A fost o surpriză de proporţii. Tocmai calul, pe care au pariat atât experţii, cât şi publicul larg, a pierdut cursa, n-a ajuns nici la potou. Până departe s-a resimţit ruşinea eşecului. Mai poate fi ea spălată? Abia s-a terminat alergarea că a şi pornit să se învârtească moara speculaţiilor. Să fi fost ratarea efectul unei indispoziţii de moment? Sau o bruscă inhibare? Sau un ghinion căzut din senin? La recapitulare, s-a observat că întreg programul a fost minuţios calculat şi n-ar fi trebuit în chip normal să se producă vreo pana. Domneşte în continuare starea de decepţie şi de derută, mai ales că investigaţiile iniţiate în pripă n-au dus la găsirea cauzei mai adânci a impasului. Încet, încet atenţia comentatorilor s-a mutat de la cal la călăreţ. A uzat acesta de o tactică potrivită când a lăsat hăţurile slobode, convins că în orice condiţii e imbatabil? S-a înţeles, cred, că, riscând o comparaţie (ca oricare alta, cum se ştie, şchioapătă), mă refer la referendumul legat de Constituţia europeană. În urma votului negativ din Franţa şi Olanda, s-au amplificat prudenţa şi ezitarea, alte ţări au decis să nu forţeze deznodământul. Spre a se insufla participanţilor un nou avânt, ar trebui să se depăşească întâi de toate senzaţia de neputinţă. De primă urgenţă ar fi răspunsul la întrebarea: care a fost greşeala din start? În acest fel s-ar reduce probabil paguba creată şi s-ar bară calea interpretărilor fanteziste. Căci analizele pesimiştilor s-au înmulţit cu duiumul.

Plecând de la text

Cui vrea să cerceteze metodic nefericita păţanie i se recomandă acum să inspecteze textul disputat. De ce a provocat el nemulţumire şi accese de furie? Conţineau filele Tratatului constituţional idei atât de suspecte, încât au tulburat receptarea? Ceea ce rămâne ciudat e faptul că, dacă nu demarezi la lectură cu păreri preconcepute, nu vei dibui o materie inflamabilă. Au fost corecţi, nepărtinitori în linii mari, specialiştii de înaltă calificare care au elaborat ansamblul de legi şi măsuri, menit să certifice stadiul atins şi perspectiva viitorului. Intenţia, lăudabilă, era să înfăţişeze exact un organism viu, modern, adaptat cerinţelor unei civilizaţii avansate. Oricâte obiecţii s-ar aduce, ele n-ar putea viza substanţa. De unde, deci, această plăcere a respingerii? Autorii proiectului şi-au propus să judece dezvoltarea acestui organism în lumina noilor exigenţe: globalizare, tehnologie ultraperfecţionată, ispite şi limite ale emigrării etc. În zona de vest a bătrânului continent funcţionează de peste 4 decenii un angrenaj al cooperării care n-are precedent. Uniunea Europeană s-a lărgit pe etape, de la un nucleu relativ restrâns, până la includerea celor 25 de membri. Îi conferă unicitate pe Glob împrejurarea că (alături de Statele Unite ale Americii) constituie o mărturie a posibilităţii de convieţuire între popoare, care au exclus între ele conflictele armate şi s-au angajat solemn să pună în concordanţă sistemele de producţie şi de organizare a vieţii. Totodată, ele acordă ajutor celui mai slab, admis mai de curând în familie, cu scopul de a-l ridica la nivelul celorlalţi, distribuie echitabil fiecăruia beneficiile dobândite împreună. Ne amintim că pe acest spaţiu a fost întreţinută altădată ura între popoare, ce părea de neepuizat. A fost curmat aici, altfel decât în alte unghiuri ale lumii, impulsul de a interveni violent pentru reglarea disensiunilor. Călătorii străini sunt frapati că pe aceste meleaguri s-a stins nelăsând urme, bunăoară, vrajba dintre francezi şi germani, reeditată în istorie în mai multe războaie sângeroase. Pe acest petec al planetei s-a încercat experimentul de a lua hotărâri în comun. Se respectă stagiul de înaintare şi specificul diverselor regiuni geografice, se retează divergenţele prin exerciţiul dezbaterilor deschise, fără prejudecăţi, neocolindu-se şi concesiile dureroase, când ele înlesnesc mersul spre ţinta. De aceea, locul pe Glob e râvnit şi luat ca model. Nu s-a obţinut totul lin, de la sine, procesul a fost anevoios, întrerupt de fricţiuni, de patimi, moştenite în parte din trecut, de reculuri şi împotmoliri. Nu a existat la debut omogenitate, nenumărate decalaje au stingherit marşul în colectiv. Totuşi, minţi luminate au vegheat la păstrarea spiritului constructiv, au mizat pe încredere, pe virtuţile democratice, pe superioritatea cugetului. Aceşti pionieri lucizi s-au silit să nu promoveze un club sectar, elitist, cu porţile ferecate. Grupul primar a proclamat ţelul generos de a-i recruta în echipă şi pe alţi candidaţi, în trecutul apropiat încă la cheremul unor forţe care mizau pe dictat şi obedienţă. Prin extindere, s-a urmărit un folos de perspectivă, deoarece sprijinul atribuit se va întoarce şi la sursă şi va creşte după o vreme implacabil şi dinamica întregului. Demn de reţinut este sentimentul apartenenţei la o comunitate liberă şi conştientă, cei care s-au raliat s-au decis să cultive principiile de egalitate în drepturi şi de toleranţă faţă de alte păreri. Pe acest fundal a fost încurajată o terapie de izgonire a duhurilor rele, fiind condamnate sever recidivele de comportament tiranic, de rasism, de persecuţie religioasă. Că extinderea nu înseamnă numaidecât un risc, circumstanţa a fost ilustrată în câteva rânduri. Un examen a fost luat cu brio de Spania şi Portugalia, decretate de sceptici o povară, în stare doar să pună beţe în roate. Dar contrar pronosticurilor, în câţiva ani s-a realizat un salt impresionant, cele două ţări au lepădat ritmul de melc, bâjbâiala şi tatonarea. La fel în cazul naţiunilor din Est, smulse din structuri înţepenite, din meandrele unei ideologii a constrângerii. În acest perimetru a fost spulberat un tropism păgubitor, antimodern şi antioccidental. Se declanşase în Răsăritul continentului o goană contra cronometru, deoarece vechii vătafi nu depuseseră pentru totdeauna armele, pândeau o întorsătură favorabilă lor ca să reclame iar alinierea. Intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană coincidea, pentru aceşti foşti sateliţi, cu suirea pe o altă treaptă civilizatorica şi reprezentau o garanţie că nu se vor mai repeta actele de imixtiune brutală. Să nu uităm că numai desfacerea din cercul vasalităţii şi subjugării putea să asigure un element esenţial: paşii spre prosperitate.

