Obsesiile unui mare scriitor - Ismail Kadare

Obsesiile unui mare scriitor - Ismail Kadare


La prima vedere totul părea ceva banal. Un fapt divers, exacerbat până la dimensiuni apocaliptice de gura lumii şi de secretomania autorităţilor. Marjan Shkreli, directorul teatrului dintr-un orăşel din nordul Albaniei, este executat chiar în faţa casei în care locuia. Aşa începe romanul lui Ismail Kadare "Florile îngheţate din martie". Ceva mai târziu se află că victima a trebuit să plătească cu viaţa duşmănia veche, aproape uitată, dintre două familii. O ceartă pentru graţiile unei femei sau pentru o palmă de ogor, nu se mai ştia de ce. Protagoniştii: clanul din care provenea Shkreli şi un clan vecin. Poliţia locală pare neputincioasă, iar guvernul ezită să intervină. Malësia e Madhe (zonă muntoasă din nordul ţării, n.a.) e locul în care statul, încă din zorii existenţei lui, a reprezentat o autoritate exclusiv teoretică, iar asta a fost destul pentru ca forţele de ordine din orăşelul N. să lase lucrurile să se desfăşoare în virtutea vechiului kanun.

Şi încă un fapt divers, de data aceasta real. În luna decembrie a anului 2000, la Londra, un imigrant albanez şi-a ucis în condiţii neclare un conaţional. După omor, nimeni nu ar fi bănuit ce dramă avea să declanşeze acesta la mii de kilometri distanţă. Câteva amănunte dezvăluite mai târziu de presă vor face lumină în acest caz. Tânărul ucigaş provenea din nordul Albaniei, din zona Malësia e Madhe, iar familia sa locuia într-un cătun muntos în care legile nescrise ale kanun-ului supravieţuiau încă. Provenea, mai precis, din familia Cefa. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei familii, regizorul Ndoc Cefa, era, în momentul acela, directorul Teatrului dramatic "Migjeni" din oraşul Shkodra şi preşedintele consiliului local. Se pare că ultimele zile ale anului 2000 au fost, totodată, şi ultimele zile fericite ale cunoscutului regizor. Zvonuri sumbre, venite din adâncul zonei muntoase, i-au confirmat temerile: avea să fie primul pe lista "neagră" a răzbunării. Conform unor vechi cutume albaneze, familia celui ucis avea dreptul să răzbune moartea acestuia, ucigând, la rândul ei, pe unul dintre membrii-bărbaţi al familiei ucigaşului. Sânge pentru sânge sau, în traducere liberă, moarte pentru moarte. Odată cu sinistrul eveniment de la Londra şi la mare distanţă de acesta, ambele familii intraseră deja în mecanismul ucigaş al gjakmarrjei, al cumplitei vendette albaneze. Din ziua aceea, regizorul Ndoc Cefa nu a mai fost văzut pe străzile Shkodrei. Din spatele unui gard, din dosul unui tufiş, de pe acoperişul unei case, oricare dintre membrii familiei duşmane, aşa-numitul hasmi (duşmanul - în lb. alb., n.a.), l-ar fi putut ucide fără a da socoteală cuiva. În faţa acestei situaţii, autorităţile statului şi-au declarat clar neputinţa.

Evident, romanul lui Kadare pomenit ceva mai înainte pleacă de la situaţia reală în care s-a aflat, vreme de doi ani, regizorul shkodran Ndoc Cefa. Izolat în propria casă, fără minime posibilităţi de a umbla liber prin localitate, el şi-a exercitat aproape jumătate din mandatul de consilier şi de director al teatrului prin telefon. O situaţie paradoxală, care a atras atenţia şi reacţia unui grup de artişti şi oameni de cultură francezi, indignaţi la gândul că un intelectual ca şi ei, un om respectabil, cu o lungă carieră regizorală, este în pericol de a-şi pierde viaţa pentru simplul motiv că a fost inclus, fără voia lui, în cercul răzbunărilor. Aşadar, francezii au redactat un memoriu adresat preşedintelui Albaniei, în care i-au cerut să-l ia sub protecţia sa pe cunoscutul regizor. Tentativa a eşuat, astfel că Ndoc Cefa a fost nevoit, după doi ani de recluziune în propria casă, să se refugieze incognito în Statele Unite.

