a reprezentat întotdeauna în concepţia puristului diafanul poienilor, crudul din cetina brazilor, aspiraţia spre pacifism şi curăţenie a sufletului (N. Truillot - Codul culorii). Suprapuse acestei viziuni au apărut idealurile ecologiste; cine spune „verde" şi-şi imaginează carta de bază a unui asemenea partid, nu trebuie să umble după statuturi, articole şi alineate ori o descriere a doctrinei „verzi". Va fi suficient dacă sufletul şi imaginaţia îi vor deschide în faţa ochilor orizonturi pure, ape curate, păduri verzi, cer limpede, fauna şi flora ocrotite şi, prin extensie, să poată ajunge la: exploatare raţională a pământurilor, a apei, industrie protejată şi integrată mediului, turism conştient, alimentaţie organică, plămâni sănătoşi etc., etc., etc. Toate acestea sunt idealuri umane ce păreau de neatins, adevărate utopii; reunite şi legiferate capătă însă un sens, o orientare precisă şi un ţel final - armonia; apar astfel organizaţiile ecologiste, de ajutor şi protecţie a mediului şi implicit a Planetei şi a vieţii noastre. Iar în final, când pentru împlinirea acestor idealuri se impune o voinţă politică, apar în mod firesc partidele ecologiste, organizaţii ce din totdeauna s-au dorit de echilibru, de ponderare şi canalizare firească a progresului societăţii, care, urmând diverse căi ale evoluţiei sale a ajuns să ne facă rău tot noua, întregii omeniri. Verzii, aşadar!

În diferite momente ale existenţei noastre s-a impus necesitatea înfrânării acţiunilor impetuoase de dezvoltare economica, apărând astfel primele mişcări „verzi". În faţa revoluţiei industriale proprie începuturilor capitalismului din Anglia anilor 1600 au apărut primele semne ce îndemnau la raţiune, la protejarea mediului şi a necuvântătoarelor. În Nordul Scoţiei şi în câteva comitate engleze păşunatul excesiv şi defrişările ameninţau viitorul zilei de mâine; baciul (Shep) McGregor, mic latifundiar în Dorksenet şi părinte a 11 copii, propune şi reuşeşte să-şi impună ideile nobilimii scoţiene - ostile legilor engleze şi ponderate în acţiuni, obişnuită a „câştigului mai mic dar mai sigur" - o culegere de îndemnuri şi îndrumări spre delimitarea zonelor expuse a „rodi cu încetinire urmaşilor noştri". Angus Forrick, lider al unuia din primele sindicate din industria britanică a oţelului, propune în 1635 la Sheffield patronatului britanic norme de stocare a deşeurilor metalice şi nemetalice, reziduuri ce ameninţau pe zi ce trecea extinderea parcurilor de depozitare în dauna câmpiilor şi parcurilor comunităţii.

În Belgia începutului de secol XVIII, comunităţile valone trimit primul protest scris Guvernului şi Alteţei Regale în care cer ponderarea obligaţiunilor ce determină extinderea arealului agricol în dauna pădurilor milenare. Similar, comunităţile apropiate munţilor Ardeni cer autorităţilor o mai largă asistenţă acordată micilor fermieri în dauna extinderii meşteşugăreşti ce „ne viciază aerul şi pământurile" (R.Claesens-Osterboeck - Journal des Ardennes.)

America începutului de secol XIX rămâne în istoria „verde" prin amendamentele cerute guvernului federal de indienii sioux şi njeeda, neobişnuite pentru acea vreme: păşunat restrâns, vânatul şi pescuitul reglementat în teritoriile lor, anexele şi instalaţiile feroviare restrânse ca suprafaţă (ce a urmat se ştie, soarta First Nation nu a fost cu nimic mai bună, însă cerinţele lor au fost în mare parte respectate spre beneficiul comunităţii ocupante).

