a-31-a zi: Plânsul

a-31-a zi: Plânsul

Plânsul

Bunica udă florile grădinii,
Iar nepoţica umblă pe aproape
Şi vede flori, ofrandele luminii,
În zeci de forme revărsate-n ape.

Când sunt udate, florile se-apleacă
Şi mulţumesc tăcut, înmiresmate.
Nu-i nimeni gingăşia să le-ntreacă
Când răspândesc parfumuri delicate.

Acasă adormi micuţa fată
Şi se visă într-un palat că este.
E al Crăiesei Florilor. Deodată
Copila cântă, cu glas de poveste.

Iar pentru cântul ei mângâietor
Crăiasa a ales-o ca să fie
Zână frumoasă printre flori. Cu dor
Să le sărute-n zori, peste câmpie.

Măritul Soare încă n-a venit,
Când fata, ca un arc, sare din pat.
Cu nerăbdare-n juru-i a privit
Şi spre grădină ea s-a îndreptat.

Grădina e tăcută. Flori păreau
Că plâng cu lacrimi pe pământ ajunse
Şi-n pragul zilei triste aruncau
Pe jos petale, de uitări pătrunse.

Ce se-ntâmplase? Nimeni n-a-nţeles
De ce sunt triste zecile de flori.
Fata privea, cum o făcea ades,
La stropi de rouă înecând culori.

Copila plânge. O, de ar putea
Să îşi ajute florile degrabă.
Aleargă la bunica. Numai ea
Ar fi putut s-ajute, şi o-ntreabă:-

Bunico, florile de ce tot plâng?
- Nu, draga mea, nu plâng. Ele îşi spală
Culorile cu roua ce o strâng
Din norii revărsaţi ca o beteală.

Văzu fetiţa soare răsărind
Şi mai privi odată spre grădină.
Avea acum culori ce-n veci îi prind
Pe oameni într-o veşnică lumină.