Dar ce este gjakmarrja şi ce legi întunecate o reglementează? Cum a apărut şi, mai ales, cum a renăscut ea după o perioadă de 50 de ani de interdicţie comunistă? Răspunsul ni-l dă, fără nici un echivoc, acelaşi Kadare, în nuvela "Kostandin şi Doruntina". Nuvela este replica în proză a unei vechi legende albaneze, aceea a ridicării eroului din morţi sub presiunea cuvântului dat, pentru a îndeplini o promisiune făcută în viaţă. Aici întâlnim un alt element al dreptului cutumiar albanez: besa (jurământul). Besa stă la baza unui întreg sistem juridic, afirmă Kadare, respectiv la baza mecanismului care a susţinut societatea albaneză de-a lungul istoriei sale teribil de contorsionate. Fără acest sistem legislativ croit în jurul besei totul s-ar fi năruit, mai spune el. S-a născut astfel celebrul kanun, codul de legi nescrise care a guvernat societatea albaneză aproape o mie de ani. Kanun-ul - transcris de Stefan Gjeciovi, un călugăr franciscan de la Shkodra, cu şapte decenii în urmă - reglementa toate aspectele vieţii morale, sociale şi economice din provinciile nordice. Unul dintre capitolele acestui cod, doar unul singur!, format dintr-un set de 23 de articole, se referă la gjakmarrje. Aşadar, între kanun şi gjakmarrje nu se poate pune semnul egalităţii. Întrebat de Alain Bosquet, în cadrul unui lung interviu publicat de editura Fayard în 1995, despre "datoria" albanezului de a-şi apăra onoarea cu preţul vieţii, Kadare răspundea: "Chiar şi partea cea mai dură a kanun-ului, gjakmarrja, nu este ceea ce pare la prima vedere. Noţiunea ei de bază este egalitatea sângelui, adică egalitatea între oameni. Sângele nu se scurge niciodată în zadar, nu se pierde. Sângele trebuie plătit. Nu există un sânge mai valoros decât altul, sânge de prinţ şi sânge de sclav. Dacă ai ucis, vei fi ucis. Vei pretinde atâta sânge cât ai pierdut. Dacă ţi-ai depăşit dreptul, vei plăti".

Încă în primul şi, cu siguranţă, cel mai cunoscut roman al său, "Generalul armatei moarte", Kadare atinge, chiar dacă prin ricoşeu, tema vendettei. Analizându-i pe albanezi cu instrumentele unui rasism prost disimulat, preotul italian afirmă la un moment dat: "Gjakmarrja lor este ca o piesă de teatru scrisă după toate regulile tragediei antice, cu prolog, cu un dramatism aflat într-un crescendo permanent şi cu un epilog care nu poate fi conceput fără moarte. Gjakmarrja lor e ca un taur turbat, care face prăpăd când e lăsat liber." Dar ilustrarea cea mai cutremurătoare a vechii vendette albaneze o găsim în "Aprilie spulberat". Aici, romancierul descrie pas cu pas mecanismul şi procedurile gjakmarrjei, de la crimă până la pedeapsă. Căci gjakmarrja îşi avea propriul ei regulament, aspru, exact şi imuabil. Totul se desfăşura conform unui scenariu perfect pus la punct, exersat de zeci şi zeci de generaţii, din care nu se putea ieşi cu nici un preţ. Pânda, uciderea ceremonială, prima "învoire", cea de 24 de ore, participarea la priveghiul şi înmormântarea celui pe care l-ai ucis (o tortură mai groaznică nici că s-ar fi putut imagina!), apoi lunga sau... scurta viaţă până în clipa în care aveai să fii tu însuţi pedepsit erau tot atâtea etape în scenariul gjakmarrjei. Cel care greşea, din grabă, neştiinţă sau cu rea intenţie, era judecat de sfatul bătrânilor. Pedepsele prevăzute de kanun mergeau gradual, de la întemniţarea în propria locuinţă până la interzicerea portului armei, ori, în cazurile grave, la alungarea familiei din localitate pentru un an, doi, trei sau pentru totdeauna. Sub ameninţarea celor 23 de articole din teribilul cod, viaţa devenea o veghe permanentă, o pacoste, un coşmar, şi moartea avea de multe ori valenţe izbăvitoare. Pentru cei care se încăpăţânau să se cramponeze de ea, kanun-ul oferea o portiţă de scăpare: turnul de izolare. Acolo, ucigaşul nu putea pătrunde. Dar nici "vânatul" nu putea ieşi. Excepţie face Prenk Curri, personajul din nuvela "Concurs de frumuseţe masculină la Stâncile Blestemate", care-şi plăteşte scump cutezanţa. Toate acestea se întâmplau, se înţelege, în epoca "clasică" a kanun-ului.