Cristalizare

Ulterior, mai aproape de zilele noastre, guvernările social democrate şi creştin-democrate din Occidentul european au adus omului siguranţa zilei de mâine şi mai ales a celei de poimâine. Faptul poate fi pus pe seama relaxării „războiului rece", a boom-ului economic şi a măsurilor restrictive de după ultimul război mondial, a politicii prin planuri de dezvoltare controlată, cauzele sunt multe şi nu-şi are locul şi spaţiul enumerarea lor aici. Cert e că, în condiţiile în care oamenii au avut libertatea şi liniştea de a gândi şi a reflecta asupra impactului civilizaţiei asupra naturii, au ajuns la concluzii pe cât de surprinzătoare pe atât de dure; industria implică creşterea concentraţiilor nocive în aer, apă şi sol şi e sursa de reziduuri majoritar anorganice (deci non-biodegradabile); agricultura intensivă secătuieşte rodnicia pământului; transporturile înseamnă devastarea terenurilor, migraţia sau diminuarea faunei, deteriorarea florei; iar turismul ca promotor al migraţii temporare a populaţiei a condus la deteriorarea coexistenţei a mii de specii, toţi aceşti factori distructivi având un singur efect: diminuarea calităţii vieţii omului şi a creaturilor Planetei. Firesc, în era telecomunicaţiei şi a computerelor, apariţia asociaţiilor de protejare a mediului nu a mai putut fi întârziată. Politizarea ideii „verzi" a survenit ca o consecinţă, partidele ecologiste au apărut imediat însoţite de marele lor succes - intrarea ecologiştilor la începutul anilor 80 în parlamentele vest-europene şi chiar în guvernele multor ţări (Germania, Franta, Belgia, Danemarca, etc).

 „Moda" ecologistă a avut urmări fireşti şi benefice; legi ce îngrădeau extinderea societăţilor poluante, norme impuse transportătorilor, „rularea"(alternarea culturilor) terenurilor în agricultură, raţionalizarea pescuitului, reglementarea sau chiar interzicerea vânatului, controlul strict al apelor, etc. Apariţia parcurilor regionale a fost doar o măsură de suplimentare a protecţiei naturii şi a vieţii, parcurile naţionale existând deja de peste o sută de ani.

Verzii au fost asociaţi ideii de noncomformism, politicienii lor având deseori o apariţie exotică, diferită de cea a politicianului obişnuit (blugi şi pulovere în locul costumului de croială tipică, bărbi în locul obrazului imaculat, etc.) şi un discurs ponderat, lipsit de ambiguităţi si amalgame frazeologice. Imediat au fost percepuţi ca un nou curent politic, plin de idei novatoare, urmarea fiind că au „prins" la marele public. Ajunşi la putere, au dat primul semn al declinului; impactul direct cu marile monopoluri i-a determinat deseori să aleagă calea de mijloc între ideile nobile insuflate publicului larg în campania electorală şi atitudinea marilor finanţatori tradiţionali în care erau nevoiţi să lovească (industriaşi, bancheri, transportatori, marile asociaţii ale fermierilor, etc.)

Modul în care au trebuit să jongleze în jurul „căii de mijloc" între electorat şi monopoluri le-a permis păstrarea mai scurtă sau mai lungă a demnităţilor în stat, stârnind în multe cazuri oprobiul ambelor părţi neobişnuite cu jumătăţi de măsură. Declinul ecologiştilor la începutul anilor 80 a fost consemnat din aceste cauze până când ideea existenţei lor ca şi clasă politică a fost conştientizată de societate; erau şi sunt necesari! Procentele pe care continuă să le deţină pe eşichierul politic al ţărilor occidentale s-a stabilizat către sfârşitul anilor 80, verzii continuând lupta de promovare a ideilor atât din asociaţii guvernamentale cât şi (mai ales) neguvernamentale.

Apogeul „verzilor" pe plan mondial

De o largă deschidere şi apreciere din partea publicului s-au bucurat „Die Grunen" - ecologiştii din Germania. Intraţi în coaliţie cu SPD în 1976, au atins apogeul pe vremea cancelariatului lui Helmut Schmidt, în 1982 fiind consemnaţi în demnităţi superioare la nivelul a 16 landuri ale Germaniei Federale. Strânsele legături cu verzii austrieci i-au propulsat şi pe aceştia din urmă în fruntea majorităţii consiliilor regionale austriece, renumite prin conservatorismul lor. Punctele nevralgice ale tradiţionalei politici europene denotau probleme acute: tendinţa de monopol şi epuizare financiară a micilor fermieri, cerinţele crescânde ale marilor transportatori şi mai ales slabele norme anti-poluare aplicate marilor consorţii industriale şi-au găsit o cură în politica ecologistă. Totuşi, despre mişcarea "verde" la nivel mondial ar fi mai multe de spus; contribuţia lor la diminuarea impactului negativ al civilizaţiei asupra mediului este majoră şi incontestabilă. De asemenea, latura consolidării relaţiilor inter-umane nu este de neglijat (poate un prim pas spre realizarea UE să se fi făcut atunci?): ecologiştii au realizat punţi de conlucrare şi colaborare interstatală (ţările Regatului Unit-Irlanda, Germania-Austria, Franţa-Belgia) sau legături interprovinciale între zone sensibile (Belgia valonă cu „Coaliţia violetă" în sud şi Belgia flamandă cu „Die Groenen" în nord, Spania catalană, andaluză şi bască) în toate cazurile comuniunea de idei conducând spre atingerea ţelului comun: o lume curată şi sănătoasă.

Marea Britanie se distinge în peisajul „verde" prin multitudinea de ramuri ale unui singur partid: Green Party al Angliei şi Ţării Galilor, ramurile semi-independente Wolverhampton şi Wirral, verzii scoţieni şi verzii Irlandei de Nord. Întrucât legislaţia mediului este relativ bine pusă la punct verzii britanici acţionează pentru conservarea zonelor protejate şi extinderea lor (Peninsula Cornwall, Insula Wright, extinderea perimetrului verde al Londrei şi Manchesterului, etc.) cât şi acţiuni comune pe plan mondial alături de grupările verzi din Commonwealth.

Franţa este şi ea prezentă prin două grupări cu vederi similare, dar acţiuni diferite: Les Verts de France, fondaţi în 1979 şi Verts de Roubaix, fondaţi în 1984. Ultima formaţiune are o atitudine mai ofensivă, parcă în dorinţa de a recupera cei 5 ani de experienţă ce o despărţea de predecesoarea mai mare. Acţiunea verzilor de la Roubaix este orientată spre protejarea şi conservarea patrimoniului natural local, dar şi al Franţei „de peste mări", alăturându-se în acest sens formaţiunii multi-naţionale „Greenpeace" uneori în proteste mai mult decât energice pentru Tahiti, arhipelagul Mururoa, Guyana Franceză, Insulele Reunion.

În Italia, Federazione dei Verdi cuprinde ramuri distincte din Toscana până la Trieste la malul Adriaticii, din călcâiul cizmei siciliene până în nordicul Milano. Noţiunea de federaţie a apărut datorită multitudinii de organizaţii, aspecte, opinii şi chiar diferenţe lingvistice uneori. Într-un autentic spirit latin, accentuat şi de latura sudică, formaţiunile italiene concură energic în diverse programe (valea Padului, zona Napoli-Capri, Liguria) într-o efervescenţă de idei ce deseori amână acţiunea, mai reuşite colaborări apărând interstatal, cu Verzii francezi ori austrieci.