Nu am vrut să schiţez un tablou idilic. Bănuiesc că se poate naşte impresia că bat la uşi deschise. Sunt însă adevăruri care se omit adesea în rutină cotidiană, fiindcă par arhicunoscute şi banale. Consider că ele se cuvin reluate pentru a se pricepe natura demersului întreprins. În faza de consolidare, deci timp de mai multe decenii, a prevalat postulatul solidarităţii şi chiar al sacrificiului pentru cauza comună. Fiecare membru al Uniunii Europene se obliga să cedeze la nevoie o parte din ambiţiile proprii spre a nu periclita mersul înainte. Nu strică să evoc anii de glorie acum, când se constată un început de declin. Pe undeva s-a produs o fisurare, coeziunea de monolit a căpătat riduri, sunt vizibile semne de vulnerabilitate. Observate la timp, simptomele de dereglare pot fi supuse unei profilaxii. În crizele care macină recent angrenajul frapează, spre deosebire de epoca elogiată, absenţa unor mari vizionari care aveau harul să prevadă, ca un seismograf, apropierea cutremurului şi reacţionau eficient pentru limitarea daunelor şi refacerea spiritului de construcţie. Se remarcă în incidentele iscate de curând că s-a diminuat setea de conciliere, că pornirile înguste de satisfacere a ambiţiilor proprii, indiferent de pierderile suferite de parteneri, guvernează din ce în ce mai apăsat la masa tratativelor. Odinioară, voinţa de unitate era factorul care menţinea calmul şi destinderea. Ce virus al răului a fost injectat subit? Se vorbeşte tare şi aspru, parcă se doreşte neapărat ceartă, rănirea celuilalt. La ordinea zilei se află acum, de pildă, motive de gâlceavă: mărirea taxei de compensare (rabat), care îi incumbă fiecărui stat după bilanţ; amploarea subvenţiilor pentru sectorul agrar, ce paralizează o parte din buget; sporirea concurenţei pe piata mâinii de lucru, o dată cu iminenta primire de noi membri etc. În trecut, altercaţii de o gravitate similară se aplanau după zile şi nopţi de pertractari între colegi şi prieteni, şi nu în văzul galeriei. Precumpănea nevoia de înţelegere. În prezent, cum am spus, ceva s-a deteriorat, nu mai funcţionează axioma cooperării şi a încrederii reciproce, s-a tocit gustul sacrificiului. Nu mai răsar personalităţile cu prestigiul intact care să îmbine fermitatea cu îngăduinţa, dezvelind fâşia de lumină la capătul tunelului. S-a modificat ritualul. Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, îi apostrofează pe preşedinţii Poloniei şi României (Kwasniewski şi Băsescu), acuzându-i de neloialitate, deoarece au apelat la protecţia Americii. Tot el îl dăscăleşte pe Tony Blair, premierul Angliei, calificându-l drept un turbulent, fiindcă nu se ploconeşte în faţa majorităţii. Tot atât de drastic reproba Gerhard Schröder, cancelarul Germaniei, insurgenţa britanică. Premierul laburist replica răstit, avertizând că, în vechile tipare, comunitatea europeană se anchilozează. E clar că subiectele de polemică au importanţă lor, dar de ce s-a ridicat dintr-o dată tonul, ca şi cum nu mai contează ceea ce fusese mândria comunităţii europene, acel sentiment de apartenenţa invocat? Din această prismă, a erodării peisajului, se cere judecat şi incidentul inopinat, care a stupefiat: refuzul noii Constituţii.

Ce ascund cuvintele? Cei care s-au căznit să alcătuiască documentul n-au bănuit că se vor trezi subit într-un viespar. Când au purces la lucru, cerul era încă senin, nu apăruseră nori de furtună. Micile încordări nu erau de natură să îngrijoreze. Comunitatea mai traversase astfel de tensiuni, s-a dovedit mereu matură şi înţeleaptă, a supravieţuit teafără. Vacarmul care s-a dezlănţuit i-a înmărmurit pe autorii proiectului. În două ţări de primă importanţă votul a fost negativ. Peste noapte, a alunecat la vale eşafodajul clădit cu atâta trudă, de ratare s-au molipsit şi alte state, care au anunţat că ezită, amână, evită deocamdată deznodământul. Privind retrospectiv, se poate deduce că nu textul propriu-zis a iscat vijelia. El a fost mai degrabă un ventil pentru scurgerea şuvoiului. Spre a elucida misterul (de ce tocmai acum? cine poartă vina?), trec în revistă şi unele aspecte din desfăşurarea scrutinului. Din contrapunerea celor două tabere (cei cu “da” şi cei cu “nu”) nu se prea poate extrage o semnificaţie. Cel puţin bizară a fost întâlnirea pe acelaşi palier a unor nume care nu suportă vecinătatea. Au tăgăduit noima Constituţiei indivizi care oricum contestă ordinea democratică (la extrema dreaptă, formaţiunea radical naţionalistă dirijată de Le Pen, la extrema stângă, cetele de demonstranţi anarhişti, care militează neabătut pentru violenţă). Pentru “nu” s-au pronunţat însă şi o serie de socialişti - Laurent Fabius, de pildă, cu rang înalt în partid (vicepreşedinte). Adept al Constituţiei s-a declarat cu frenezie Jacques Chirac, dar şi adversarul său în parlament, Francois Hollande. Asocierea numelor buimaceste.

