a 32-a zi: Zeul

a 32-a zi: Zeul

Zeul

Un corb avu cândva ideea proastă
Cu coana vulpe de-a se însura.
Nu va mai trece mult. Perechea noastră
Nmic în casă n-avea ce mânca.

Dar corbul soţ, un pic de se gândi,
O cale de-a scăpa îi vine iute.
Spre zeul mărilor el se porni,
Pe el să-l roage, ca să îl ajute.

La mijlocul de ape, colo-n larg,
Ajunse şi-n adâncuri se afundă.
Măritul zeu, prin valuri ce se sparg,
Îl va trimite-acasă pe o undă.

Acolo îl aşteaptă masa-ntinsă
De peşti mărunţi, mai mari, ca-ntr-un palat.
Îl va-ntreba soţia-n tot surprinsă
Cum a făcut, de cine s-a rugat. 

Aflând de întâmplare, îl înjură
Că n-a fost bun decât atât să ceară
Şi-a hotărât de-aici, din bătătură,
Să plece ea spre zeu întâia oară.

Ajunge iute. Marea e pustie.
Ea a cerut pe loc, fără ruşine,
Mulţi slujitori, palate, bogăţie.
Să ceri nu-i greu şi înspre casă vine.

A-ntâmpinat-o corbul necăjit
C-a fost în stare visul să i-l strice.
Era acasă totul pustiit.
A dispărut şi ce aveau. Îi zice:

„Voi încerca la zeu iar să mă duc,
Să cer iertare cu un glas blajin...
Dar oare către zeu cum s-o apuc?
Nu mai ştiu drumul liber şi senin.

E parcă marea mai înfuriată."
Uitase cum s-ajungă la palat.
Gândind la soaţa lui cea vinovată,
Drumeagul de speranţe l-a uitat.

Doar valuri uriaşe sunt pe drum
De ape înspumate şi uitare.
În jurul lui şi timpul, ca un fum,
S-a-mprăştiat pe revărsări de mare.