A fost cândva o apă curgătoare Ce şerpuia prin munţi cu vârfuri mii. Le oglindea tăcut pe fiecare, în luciul ei de unde străvezii.
Limpede apa. în adânc privită, Avea şi pârâiaşe ce curgeau Pe lângă ea, cu fruntea lor grăbită. De mama lor duios se-apropiau.
Erau copiii apei, puşi pe glume, Ce se jucau cu tot ce-aveau în cale. Copaci şi pietre, trupul lor de spume înveşmânta, cu străluciri de zale.
Dar pentru că mereu curgeau aşa, Printre aceleaşi locuri cunoscute, S-au plictisit, doreau şi altceva Şi s-au plâns mamei, cu luciri pierdute.
Aceste pârâiaşe ar fi vrut Să zboare ca o pasăre-n furtună, Spre munţi stâncoşi, dar mama n-a putut Decât o vorbă simplă să le spună. |
S-ajungă la bătrânul Om de Piatră Ce dorul lor le poate împlini. Au şi plecat. în peşteră, pe-o vatră, Pe căutatul Om îl vor găsi.
Au început să-i pună întrebări Şi fel de fel de vorbe să rostească, Până când omul, scos din lungi visări, S-a ridicat şi-avea să le vorbească :
"Vă veţi sui până la nori, în voie ; întreaga lume va fi la picioare. De întrebări nu va mai fi nevoie Şi-n jurul meu de prea multă mişcare."
Pe dată pârâiaşele-au zburat Şi au ajuns pe boltă-ntr-o cunună De raze fermecate ce-au brăzdat Văzduhul în culori strânse-mpreună.
Şi au rămas acolo-nvesmântând Cu-n brâu tot cerul după ploi, mereu. Noi ne-am trezit de-atuncea botezând Acest covor de raze, "curcubeu". |
Comentarii