În Franţa, cetăţenii matinali au găsit în cutia poştală un volum masiv distribuit gratuit, însoţit de rugămintea de a fi citit înainte de predarea buletinului de vot. Nu e de crezut că prea mulţi au ascultat îndemnul, deoarece cantitatea de informaţii şi de stipulări în detalii era mult prea mare, limbajul formulărilor presupunea cunoştinţe prealabile în domeniul jurisprudenţei, al sociologiei de masă, al explorărilor demografice. Ar fi fost mai eficace probabil să se comprime imensul volum într-o variantă prescurtată, o broşură uşor de mânuit şi care să sintetizeze amănuntele de însemnătate. Dacă scrutam cu lupa dubiile la text expuse, observăm că ele sună nu rareori contradictorii. Ba că paragrafele prevăzute facilitează triumful capitalului, stimulează globalizarea, ba că, invers, ele insistă exagerat pe dreptatea socială, neţinând seama de cadenţa prefacerilor, de investiţii, de circulaţia mărfurilor. Unora nu le-a convenit grabă în mecanismul integrării, nu s-a rezervat un răgaz pentru sedimentarea formelor. De ce nu s-a concentrat efortul, întreabă cârcotaşii, asupra adâncirii, consolidându-se poziţiile cucerite, în dauna extinderii, executată prea iute şi fără prepararea meticuloasă a terenului? Erau în măsură statele fondatoare să suporte cheltuielile şi să reziste perturbaţiilor posibile pe piaţa forţei de muncă? Dând curs acestor bombăneli, dispărea din obiectiv simbolul solidarizării, preţuit de ctitori, datoria morală de a-i găzdui în barcă şi pe naufragiaţi.

 
Un subiect a confiscat pe neaşteptate curiozitatea: candidatura Turciei. Până unde se pot întinde graniţele Europei? Nu prea are şanse de acomodare o ţară care, teritorial, depinde pe trei sferturi de un alt continent şi e încă infeudata unei tradiţii închistate. Turcia ocupă însă un post strategic la poarta Orientului Apropiat, e un bastion de nădejde în faţa terorismului şi a Islamului agresiv. Locuitorii ei revendică dreptul de a dispune de avantajele modernizării, de a recupera întârzierea. Ei jură că vor apăra statul de drept şi că se vor ghida după concepţiile emancipării. Trebuie cântărite cu răspundere riscurile şi binefacerile unei deschideri, care prin ea însăşi poate accelera transformarea. Înşirând eventualele argumente pentru respingerea textului constituţional, se degajă şi un alt inconvenient. Votarea negativă poate trăda şi o saturaţie. Prea multe reglementări vin de la Bruxelles, totul e supravegheat şi contabilizat excesiv, un aparat birocratic sufocă iniţiativa, libertatea de mişcare. Bruxelles s-a identificat în ochii unora cu strangularea. Semnalând incongruenţe în întocmirea Constituţiei, mă tem că nu am dezlegat prin aceste clarificări enigma. Când s-a votat cum s-a votat, mobilul principal n-a fost totuşi opinia despre Tratat. Sunt tentat (ca şi mulţi alţi analişti, de altminteri) să caut izvorul reacţiei altundeva. Am avertizat la început că poate nu calul merită sancţionat, ci călăreţul.

O chestiune de stil

Nu a fost neinspirat un ziarist francez care a insinuat că votul de împotrivire nu viza atât Tratatul constituţional, la urma urmei un înveliş abstract, cât o prezenţă concretă, imediată, cu care cetăţenii se confruntau nemijlocit. Prin negare, ei au răspuns indirect la un plebiscit. Ei au uzat de ocazie ca să-şi spună părerea despre guvernele lor actuale. Ce îi irită probabil era necontenita dăscăleală, degetul care împungea ameninţător, indicându-le ce să facă, ce să zică, ce să viseze. La aceşti conducători de stat, în rol de călăreţi în cursa pornită, mă refeream când am descris o tactică pierzătoare. Fixasem în timp faza de slăbire a hăţurilor, de comenzi greşite. În ultimii 2-3 ani s-a putut observa o abatere de la cursul plin de randament. Izbitoare devenise o acumulare de orgolii. Preşedintele Franţei se adresa naţiunii la televiziune într-o oră de audienţă maximă, discursul era ascultat ca un mesaj trimis de un om providenţial. Nu de alte prerogative au uzat şi predecesori ca generalul de Gaulle sau Mitterand, acum însă s-a creat o discrepanţa între pretenţii şi realitate. Căci Jacques Chirac e compromis în ochii multor francezi şi mai oficiază cu aceeaşi solemnitate doar pentru că se respectă nişte reguli democratice (stagiul de 7 ani pentru preşedinte). Concentrarea puterii la o unică persoană nu caracterizează numai situaţia de la Paris. Şi la Berlin, pe alte baze constituţionale, cancelarul poate folosi dreptul său de a fixa traseul de înaintare. Bineînţeles, el e obligat să obţină şi acordul partidului pe care îl reprezintă, să dispună şi de majoritatea în parlament (Bundestag). Altfel nu are şanse de reuşită. Totuşi, iniţiativa, precum şi dirijarea acţiunilor îi revin. Cele două ţări au cimentat aliajul lor în cadrul alianţei europene, nu s-a contestat la început atribuţia lor de motor al prefacerilor. S-a înrădăcinat gândul că ele sunt menite să deschidă drumul, deoarece satisfăceau criterii majore (mărimea geografică, numărul locuitorilor, consistentă economică, repere în tradiţia istorică). În trecut, datorită în primul rând tandemului franco-german, s-au stins discordii, s-au limpezit opţiuni, a fost pecetluit modelul comunităţii europene. Ca o coincidenţă, s-au profilat mereu perechi de conducători care au ilustrat un orizont larg de înţelegere, gândind constructiv, refractar sectarismului şi egoismului naţional, inoculand şi o doză de idealism în practica politică. Amintesc de fuziunea în aspiraţii dintre Giscard d’Estaing şi Helmut Schmidt, dintre François Mitterand şi Helmut Kohl, în chip ciudat exponenţi ai unor curente diferite, sociali democraţi şi conservatori.

