Ce este Doina?

Ce este Doina?



Ce este doina? S-au făcut deosebite presupuneri. Înainte însă de a alerga la ipoteze, disciplina ştiinţifică impune etnografului altă cale: să privească fenomenul în legătură cu mediul său social. Şi, mai întâi, în ce împrejurare se cântă doina.

Ea nu e cântec de salon, nici de cusătoreasă, nici la meliţatul cânepii sau la moară, la piuă ori la alte munci obişnuite. Ci e un cântec legat de viaţa ciobanilor. Cine a trăit măcar câteva săptămâni la stână şi a ascultat cântecul din fluier al păstorilor; cine a văzut mânatul la strungă, mulsul oilor, porneala lor în urma ciobanului, ieşirea în cină, după anumite chemări ale cântecului, pentru acela nu mai rămâne nici o îndoială că doina este cel ami autentic reflex al lungii noastre vieţi pastorale, începând încă din vremea străbunilor daci.

Tactul cel dintâi şi următoarele sunt un fluierat de chemare, o notă lungă-prelungă şi întreruptă de strigăt repetat de mai multe ori, apoi după o mică modulare, glasul cade în aceaşi notă prelungită. Turma a plecat... Fluierul dă acum imaginea mersului oilor în şir, care aci pornesc şi curg ca apa, aci se opresc locului dar numai ca un val, care se prăvale iarăşi mai departe.

A doua serie de tacturi e o nouă chemare mai grăbită, spre oaia cu clopot. (Nota fundamentală e însuşi sunetul clopotului cadenţat de mers).

Urmează apoi saltul la octavă, un fel de strigăt către aripalniţe, iar după melodia potolită până la melancolie, reproducând monotonia mersului aşezat al turmei, chiuitul din urmă nu mai lasă nici o îndoială că acest cântec nu poate fi nici o clipă marş războinic, cum socotea răposatul Delavrancea, ci s-a înfiripat în tăcerea vastă a plaiurilor, unde s-a închegat şi înalta poezie a Mioriţei. De aceea, ceea ce este balada "Mioriţei" pentru versul românesc, acelaşi lucru este şi pătrunzătoarea melodie a doinei pentru muzica românească: sunt două produse tipice, în care culminează viaţa de păstorie a poporului nostru. Putem afirma că nicăieri nu se vede mai bine nota specifică a sufletului românesc: cumpătarea, discreţiunea şi dacica înseninare în faţa morţii, decât în Mioriţa şi Doină. "Iar la nunta mea / A căzut o stea / Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa..."

Păstori au fost şi sunt încă mulţi pe faţa pământului, începând din stepele Asiei până în colţul de miazăzi al Africei şi în pampele Americei, dar o Mioriţă şi o Doină n-a produs nimeni afară de poporul român. De n-a fi făcut nimic în istoria omenirii, e de ajuns şi atâta, spre a se vedea că n-am ţinut degeaba umbră pământului! [...]

Simion Mehedinţi - Convorbiri literare 1914