Germania şi Austria cu „Die Grunen" au repurtat cel mai fulgerător succes şi cel mai durabil. Multitudinea de landuri, cu concepţii relativ diferite, dialecte puţin apropiate şi orientări economice deloc asemănătoare din Germania, şi situaţia asemănătoare din provinciile austriece, au dus la o largă inter-cooperare. Verzii germani sunt prezente constante în posturi de conducere din Bavaria, Renania de Nord-Westfalia şi Baden-Wurtemberg, cele mai puternice şi mai industrializate landuri germane. Prezenţa atât de activă poate fi percepută din nevoia cetăţeanului de a se simţi protejat în faţa invaziei industriale ce-i ameninţă locurile în care s-a născut.

Deşi prezenţe verzi foarte active sunt şi în Olanda, ţările Scandinave, Danemarca, Spania şi Portugalia, aş insista îndeosebi asupra vecinilor noştri. Dintre aceştia se distinge Ungaria, unde prezenţa ecologistă îşi are rădăcinile adânc în epoca comunistă. Organizaţiile verzi s-au grupat în 1986 în „Cercul Dunării" (Duna Kor) în scopul protejării bazinului fluviului pe teritoriul acestei ţări. Din 1990 Partidul Ungar al Verzilor apare ca o prezenţă activă în parlamentul budapestan, chiar dacă ponderea acestuia a scăzut în ultimii ani datorită vicisitudinilor economice. „Cercul Dunării" a fost distins în 1987 cu Right Livelihood Awards, cea mai importantă distincţie mondială acordată pentru contribuţii la protecţia mediului.

Fără prea mari implicaţii politice, dar energici şi cu rezultate vizibile în legislatia statului, sunt verzii din Rusia. Aceştia au realizat în 1987 Partidul Socio-Ecologist, iar primele acţiuni au fost destinate Parcului Naţional al Biosferei Caucazului. După destrămarea URSS, a apărut latura ecologistă ucraineană - de mare interes pentru români - care grupează energiile celor ce se opun devastării Biosferei Deltei Dunării (ameninţată de proiectatul canal ucrainean), a litoralului Mării Negre şi a bazinului Crimeii.

Bulgaria şi ecologiştii ei schiţează un traseu apropiat ca scopuri şi destin organizaţiilor româneşti. Partidul Verde bulgar a apărut în 1989, a reuşit să dea un Primar Sofiei şi câţiva deputaţi parlamentului acestei ţări, de asemenea un număr rezonabil de reprezentanţi în Consiliile orăşeneşti şi comunale. Acţiunea lor se îndreaptă împotriva euro-pericolulului Kozlodui - marea centrală nuclearo-electrică cu perimatul ei echipament rusesc -, reconsiderarea parcului naţional al Pirin-ilor şi M-ţii Rodopi, litoralul bulgar către frontiera românească prin conservarea arealului maritim Balcik-Bazargic, etc.

Ultimii dintre vecini şi cei mai apropiaţi nouă ar fi moldovenii de peste Prut. Mişcarea Ecologistă din Moldova a luat naştere în 1990 şi activitatea lor s-a concentrat pe popularizarea fenomenului ecologist (revista ProNatura, diverse publicaţii web) şi contribuţii la programul Fondului Ecologic Naţional.

„Verdele" românesc 

Unde se regăsesc românii la masa - verde, bineînţeles - politicii europene? Răspunsul e uşor, dată fiind publicitatea aproape nulă în jurul acestui fenomen în România post-decembristă.

Trecutele vremuri comuniste au permis apariţia a diverse organizaţii cu profil montaniard, speologie ori  pur turistic, toate propunându-şi prin statut şi protecţia şi ocrotirea naturii (CPNT, Floare de Colt, Amicii Salvamont, Coştila, Gentiana etc.). Revista turismului românesc din acele vremuri, România Pitorească, a cuprins deseori articole sub semnătura unor reputate personalităţi ştiinţifice şi a inclus diverse rubrici ce popularizau idei proprii verzilor într-o maniera plină de profesionalism. Comunismul poate fi perceput ca o perioada propice dezvoltării asociaţiilor ecologiste, dar TOATE au avut ca obiectiv promovarea valorilor peisagistice şi a unui turism raţional - fără a fi implicate în salvgardarea patrimoniului natural în faţa politicii clasei conducătoare-atotputernică si atotştiutoare.