Aparent, pilda de antanta fericită se reproduce şi în anii din urmă, ba se poate susţine că asocierea dintre Jacques Chirac şi Gerhard Schröder se arăta şi mai solidă decât la predecesori, între ei s-a închegat o unitate de granit, care are răsfrângeri asupra restului Europei. Multe hotărâri de răsunet în politica continentală, dar şi mondială au fost preparate în conciliabulele secrete ale celor doi interlocutori.

Câteva remarce de psihologie în exercitarea autorităţii. Nu e încă estompată o dificultate temperamentală a lor, ei nu prea pot sparge carapacea de intimitate, îmbrăţişările calde repetate nu acoperă o stânjeneală, caracteristică unor bărbaţi reţinuţi în efuziuni personale. Ceea ce îi apropie însă mult mai mult decât o suprapunere de interese este împrejurarea că sunt legaţi parcă de un legământ. Această particularitate a simbiozei realizate poate provoca în jur tensiuni. Nu s-a putut anticipa cum va evolua prietenia politică. Fiecare purta pecetea unei alte educaţii, depindea de un mediu diferit de formare. Unul crescuse la şcoala conservatoare a unei noi aristocraţii, nu din naştere, promovate de generalul de Gaulle şi de Pompidou, celălalt străbătuse o tinereţe tipic social democrată, făcându-se remarcat în aripa rebelă de stânga, care îl enerva nu de puţine ori pe Helmut Schmidt. Ce îi înrudeşte, dincolo de convingeri doctrinare, este probabil viziunea asupra puterii. Ambii sunt ambiţioşi, tenaci, încărcaţi de electricitate în toiul înfruntărilor. Despre Schröder se afirmă admirativ, dar şi cu o nuanţă de dezaprobare la unii, că e un Macher, un om al acţiunii, cineva care face, n-are linişte, un frenetic, mută obiectele din loc, schimbă ambianţa. Întreprinzător, ferm, inflexibil este şi Chirac. A stârnit la partenerii europeni nelinişte îngroşarea unei tendinţe spre dominaţie, spre impunerea părerii. În special noile state, membre ale comunităţii, au simţit efectul aroganţei. Că li s-a rezervat o sarcină de execuţie şi li s-a indicat continuu să tacă şi să urmeze docil linia trasată de nucleul motor - această separare ostentativă a privilegiilor nu le surâde. Din ce în ce mai alarmant transpare în ultimii doi-trei ani o spărtură în monolitul iniţial. Fireşte, semnele de surpare nu au fost doar consecinţa unui stil de conducere nepotrivit, au mai răsărit diferenţe de interpretare în ce priveşte fondul problemelor. Despre aceste aspecte îmi propun să discut mai încolo.

Amintesc aici dintre tulburările de ultimă oră fronda lui Tony Blair (despre rabat şi cota subvenţiilor agricole). Tot astfel, replicile la obiect date unor admonestări jignitoare, replici formulate de Polonia, România sau Statele Baltice, care revendică o altă aşezare a priorităţilor în integrare. Chemarea la ordine în maniera severă brevetată mai înainte nu mai e eficace. Criza clatină vechea stabilitate atât de invidiată altădată. Dincolo şi dincoace de ocean Într-un interviu din revista Focus (iunie 2005), Henry Kissinger face o mărturisire: “Pentru guvernul american atitudinea Germaniei la izbucnirea războiului din Irak a însemnat un şoc. Că un cancelar conduce o campanie electorală împotriva aliatului de dincolo de ocean - acest fapt a constituit o premieră”. Orice analiză cu pretenţii de obiectivitate nu poate ocoli circumstanta-cheie din politica externă a ultimilor 2-3 ani. De atunci, a devenit vizibil ceea ce se putea întrezări numai vag, şi anume că la Berlin era încurajat un alt curs decât la Washington. Pentru prima oară s-a rupt un liant care definea alianţa fundamentală în Vest. Nu a fost reziliat doar un pact care unea destinul unor popoare, dar a fost înregistrată totodată o dezicere de la un imperativ al recunoştinţei. Raportat la criteriile etice afirmate cu mândrie şi demnitate, actul surprinde şi lasă urme adânci. Ce datorie morală avea Germania faţă de America? Eliberarea de sub tirania hitleristă s-a înfăptuit cu contribuţia masivă militară a statului de dincolo de ocean. Apoi, acesta s-a angajat să ajute la refacerea din ruine (Planul Marshall), pompând bani, tehnologie, ştiinţa a investiţiei şi a exploatării surselor. I s-a solicitat Germaniei să nu se mai ocupe de muniţii, de antrenare de oşti, ci să-şi canalizeze energiile şi competenţă în direcţia construcţiei de uzine, a ramificării comerţului, a organizării protecţiei sociale. În scurtă vreme s-a perfecţionat în această zonă tehnica zidirii unei civilizaţii superioare. Prezenţa trupelor aliate pe teritoriul german a reprezentat în decursul Războiului Rece un scut în faţa posibilei invazii sovietice. Graţie alianţei transatlantice pacea a fost conservată. S-a uzat şi de intimidarea reciprocă în folosirea armei atomice.

Pentru orice om cu mintea limpede e evident că fără America şi fără Uniunea Europeană, pe care am evidenţiat-o mai sus, evoluţia fericită n-ar fi existat. Dar nu e corect să examinăm tema numai prin prisma obligaţiei de a fi recunoscător. Să pui la îndoială sensul apropierii de America, după experienţa fertilă de o jumătate de veac, înseamnă şi lipsa de realism. Cum îşi poate închipui cancelarul german (având asentimentul preşedintelui Franţei) că se poate impune în desişul politicii mondiale în absenţa suportului de la Washington? Antiamericanismul e condamnat să nu fie productiv, mai ales că el nu e confirmat de logica dezvoltării postbelice. Nu au dispărut în lume, în ciuda superiorităţii zdrobitoare în materie militară pe care o deţine America, focarele de tensiune. Acutele conflicte care se ivesc mereu, şi după prăbuşirea celeilalte supraputeri, Rusia, pretind pentru aplanarea lor nu doar abilitate şi persuasiune în tratatele diplomatice. Nu poate fi exclusă clipa când vorbele frumoase se pierd în vânt şi nu se mai poate ieşi din strâmtoare fără ameninţarea cu violenţă. S-au reeditat aceste situaţii extreme. Tot ce s-a petrecut pe glob a arătat că doar America dispune de mijloacele de retezare a intenţiilor agresive şi ea îşi poate asuma răspunderea pentru tăierea nodului gordian.

