Iarna cu norii albi se grozăvea,
Cu sania şi omul de zăpadă,
Cu sfânt Crăciun, colinde, plug şi stea
Şi revărsări de bucurii grămadă.

Vara credea că dintre ele este
De oameni mai iubită, căci ea are
De partea ei căldura, ca o zestre
De poame bune, mângâiate-n soare.

Dar va răspunde Iarna cu-albe flori
Că-i mai iubită decât sora Vara,
Căci ea aduce pomi de sărbători
Şi bucuria darului de seară.

Nici Vara nu se lasă, căci vorbeşte
De pomii verzi şi apa de izvor,
De marea care val de val sporeşte
Şi ţărmul îl alintă, pieritor.

Credea Pământul că astfel va face
Doar împăcare să avem în viaţă,
În care să coboare sfânta pace,
Cu zborul ei cel alb de dimineaţă.

Din când în când, ea, zgribulita Iarnă,
Se mai revarsă peste Primavară
Cu fulgi de sus, puşi din văzduh să cearnă,
Dar Primavara o împinge iară.

Iar alteori geroasă, mohorâtă,
Soseşte peste toamna cea adâncă.
Cad frunze, gerul prinde să se-ascută,
Dar Toamna, prin culori, rezistă încă.

Astfel, în veci va fi Toamna bogată
Şi Primavara cu-adieri de floare,
Iar Iarna şi cu Vara niciodată
Nu se-ntâlnesc, din zare până-n zare.

Surorile gemene ELIZA FRÂNCU (stânga) şi ANITA FRÂNCU (dreapta).Ilustraţia de mai jos este realizată de Anita Frâncu când era în clasa I-a, la vârsta de 7 ani.