Şi pentru că am ajuns la implicaţiile politicului asupra mediului României in era comunistă putem spune fără teama de a exagera că acestea au fost devastatoare, au însumat un şir de măsuri de o stupiditate şi o gravitate nemaivăzute în istoria milenară a neamului nostru. Industrializarea forţată pornită în anii 50 şi exacerbată după anii 70 a adus prejudicii incalculabile mediului, unele insurmontabile. Marile combinate au distrus însemnate suprafeţe de teren, au deviat sau poluat cursuri de ape, au extins exploatări de zăcăminte minerale creând permanente dezechilibre naturale greu justificabile - având în vedere scăzutului avantaj economic ce l-au adus. Agricultura însăşi este prezentă cu calamităţile ei: pesticidele lipsite de orice normare ştiinţifică au fost folosite la scara naţionala oriunde şi oricum, marile CAP-uri ori SMA-uri au fost extinse fără nici o oprelişte din partea împrejurimilor neputincioase, înmulţirea fermelor zootehnice etc. au fost tot atâtea lovituri necontrolate date păşunilor, fâneţelor şi în multe cazuri întregului ecosistem subalpin. Mutaţiile de populaţie şi extinderea oraşelor, însoţite de creşterea necesităţilor energetice au dus la înmulţirea termocentralelor şi hidrocentralelor, la înmulţirea reţelelor de conducte magistrale şi devastarea a numeroase cursuri de apă. Într-o încercare de rezumare a „binefacerilor" aduse naturii voi pomeni doar câteva calamităţi asupra României anilor comunismului: au suferit enorm cursurile Argeşului, Jiului, Oltului şi Ialomiţei, Dunărea în special, cursurile superioare ale Someşului şi Crişurilor, întregul areal al Bălţii Brăilei, Biosfera Deltei Dunării şi litoralul românesc, zona subalpină a Carpaţilor Meridionali, întreaga rezervaţie alpină Bicaz, Bucegi-Leaota, sudul Parângului, M-ţii Apuseni, întregul subalpin al Parângului, etc.

Transferul industriei de categoria a III-a (cum a fost denumită industria siderurgică şi industria „grea" în general) dinspre Occident spre România inconştienţei comuniste s-a făcut pe fondul unei vremelnice prosperităţi economice, ce a amorţit vocile dezaprobatoare izvorâte dintr-un popor prea chinuit, ce-şi regăsise o efemeră cale spre dezvoltare sub umbrela fragilă a CAER-ului. Chiar şi în scurtele răstimpuri când se făceau totuşi auzite, pumnul de fier şi cenzura tembelismului activist al partidului unic transforma întregul înţeles într-o critică acerbă asupra „abaterilor de la disciplina industrială si liniile directoare trasate..."etc.

Dezastrul comunist asupra mediului este incalculabil şi nu poate fi comparat cu nimic anterior în îndelungata noastră istorie. În fine, Primul Ecologist al Ţării zace de aproape 15 ani la Ghencea-Militar. Ce s-a întâmplat de fapt - şi continuă să se petreacă - în România post-decembristă?

Anii 90 au adus un suflu înnoitor şi-n politica românească, apariţia PER şi a Mişcării Ecologiste fiind o consecinţă firească. Pentru prima data în România, iubitorul de natură putea influenţa jocul politic şi aceasta s-a reflectat în atitudinea electoratului, ecologiştii români repurtând succese ce se puteau traduce prin poziţii destul de numeroase în aparatul guvernamental, în parlament, primării, consilii judeţene şi locale.