Mi se poate replica (şi argumentul a fost invocat în polemicile numeroase din perioadă din urmă) că asaltul contra Bagdadului a fost hotărât fără să se epuizeze celelalte căi, nemilitare, şi că nu au fost consultaţi cu răbdare partenerii europeni. Acţionând preventiv, Washington interpretează diferit complexitatea împrejurărilor. Primejdia terorismului islamic e maximă, drama din 11 septembrie 2001 a demonstrat ce e în stare barbaria în epoca modernă. Ce-i nelinişteşte pe americani e o agravare a ameninţării, în eventualitatea că fanatismul religios ajunge să uzeze şi de arsenalul nuclear şi poate convieţui cu paranoia unor despoţi locali. Aceştia nu renunţă la conspiraţii, la delicte criminale, la accese de intoleranţă. Democraţia pe Pământ poate fi supusă unor probe teribile. Fiindcă sediile răului nu pot fi eradicate doar printr-o retorică dibace - iată o realitate crudă şi tristă - planeta are nevoie şi de un jandarm, care să asigure liniştea şi ordinea. Nu tăgăduiesc şi alte interpretări legitime. Dar ele suferă de un viciu, nu au leac în faţa năvalei malefice, în soluţiile recomandate sunt captivele unor reprezentări naive. Cine vede astfel lucrurile e dator să prezinte o expertiză asupra originii răului plauzibilă. Încă o dată subliniez că nu lipsa de participare în sine la invazia din Irak ar fi de reprobat. A stârnit stupoare felul în care s-a trâmbiţat ieşirea din rând. La urma urmei, nimeni nu a cerut Berlinului să trimită soldaţi în luptă. De ce nu s-a preferat o convorbire, fie ea şi în culise, pe poziţii contrare, în loc să se strige lozinci în piaţa publică, aţâţând resentimentele populaţiei? Schröder a transportat un subiect nevralgic, destinat unor discuţii confidenţiale între parteneri, pe un alt teren, într-o ceartă fără sens, o agitaţie pe străzi şi-n cârciumi. Ce s-a urmărit de fapt? Cui i-a folosit scandalul?

Se apropiau şi atunci alegerile din 2002, social democraţii erau conştienţi de iminenţa unui cataclism şi atunci au influenţat pe această cale electoratul. Îndemnul era să fie votaţi cei care flutură steagul independenţei şi dau o lecţie de conduită americanilor înfumuraţi, prea convinşi că pot face orice. A fost sacrificat astfel pilonul transatlantic, s-a întrerupt brutal o amiciţie sudată în deceniile postbelice, s-a săvârşit un act fratricid. Tocmai pentru că ştiau că dăinuie o anumită alergie în straturile populaţiei, oamenii politici ar fi trebuit să manifeste prudenţa, să fie reticenţi. Nu s-a întâmplat aşa, a fost lăsat un impuls necumpănit să ţâşnească. Ne aducem aminte că în etapa declanşării războiului în oraşele germane au defilat indivizi purtând pancarte cu figura stâlcită, de strigoi a lui Bush. Saddam Husein era văzut mai rar, iar când apărea era zugrăvit ca un biet păstor al unor turme de oi, tulburat în tihna lui de cotropitori. Un ministru din guvernul german l-a comparat fără jenă pe preşedintele Statelor Unite cu Hitler, tot atât de lipsit de scrupule şi avid de sânge. Punând paie pe foc, Schröder a simţit alături umărul lui Chirac, care tindea oricum să sfideze dictatul de dincolo de ocean. De 2-3 ani cei doi bărbaţi de stat declară, mai în şoaptă, mai cu glas tare în ultima vreme, că vor să ridice un dig pentru a ocroti Europa de înrâurirea Americii care e dăunătoare. Ei şi-au fixat ca ţinta să racoleze noi partizani printre celelalte state ale continentului. Instalaţi la cârma Uniunii Europene, au distribuit onoruri şi beneficii potrivit contribuţiei aduse de fiecare la fronda pe care au pornit-o. Cine se deroba şi voia să păstreze un echilibru raţional, evitând un spectacol al confruntării, era mustrat cu severitate şi avertizat că va suferi sancţiuni. Am menţionat reacţia de iritare a lui Chirac şi Schröder când li s-a părut că Polonia, Cehia sau România se apropie prea mult de America. Premeditând o dinamitare a unităţii de monolit, pe care am lăudat-o mai sus, ei descoperă acum repercusiunile negative. Cu greu se mai poate restabili linia comună care a fost motorul înaintării.

În ce priveşte Germania, un fapt îi uimeşte pe observatorii politici: cu câtă indiferenţă a fost deviată o orientare pe care au promovat-o constant antecesorii lui Schröder, fie ei social democraţi, liberali sau conservatori (de la Adenauer, trecând prin Brandt, Hellmut Schmidt sau Kohl). Aceştia au înţeles, în urma experienţei dramatice din istoria veacului XX, că ţara trebuie să se mulţumească cu un rol mai modest, situată în corul celorlalte naţiuni, fără ifose de hegemonie. Vina pentru două conflagraţii mondiale apasă greu, lecţia istoriei dovedeşte că pilonul transatlantic e o chezăşie a progresului. Spre consternarea unor observatori neutri, Schöder a rostit un discurs patetic, după irupţia conflictului armat în Irak, în care a accentuat ideea că destinul poporului se decide la Berlin şi nu în altă parte. Unde în altă parte? În inflexiunea vocii se ghicea o inflamare care dispăruse de pe scena publică de peste 50 de ani. Fuseseră interzise recidivele de hipertrofie a eului etnic, exalarea miturilor revanşei. Germania devenise o parte dintr-un întreg.

