Vasile Lovinescu - Interpretări inedite ale simbolismului din două snoave aparţinând lui Ion Creangă (din vol. Incantaţia sângelui)

Vasile Lovinescu - Interpretări inedite ale simbolismului din două snoave aparţinând lui Ion Creangă (din vol. Incantaţia sângelui)

„Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.” Constantin Brâncuşi

 

           În vremuri demult uitate, basmul era o epifanie, o dezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune V. Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet, calitatea lor simbolică încadrându-le alături de alte specii ale literaturii populare într-o comoară inestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-n timpurile moderne. Chiar dacă gândirea noastră carteziană poate cu greu străbate pojghiţa de deasupra spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales în cazul unor specii considerate minore, precum snoava sau cimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o nouă cale de pătrundere în opera humuleşteanului, folosind instrumentarul hermeneuticii. „Nimic în lumea noastră nu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul - ci, imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este «reprezentativ», are o calitate simbolică, existenţială, firească... A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sens invers a unui plan superior.” Aşdar nimic nu este întâmplător şi nici autonom, nedeterminat; tot ceea ce se petrece în această lume este încărcat de semnificaţii şi se circumscrie Principiului. Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea noastră simbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară, autorul  interpretează două snoave ale ilustrului povestitor.

Prima povestire este Prostia omenească, a cărei acţiune se desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pe sobă deasupra capului unui copil înfăşat şi culcat în albie, după sobă. La un moment dat, nevasta şi mama acesteia se pornesc pe bocit: în caz că mâţa s-ar sui pe sobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îl convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor alţi aşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii comune în care trăim, prin modul lor de gândire.

 Astfel, creştinul nostru mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi lumineze bordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimie bordeiul ar fi chiar Athanorul, cuptorul construit după reguli precise în care se spera obţinerea Pietrei filosofale, care este însuşi omul ajuns la desăvârşire după numeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit „oul filosofal” până devenea piatră care, apoi, trebuia să se transforme în aur desăvârşind Magnum Opus. „Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua non a lui Magnum Opus”. Dar iată că apare peregrinul nostru "deştept", care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-n bordei - lucru comun, obişnuit - prin care intră soarele, distrugând însă Magnum Opus.

Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai putea scoate pe uşă. Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analitic carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi. Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei, în Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor” din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.

Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic, sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu mârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la păşunile celor „şapte boi” Septem Triones, zis şi Carul Mare.

La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun simţ mărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omul modern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor şi simbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimea minţii sale carteziene. „Snoava Prostia omenească, spune Vasile Lovinescu, ar putea avea ca subtitlu Ravagiile bunului simţ, iar plânsul femeilor ar reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii (erau 2 femei) spre sfârşitul ciclului - când Ion Creangă îşi scrie snoavele - de a realiza redresarea necesară.” Până la urmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau să atingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru care tot ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare? Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care se orientează după raţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii, cei care caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după semne şi simboluri doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi, superioare celei în care trăim.

  

***

 

Celaltă snoavă, analizată de autor, este Povestea unui om leneş, text ce aparţine literaturii didactice şi moralizatoare răspândită la toate popoarele. În Învăţătorul copiilor, ediţia din 1871, Creangă pusese poezioara Nu lucrezi, n-ai ce mânca, în care urmează aceeaşi logică precum La Fontaine în Greierele şi furnica.  Sentinţa dată la finalul poeziei- „Cine ziua nu munceşte/Doarme noaptea nemâncat!” se transformă în cazul snoavei într-o sentinţă capitală.

Însă atitudinea belferului humuleştean este una echivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-l realiza cu atâta umor în Amintiri: „Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atât; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebşoară ca aceea. De nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”

Dar cum să pui asemenea text în Abecedar? Lumea în care trăia institutorul Creangă era şi este o lume robită acţiunii în care contemplativul apare ca un leneş iar înţeleptul ca un nebun. Ei se află în afara planului de înţelegere pur materialist, motiv pentru care societatea îi blamează.

Aici intervine interpretarea briliantă a lui Vasile Lovinescu. Porneşte de la Piatra din vârful Unghiului pomenită în Biblie, care înmănunchează în mod vital toate punctele de sprijin ale edificiului. Este în afara planului de înţelegere pur materialist şi de facto inexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan. Însă, fără ea, întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. De aceea, se spune în Biblie, Piatra din vârful Unghiului zace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpus acest simbol în planul umanităţii, Piatra din vârful Unghiului este contemplativul imobil, aflat în afara acţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizare spirituală. La celălat pol, se află mediocrul aflat într-o continuă acţiune. Şi acţiunea înseamnă limitare. Aşa cum zidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară aruncată în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cu contemplativul - un neînţeles inutilizabil, în mijlocul unei lumi în care fiecare îşi are rostul lui. Neputând să-l clasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie după obiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât o pancartă şi au scris pe ea: leneş.

Subtil, cu o ironie feroce în abordarea subiectului, Ion Creangă ratează finalul snoavei aducând în prim plan figura cucoanei care chipurile vrea să se implice să-l salveze pe contemplativ.

 

Unic în literatura română, Vasile Lovinescu aparţine marii familii a Lovineştilor, fiind nepotul lui Eugen Lovinescu, frate cu Horia Lovinescu, dramaturgul, şi văr cu Anton Holban şi cu Monica Lovinescu. S-a născut pe 17 decembrie 1905 la Fălticeni, unde a avut o copilărie la fel de fabuloasă precum cel a cărui operă i-a devenit obiect de studiu. Asemeni scriitorului Gustav Meyrink, a fost atras încă din tinereţe de filosoful mistic Bo Yin Ra, prin care a aflat de Rene Guenon, care-i va deveni mentor spiritual. Plecat la Bucureşti încă din adolescenţă cu familia, în 1980 s-a retras definitiv la Fălticeni, unde la 14 iulie 1984 s-a stins din viaţă. A fost o prezenţă discretă în cultura română, opera sa începând să fie editată după 1989. Nu voi pomeni prea mult despre călătoriile lui de iniţiere spirituală, însă este considerat printre cei mai de seamă filosofi mistici. Iată câteva titluri: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, 1989; Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992; Incantaţia sîngelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Mitul sfâşiat, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. Cartea Românească, București, 1994; Jurnal Alchimic , Ed. Institutul European, Iaşi, 1994.

 

Bibliografie: Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993

 

Cenaclu Literar: