Greierele

Era odată om cu suflet bun.
Ştia să cânte. Strune de vioară
Alcătuiau cântări din veac străbun
Ce făureau în suflete comoară.

În ţara unui rege locuia.
Acesta lacom e după putere,
Iar cântecul ce-ades îl auzea
El îl ura, îi provoca durere.

Odată când aude ca prin vis
Acorduri de vioară fermecată.
Pe slujitori degrabă i-a trimis
Ca să sfărâme cântecul pe dată.

A luat atunci un fluier blândul om.
Cu el dureri şi lacrimi a secat.
I-a fost furat şi el, dar dintr-un pom
O coajă de mesteacăn şi-a tăiat.

Cum supărarea regelui tot creşte
Că e poporul lui prea fericit,
Mestecenii să-i taie porunceşte,
Dar cu o frunză omul a doinit.

Înfuriat, azvârle împăratul
Pe cântăreţ adânc în închisoare,
Dar şi acolo şi-a pornit cântatul
Cu vocea lui, ca răul să-l doboare.

Se tot gândeau toţi oamenii din sat
Cum să-l salveze şi-au pornit vreo doi
La Zâna Zânelor şi s-au rugat
Să-l apere, să-l scoată din nevoi.

Ea l-a găsit. Cu creanga îl atinge
Şi îl transformă-n vietate mică.
Astfel, uşor, el geamul îl împinge
Şi dincolo de ziduri se ridică.

Plăpândul gândăcel e-un greieruş
Ce-nalţă-n cer doar sunete plăcute
Iar iernile îşi face un culcuş
În vatra caselor necunoscute.

Cei buni la suflet îi aud cântarea
Ce le aduce-n suflet bucurii,
Îl preţuiesc, îi înţeleg chemarea,
Iar cântecul in lume va trai.