Mă surprinde împrejurarea că opoziţia nu critică ferm gestul de dezertare prin care Berlinul a întors spatele Washingtonului. Ea se ocupă aplicat, pe faţă de greşelile politicii economice şi de oscilaţiile programului guvernamental, cu inconsecvenţa lui izbitoare, dar refuză să abordeze temele politicii externe. De ce nu s-a discutat felul în care Germania a întors spatele Americii? Probabil că partidul creştin democrat, şi el în goană după voturi, nu vrea să-şi compromită şansele suspectand o parte a populaţiei că are încă prejudecăţi înguste şi resentimentare. Nici presa germană, de obicei critică şi chiar vituperanta, nu e prea atrasă de acest subiect, nu face explorări în domeniul relaţiilor internaţionale. Găsesc însă un articol acid în Neue Zürcher Zeitung (15 iunie 2005) semnat de prof. Christian Hacke, care deţine o catedră de ştiinţe politice la Bonn şi e un cunoscut expert în chestiuni de politică externă. El dă un verdict negativ fără ambiguităţi tacticii pentru care au optat Schröder şi Fischer în ultimii 2-3 ani. Nimeni nu ar fi putut prevedea cu un deceniu în urmă, zice prof. Hacke, că axei Berlin-Londra-Washington i se va substitui o axă Berlin-Paris-Moscova. Desprinderea şi transferul nu au fost detectate imediat. Erau vii în amintire gesturile de solidarizare cu America după atentatul de la New York din 11 septembrie 2001: participarea la operaţiile din Afganistan, contribuţia la atenuarea incidentelor din Kosovo şi din Balcani. A fost important aportul lui Schröder şi al partidului social democrat în definirea unei poziţii militante, care nu derivă lesne din tradiţia stângii pacifiste. Prof. Hacke conchide că ruptura ostentativă s-a săvârşit prin refuzul de a se consimţi la asaltul din Irak. Şi el observă că s-a dat proporţii unei disensiuni, grave, care s-ar fi putut însă diminua în convorbiri cu uşile închise. Abaterea de la linia comună a fost teoretizata prin afirmaţia că ursita Germaniei se decide la Berlin şi nu în altă parte. Lozinca a răsunat ca o chemare la luptă separată. Era o bruscă folosire a pedalei independenţei, susţine articolul citat, fără să se ţină seama că în conformitate cu o orientare de jumătate de secol problemele de securitate se abordează în comun, angajându-se întreaga alianţă. Cui îi folosea contrapunerea dintre interesele ţării şi perspectiva întregii comunităţi? Articolul citat insistă asupra tezei cu înlocuirea unei lumi unipolare în scopul instituirii unei pluralităţi. Cu alte cuvinte, singura supraputere care a mai rămas trebuia somată să accepte mai multe centre de putere, cu o diversificare a atribuţiilor. Pe tăcute, Germania a întreprins o campanie pe glob, revendicând un post ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Antrenând în acest demers şi alte ţări, ea nu a manifestat prudenţa necesară de a se consultă în prealabil cu America. Guvernul de la Berlin îşi dădea seama că pentru lărgirea Consiliului de Securitate erau căutate state care nu sunt neutrale în dilemă război sau pace şi care pot pune în practică prin dârzenie şi forţă armată măsurile luate împotriva celor care agită drapelul terorismului şi al fanatismului religios. Germania nu întruneşte premisele pentru o acţiune eficienţa pe acest tărâm. Lepădând modestia pe tărâmul politicii externe, promovată constant de cancelarii anteriori, Schröder s-a crezut o figură centrală în dirijarea afacerilor planetei. Nepăsător la apelul american de a nu se prolifera exportul de arme în regiuni nesigure, cancelarul a acceptat doleanţele suspect de exagerate ale Chinei. În timp ce NATO îi atrage atenţia lui Puţin că normalizarea climatului în Cecenia nu se poate dobândi prin represalii unilaterale, Schröder îi strânge mâna acestuia cu afecţiune, închide ochii în faţa distorsiunilor ruseşti. Lista purtărilor eretice în raport cu doctrina stabilită în comun e lungă şi întăreşte impresia că la Berlin se speculează pe o ratare a Americii. De aceea rămâne fireasca întrebarea: de ce manifestă presa moliciune şi lipsa de interes în investigarea politicii externe?

Se consemnează în sinteze meritele şi neajunsurile guvernului de la Berlin în materie de economie, de echitate socială, dar se eludează o judecată asupra poziţiei sale internaţionale, asupra orientării transatlantice. Remarc că în pledoaria în favoarea democraţiei, cel mai puţin rău dintre sisteme de organizare socială posibile, survine şi un paradox. Când doreşti să cucereşti electoratul nu e oportun poate uneori să spui întreg adevărul. Să recunoşti că, de pildă, subvenţiile sociale ar trebui reduse, renunţându-se la o serie de înlesniri, pentru că, în caz contrar, actuala lipsă de bani şi creşterea anemică a producţiei duc spre un impas. Partidul de masă care ar avea curajul să comunice alegătorilor că momentul cere o strângere a curelei riscă să piardă asentimentul lor. Probabil că un risc similar implică şi divulgarea stadiului atins în relaţiile germano-americane. Cine se va lăsa îmboldit de instincte populiste şi va deschide o cale propagandei antiamericane va miza pe simpatia celor care visează o renaştere a gloriei teutone. Va jertfi însă adevărul şi va trezi energii telurice de rău augur.

Departe de mine gândul de a aproba fără murmure oricare iniţiativă de dincolo de ocean. Că persistă pe felurite trepte motive de nemulţumire, recunosc. Le pot înşirui şi eu eliptic: o anume naivitate americană, o predilecţie spre reprezentări romantice, un maniheism bine-rău în abordarea unor situaţii complexe; o grabă în utilizarea metodelor dure (de la o anume clipă însă, absolut necesară); o ofensivă a trivialităţii şi a vulgarului în film şi televiziune, alături de creaţiile de substanţă; o simplificare a modului de trai pe latura McDonalds etc. O dată expuse aceste rezerve, ar fi fatal greşit să se uite ce importanţă are America în apărarea democraţiei pe glob, pe baza tradiţiei, pe baza puterii ei economice şi militare, pe baza rolului ei de supraputere.

