Cântarea României

Cântarea României



Care e mai mândră decât tine între toate ţările semănate de Domnul pe pământ? Care alta se împodobeşte în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin cerul tău. Munţii se înalţă trufaşi în văzduh; râurile cu brâie pestriţe ocolesc câmpurile; nopţile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul; pentru ce zâmbetul tău este aşa de amar, mândra mea ţară?

Dunărea bătrână, biruită de părinţii tăi, îţi sărută poala... vulturul din văzduh caută la tine ca la pământul său de naştere; râurile frumoase şi spumegoase, pâraiele cele răpede şi sălbatice cântă neîncetat lauda ta... O, ţară falnică ca nici una, pentru ce faţa ţi-e îmbrobodită?

Nu eşti frumoasă, nu eşti înavuţită? N-ai feciori mulţi care te iubesc? N-ai carte de vitejie a trecutului şi viitorul înaintea ta? Pentru ce curg lacrimile tale?

Pentru ce tresari? Trupul ţi se topeşte de slăbiciune şi inima ţi se frământă cu iuţeală... Cetit-ai oare cartea ursitei?... Aerul mişcă turburat, vântul dogoreşte... Îngerul pieirei arătatu-ţi-s-au? Nopţile tale sînt reci, visurile turburate ca valurile mării bătută de furtună... Ce-ţi prevestesc?

Deşteaptă-te pământ român, biruie-ţi durerea, e vremea să ieşi din amorţire, seminţie a domnitorilor lumei!... Aştepţi oare spre a învia ca strămoşii să se scoale din morminte?... Într-adevăr, într-adevăr ei s-au sculat şi tu nu i-ai văzut... Ei au grăit şi tu nu i-ai auzit... Cinge-ţi coapsa ta, caută şi ascultă... Ziua dreptăţii se apropie... toate popoarele s-au mişcat... căci furtuna mântuirii au început!...

Cinge-ţi coapsa, ţară română... şi-ţi întăreşte inima... cugetul disbrăcător şi dreptatea s-au luat la luptă... Urlă vijelia de pe urmă... duhul Domnului trece pe pământ!

(Alecu Russo - România Literară, Iaşi, 1855)