Horia

Horia



De jos
te-ai ridicat drept, pietros, viforos,
pentru moţi,
pentru cei săraci şi goi pentru toţi,
şi-ai despicat în două istoria,
ţăran de cremene,
Cum n-a fost altul să-ţi semene,
Horia!...

Te-ai rupt ca un soare din gloată,
cu-obrajii supţi,
cu ochii crunţi,
să lupţi,
să'nfrunţi
din sălbateci-ţi munţi:
oştile craiului, temniţă, roată,
şi strâmbătatea neîndurată...

Ai vrut să spinteci prin munţi, peste văi,
largi, netede, sprintene căi
pentru-ai tăi,
cei cutropiţi de căpcâni şi de sbiri,
de oarbe şi surde orânduiri;
cu vorba de veacuri purtaţi
şi'n beznă şi zbucium uitaţi,
de regi şi'mpăraţi...

Pân'la Bălgrad, pe roată
uimind călăi, nemeşi, gloată,
şi sub a spiţelor crâncenă curmă,
dârz, până'n clipa din urmă,
ţi-a bătut neschimbat sub ţundra săracă
aceaşi dreaptă, ne'nfricată inimă romano-dacă!...

Duhul tău veghează şi-azi în munţi,
şi val vârtej îi va purta pe moţi,
la lupta împotriva străinilor crunţi
şi-a haitelor lor de iscoade şi hoţi...

Uriaş Domn,
pe-al adâncurilor noastre rupt, tulbure somn,
pe-al răzmeriţelor crâncen prasnic,
mai răscoli-vei oare vreodat'=, năprasnic,
acestui neam, până'n străfund, istoria,
tu, munte
al năvălniciilor noastre cărunte,
al vrerilor noastre celor mai crunte,
Horia?!...

Aron Cotruş