Prof. Lothar Rühle, tot în Neue Zürche Zeitung, crede că linia antiamericană a fost corectată. Schröder şi Fischer s-au silit să reducă pagubele iscate de accentele prea vizibile de răzmeriţă, s-au străduit să deghizeze opiniile lor. S-au dumirit poate intuind cu întârziere consecinţele unui curs sfidător, dar fără randament. Nici americanii nu forţează nota, nu profită de zvârcolirile înregistrate în Europa, de deruta creată prin intervenţiile cuplului franco-german, ei singuri nu sunt prea liniştiţi deoarece nu pot calma mai repede viesparul terorist din Irak. După eşecul votului legat de Constituţie, Chirac şi Schröder arată ca doi boxeri căzuţi între corzi, cu privirile rătăcite. Este imaginea reprodusă în ziarul Repubblica din Roma. Le Monde califica ultimele luni trăite de Chirac “annus horribilis” (nici Schröder nu e departe de această încadrare). Posomorârea şi panica de care au fost cuprinşi n-au durat însă prea mult. Au revenit zâmbitori la cârmă, dau din nou ordine, perorează ore în şir despre mersul înainte, convinşi că ei stau etern la conducere. Deviza pe care au difuzat-o a fost: “Totul să continue la fel” (ca şi cum nu s-ar întâmplat nimic).

La est de Est Principiile nobile de care e călăuzită comunitatea europeană s-au verificat şi în atitudinea faţă de ţările răsăritene. A fost socotită o datorie de onoare, cum am mai subliniat, cuprinderea şi a regiunilor care au suferit din pricina dictatului sovietic şi nu au putut beneficia de democraţie, de economia de piaţă, de statul de drept, de toleranţă faţă de alte opinii, de deschiderea spre lume. Bineînţeles că în efortul de integrare se ţine seama de decalajele existente, de tot ce se cuvine recuperat. Comunitatea sprijină saltul Estului spre civilizaţia superioară, acceptând şi unele sacrificii, cu convingerea că ulterior lărgirea Uniunii Europene va compensa şi pierderile. Fireşte, relaţia cu Răsăritul nu se restrânge la întinderea unei mâini de ajutor. Li se pretinde şi statelor din acest perimetru să satisfacă nişte norme, combătând structurile înţepenite, mentalitatea de închistare, corupţia, prejudecăţile naţionaliste şi rasiste. America şi ţările din vest nu se implică direct în dezvoltare, dar exercită o veghe, un control ca să prevină o întoarcere la fosta ideologie, o tendinţă spre dictatură. Procesul început a dat roade, rezultatele bune nu au întârziat să apară. Dar nici în această direcţie nu s-a păstrat intactă unitatea europeană, de 2-3 ani tentativele de rupere a consensului s-au răsfrânt şi în raporturile cu Estul.

Am menţionat reacţia lui Chirac în faţa unor conducători de stat, supărarea lui că nu i se arăta recunoştinţa şi supunere. Nu poţi, după părerea sa, să declari că susţii America, şi concomitent să fii primit ca membru în Uniunea Europeană. Chiar dacă alternativă nu a fost exprimată clar verbal, variatele fricţiuni în mai multe sectoare îşi aveau originea în această concepţie a separării intereselor. Numai că trimişii de la Răsărit nu au dorit să supere Franţa şi Germania, nu au acţionat cu scopul de a adânci dezbinarea. Ei au recepţionat cu consternare mustrarea care li s-a adresat, căci un instinct sănătos i-a îndemnat să se situeze sub umbrelă Americii. Fantomele trecutului, îngrădirea suveranităţii, preluarea unei ideologii constrângătoare, ferecarea în izolare continuă să le tulbure memoria. Cine poate garanta graniţele naţionale şi menţinerea drumului spre un alt sistem de viaţă? Optând pentru o protecţie sigură, s-au trezit admonestaţi tocmai de gazdele care îi invitaseră în casa comună. Are perfectă dreptate Adam Michnik, fostul disident polonez, când îşi exprima nedumerirea: “Jacques Chirac a utilizat Constituţia ca un mijloc de a contracara modelul american. Dar eu am crezut că Europa combate totalitarismul”. S-a efectuat o translaţie, a fost înlocuit adversarul fără să fie iniţiaţi în joc şi ceilalţi parteneri. Polonia nu era obligată să intre în jocul combinaţiilor, nici România de altfel. Primul ministru francez Dominique de Villepin a precizat în cuvântarea inaugurală că Franţa se opune tiparului anglo-saxon. Anglia răspunde cu aceeaşi monedă, persifland bătaia pasului pe loc, nesincronizarea comunităţii europene cu exigenţele modernităţii şi ale globalizării. Chirac nu se lasă mai prejos şi declară că nu-i place deloc bucătăria engleză şi ca perfidul Albion n-a adus Europei decât vaca nebună. Pe ordinea de zi a comunităţii europene au fost incluse şi alte controverse mai serioase.

Ceea ce s-a petrecut în chip salutar în Estul şi în Sud-Estul Europei - şi anume evadarea dintr-o carceră a rămânerii în urmă - ar trebui să se repete acum într-o zonă vitregita încă de soartă. Nu s-a putut înainta deocamdată dincolo de o linie care se conturează pe hartă de la statele baltice până la Bulgaria. Până aici a ajuns sămânţa roditoare. La dreapta acestei linii, mai la răsărit, abia acum se simt convulsiile revoltei. În Georgia, Ucraina, Moldova s-au întreprins paşi pentru a se scutura dependenţa de Moscova. Şi Rusia suportă vexaţiunile unei noi ere, e constrânsă să-şi înăbuşe nostalgia după marele imperiu şi să răstoarne din temelii modul de trai. Nu se mai poate făli ca altădată că e considerată supraputere, e nevoită să-şi tempereze veleităţile, să renunţe la o parte a sferei de influenţă. Nu decurge totul automat, fără cutremure. Moscova s-a împotrivit intrării ţărilor baltice în NATO, pe motivul că ele aparţinuseră odinioară Uniunii Sovietice. Totuşi a cedat în faţa intransigenţei americane. A strâns din dinţi umilită şi s-a supus fiindcă nu mai dispune de resursele din trecut, a semnat un pact de înţelegere şi cooperare cu Vestul. Mai departe nu mai admite însă să dea înapoi. “Până aici”, asta este lozinca în tratative. Ce a dat peste cap strategia replierii agresive a fost lipsa de răbdare a fostelor naţiuni satelite, care năzuiesc să respire liber, să se bucure şi ele cât mai repede de fructele altui mod de existenţă. America nu vrea să bruscheze cu orice preţ Rusia, dar nici nu poate lăsa de izbelişte ţinuturile în care setea de desferecare a devenit acută.