Ne aflăm, iată, şapte decenii mai târziu, puţin după anul 2000, la periferia oraşului Shkodra, în cartierul Kiras. Reporterul unui ziar albanez descrie cu uimire cum un grup de străji înarmate verifică pe oricine intră sau iese din cartier. Pe străzi, mitraliere, aruncătoare de grenade, arme grele. Ziduri înalte, ferestre bătute în cuie. Priviri iscoditoare, suspicioase. Este aşa-numitul "ghetou al sângelui", cartierul celor urmăriţi pentru a fi ucişi. Oameni în toată firea, dar mai ales bătrâni, femei şi copii, pândiţi de ucigaşi. O parte dintre bărbaţii adulţi şi-au luat lumea în cap de teama morţii. Se spune că pentru fiecare dintre ei există câte un glonţ. Conflicte întâmplătoare transformate în adevărate băi de sânge. Oameni care se tem şi de umbra lor. Familii despărţite, strămutate din satele lor pierdute în creierii munţilor. Copii care nu merg de ani buni la şcoală. Destine sfărâmate.
Musa Kulla, un bătrân de 62 de ani din satul Gruda, stă în acest cartier din octombrie 1990. Doarme cu AKM-ul sub cap. Spune că în cartier se află peste 2000 de refugiaţi. Trăind zi de zi cu frica în sân. Din 1997, poliţia nu a mai pus piciorul în "ghetou". De frica gjakmarrjei, Musa şi-a trimis cei cinci copii peste graniţă.
Ndoc Kapcari, de meserie tâmplar, a ucis întâmplător un om. Totul s-a petrecut repede, într-o încăierare la barul din sat. A venit în cartierul Kiras în urmă cu zece ani, cu groaza în suflet. Până acum a fost victima a trei atentate, dar a scăpat de fiecare dată. Are un copil de opt ani, pe care l-a trimis în străinătate, la rude. Măcar el să scape.
Luka Zefi, o femeie cu trei copii, a rămas singură. Soţul ei, Bernard Zefi, a fugit şi el în străinătate. Deşi kanun-ul spune că răzbunarea nu poate fi îndreptată decât împotriva bărbaţilor, cu puţin timp în urmă hasmi i-a dat foc la casă şi lăsat-o, cu copii cu tot, pe drumuri.
Arian Ozuni, poliţist, s-a mutat aici cu soţia şi cei doi copii pentru că fratele lui vitreg a ucis doi inşi în centrul Shkodrei. Tresele de pe umăr nu-l vor ajuta să supravieţuiască. S-ar părea că un blestem ucigaş apasă pe umerii acestor oameni. Totul pare a fi o tragedie scrisă cu sute de ani în urmă. Numai că suntem deja în secolul 21.

Se pune întrebarea ce se întâmplă dacă, în vârtejul gjakmarrjei, unei familii îi sunt ucişi toţi membrii pe linie bărbătească. Au existat şi poate că există încă asemenea cazuri, pentru că moartea este uneori teribil de grăbită şi nu-şi distribuie proporţional "favorurile". Din praful ceasloavelor de la Orosh (locul de unde a fost "gestionată" sute de ani gjakmarrja, autoritate condusă de un principe cu puteri absolute asupra populaţiei de munteni, n.a.), statistici semioficiale scot la iveală ani în care vendetta a funcţionat la turaţie maximă, secerând sute şi mii de vieţi, şi ani de "secetă", când molimele sau războaiele au concurat-o sinistru. Dar ea nu s-a stins. Pentru că gjakmarrja putea fi amânată, dar niciodată uitată. Ce se întâmplă, aşadar, atunci când nu mai are cine îndeplini ritualul răzbunării? Kanun-ul are o soluţie şi în acest caz. Mai precis, două. Prima este şi cea mai cutremurătoare, fără egal în spaţiul european: una dintre femeile clanului ia locul bărbaţilor ucişi, atrăgând asupra ei toate rigorile gjakmarrjei. Nefericita este obligată să se îmbrace bărbăteşte şi să poarte armă, devenind, se înţelege, o ţintă extrem de facilă. Ea munceşte ogorul familiei şi, dacă ai ei sunt extrem de săraci şi nu au animale de povară, tot ea se înhamă la plug. E greu de imaginat ce se va întâmpla mai departe, dacă femeia-bărbat ar cădea victimă execuţiei rituale... În fine, cea de-a doua posibilitate, la îndemâna familiilor cu stare de astă-dată, este să se apeleze la un ucigaş plătit, la un mercenar.