Din păcate devastării naţionale comuniste ca scop al „creării României socialiste multilateral-dezvoltate" i-a luat locul în anii 90 jaful împins la politică naţională.

Devastarea pădurilor continuă într-un ritm mai accentuat şi total necontrolat, Romsilva dovedindu-se o vacă prea uşor, prea avantajos de muls şi prea la îndemâna noului partid unic. Haosul legislativ în domeniu încurajează marii poluanţi, dezastrele ecologice succedându-se; după Baia Mare şi Copşa Mică, anii post-decembrişti aduc în actualitate iarăşi Baia Mare, dar şi alte noi surse de infestare. Scandalul euro-zonal al poluării Someşului cu cianuri nu face decât să tragă semnalul de alarmă în privinţa inconştienţei, lipsei de cultura si profesionalism si a vidului de decizie ce domneşte în politica românească.

Acum, pe fondul acesta zugrăvit în culorile iadului vii tu, cititorule, şi te întrebi în mod firesc: unde sunt ecologiştii de care pomeneai? Neîmplinirea obligaţiilor asumate în faţa electoratului („de ce" e o întrebare pe cât de dureroasă pe atât de dificilă) face ca la legislativele anterioare verzii noştri să nu se mai regăsească în parlament, ci doar în câteva consilii judeţene ori locale. Ulterior survin şi marile „tentaţii"

ale funcţiilor uşor de obţinut, principalii promotori ecologişti ajungând pe statele de plată ale PSD.

Urmarea firească e continua decădere a verzilor noştri; actualmente anii 2000 anunţa noi tatonări şi migraţii ale „verzilor" spre zone politice mai „calde" (proprii PSD), precum şi trecerea în umbră a celor dezgustaţi de aceste manevre.

Ce se anunţă în preajma alegerilor din 2004? Mai întâi, o posibila absorbţie a FER de către noul partid al lui Emil Constantinescu, Acţiunea Populară, şi pe de altă parte o regrupare a rămăşiţelor de forţe ale PER. Poziţiile în senat şi deputăţie sunt deja amintiri frumoase, fondurile lipsesc, lipsesc oamenii capabili să renască aceste formaţiuni, iar electoratul român e sătul de poveşti. „Green"-ii noştri autentici se mai fac auziţi ca voci disparate sau ca membri ai unor asociaţii non-profit, în scopul salvării unor obiective bine determinate (vezi cazurile Roşia Montana şi litoralul Vămii Vechi). O voce cunoscută şi respectată ca a reputatului Acad. Prof. Dr. Marcian Bleahu, fost membru de vază al ecologiştilor şi fost senator, continuă lupta de la catedra  Universităţii Ecologice Bucureşti în scopul salvării Deltei Dunării, cât şi a promovării speologiei româneşti.

Mişcarea în sine suferă în ansamblul ei asemeni întregii societăţi româneşti; din scurtul mesaj prezentat în rândurile anterioare reiese un adevăr pe cât de dur, pe atât de periculos pentru urmaşii noştri: ecologia în vremuri de restrişte nu are căutare, nevoia de supravieţuire si arivismul unora ducând la haos şi devastare. Survine însă o dureroasă întrebare: ce vom lăsa urmaşilor? Sau îl parafrazam pe Nero - după noi... Potopul?

Un rol important în găsirea unui răspuns pozitiv revine Diasporei - această clasă ce se consolidează zilnic şi care ar trebui să întrunească condiţiile (experienţă, prezent asigurat, acces la o mai larga informare) de a opune o minimă rezistenţă vandalismului, jafului deşănţat, grandomaniei. Unii dintre puţinii români rămaşi în ţară în faţa molimei ciocoismului de stat pregătesc declanşarea a ceea ce cu simplitate au numit „revoluţia bunului simţ". Noi, cei de departe, vom reuşi să fim la înălţimea momentului?

Să ne ajute Dumnezeu!  

Radu AGACHE