Din păcate, cum am spus, în ultimii 2-3 ani, comunitatea europeană nu este mereu la înălţime în atitudinea ei faţă de Răsărit. Chirac şi Schröder se mândresc cu prietenia lui Puţin, se feresc să critice public reînvierea pornirilor de expansiune. Au o comportare ambiguă şi în reprobarea crimelor împotriva Ceceniei. Cei doi şefi de stat l-au îmbrăţişat pe Putin, la întâlnirea recentă de la Königsberg, s-au plimbat voioşi pe aleile parcului. Ce era sauna pe vremea lui Elţân este de astă dată pădurea şi poteca pe marginea râului. Cei trei s-au consultat pentru a fixa obiectivele la summit-ul de peste o săptămână. Se reeditează o formulă de dirijare din umbră, un grup de comando care indică şi celorlalţi ce să întreprindă mai departe. Dar restul Uniunii nu mai suportă dăscăleală, nu e de acord cu stilul presiunii de sus. E simptomatic că Putin nu i-a invitat la sărbătorire pe preşedinţii Poloniei şi Lituaniei, state vecine, alimentând astfel susceptibilităţi întemeiate. Cu popoarele baltice cearta a renăscut, Rusia ripostează cu îndârjire, nu şovăie în faţa şantajului şi a sentinţelor aspre. Nici în sudul fostului imperiu sovietic atmosfera nu e mai relaxată.

Ce poziţie adoptă România? Preşedintele Băsescu a procedat bine când şi-a afirmat solidaritatea cu revolta Ucrainiei. Cele câteva puncte de neconvergenţă se vor înlătura mai târziu. Acum primordială este mobilizarea pentru cauza emancipării. României i s-a rezervat o misiune importantă în zona Mării Negre. Ea a făgăduit să intervină pentru curmarea focarelor de agitaţie, în primul rând prezenţa trupelor străine şi a unei mari cantităţi de armament în Transnistria. Expunând un punct de vedere ce reflectă şi interesele Statelor Unite, ţara care nu e direct activă în regiune, preşedintele României se străduie să contribuie la închegarea unui echilibru politic şi militar. Pe aici trec căi de transport cu implicaţii în valorificarea petrolului sau a gazului. Pledoaria pentru internaţionalizarea Mării Negre se bizuie pe o gândire înţeleaptă. De neînţeles este în acest context bombăneala unor comentatori.

Adrian Severin, fost ministru de Externe, actual purtător de cuvânt al PSD în chestiuni de politică peste hotare, ironizează în ziarul Ziua perseverenţa guvernului de la Bucureşti într-o singură direcţie. Nu se cuvine subestimată axa Berlin-Moscova, avertizează el cu o voce de Cassandră. Fraza legată de găzduirea unei “invincibile oşti la Pontul Euxin” poate fi tălmăcita ca o punere sub semnul îndoielii a funcţiei prioritare atribuită alianţei cu America. Revenind mai târziu asupra subiectului, analistul strecoară aluzia că America singură şi-a trădat idealurile, că România nu trebuie să se predea pasivă altuia, ci să se bizuie simultan şi pe alte alianţe, preocupată doar de propriile interese. Ce viziune superioară asupra mersului lumii! Tocmai un expert, odinioară stimat, se discreditează într-un chip atât de suspect. E de salutat efervescenţa publicistică în Ziua, gazetă care vrea să încurajeze schimbul de păreri. Astfel, tot gazeta oferă în spiritul ospitalităţii o rubrică săptămânală şi ziaristicii ruseşti. Un istoric de la Moscova nu ascunde faptul că impasul cu votul asupra constituţiei a fost întâmpinat cu aplauze în Răsărit. Rusia câştigă în acest fel un răgaz, nu mai îndură presiunea noilor integrări, îşi poate întări între timp sfera ei de influenţă, cât s-a mai menţinut din ea. Nimeni nu recomandă o politică de boicotare a Rusiei. E de preferat sinceritatea unor aclamaţii ipocrite. Trebuie respectate năzuinţele ei de ameliorare a condiţiilor de trai şi pericolele bătăliei pe care o poartă împotriva terorismului. Asta nu va duce însă la încurajarea vechiului imbold de hiperputere mondială, care îşi impunea voinţa în detrimentul vecinilor şi a Europei. Cei care au cunoscut asprimea tiraniei se ghidează încă după reflexul precauţiunii, măsoară de 7 ori până cred jurămintele de fraternizare.

Pentru guvernul de la Bucureşti alegerea aliaţilor are o însemnătate crucială. Ciocnindu-se de o anume miopie a unor state europene, din cele socotite avansate, a prins cheag, ca o replică, la ţările din est un soi de automandrie. “Noi am intuit mai bine ce e în joc, noi am fi răspuns altfel la chemarea de a vota Constituţia”, pare că spune acest mesaj. Geremek (Polonia) observa un nou contrast: muţenia Vestului şi exuberanţa Estului. Sunt nepotrivite însă accentele de superioritate, e limpede că în multe privinţe instituţiile şi mentalităţile din Occident se află mult mai înainte decât cele din Răsărit. Dacă România merită felicitări pentru orientarea sa de bază, care nu e deloc îndreptată contra comunităţii europene, ci dimpotrivă, ea trebuie să evalueze obiectiv neajunsurile proprii, să rectifice ceea ce a promis să rectifice, să împlinească dezideratele de viitor membru, să-şi facă, aşadar, întâi temele de acasă.

S. Damian