Dar să ne întoarcem la Kadare şi la romanul de la care am plecat, "Florile îngheţate din martie". Gjakmarrja s-a modernizat şi ea, observă Mark Gurabardhi, pictorul-povestitor. Mai mult decât atât: sub influenţa unui prezent haotic şi mercantil, gjakmarrja s-a pervertit, şi-a pierdut nobleţea aspră de la început şi a devenit un motiv de carnagiu. Regula "glonţului unic" este dispreţuită, ca de altfel şi practicile rituale, iar "învoirile" reglementate de cod, cea scurtă şi cea lungă, nu mai funcţionează nici ele. Mai mult, imunitatea femeilor şi copiilor este nesocotită cu cinism. "Unde este kanun-ul de altă-dată? se întreabă unul dintre personajele din Florile îngheţate din martie. Decât cu un kanun castrat, mai bine lipsă".

În încercarea de a limita dramele sociale ce apar mai cu seamă în mediul rural, unde bărbaţii sunt fie la câţiva coţi sub pământ, fie fugiţi în străinătate, obştile locale încearcă să repună în drepturi regulile gjakmarrjei aşa cum erau ele cândva. Măcar atât. Vechea lege a pământului spune că nu pot fi urmăriţi pentru a fi ucişi decât fraţii ucigaşului pe linia tatălui sau cei din mamă şi tată comuni, dar cine mai ţine cont de asta?

Şi totuşi, tentativele de a limita sau chiar elimina gjakmarrja din societatea albaneză nu sunt puţine. Încercarea artiştilor francezi de a-l salva pe regizorul Ndoc Cefa este doar unul dintre semnale. Eforturile bisericii catolice şi ale clerului musulman (confesiuni predominante în nordul Albaniei, n.a.) dau, uneori, rezultate peste aşteptări. Sărbătorile religioase sunt momentele cele mai prielnice împăcărilor. În 2002, de exemplu, în zilele Marelui Bairam şi de Sf. Nicolae şi-au dat mâna cinci familii. Zef Pali, din satul Shllak, s-a împăcat cu hasmi după o duşmănie de şapte ani, cu victime de o parte şi de alta. Nu cu mult timp în urmă s-a înfiinţat Liga Misionarilor Păcii, care acţionează pentru limitarea fenomenului. Conform statisticilor, în ultimii 12 ani s-au împăcat peste 3000 de familii. Există, de asemenea, un proiect de lege care prevede sprijinirea văduvelor sărace, ai căror soţi au căzut victimă gjakmarrjei.

Se pune acum întrebarea: e bine sau rău să fie adus în faţa opiniei publice acest fenomen unic în Europa? Kadare a fost învinuit, atât înainte de 1990, cât şi după, că în majoritatea cărţilor sale ar fi scos pe tarabă senzaţionalul kanun-ului. Că l-ar fi expus dinaintea europenilor, coborându-şi astfel conaţionalii cu câteva trepte pe scara civilizaţiei. Nimic mai greşit, din moment ce însuşi preşedintele Albaniei a recunoscut public pericolul reprezentat de gjakmarrje. De altfel, în spatele prozelor în care kanun-ul ocupă un loc central (şi acestea nu sunt puţine) se află un Kadare apăsat de tristeţe, sentiment care se amplifică de fiecare dată şi nu lasă loc nici unei speranţe. Aşa cum lipsit de speranţă este destinul fiecăruia dintre personajele sale, intrate în hora fără scăpare a vendettei. Un fatalism contagios, ce ţi se strecoară în suflet picătură cu picătură, cu fiecare frază, cu fiecare cuvânt.

Adevarul literar