La cincisprezece ani şi deodată, Pe malul unei mări, aici, aproape, Un vast palat, vestit în lumea toată, Era de tot acoperit de ape.
Stăpanii mândrului palat, în fine, O fată au, dar iată că îi paşte Durerea cea mai grea ce-n suflet vine, Căci moare mama când fata se naşte.
Tatăl îşi creşte pruncul cum nu-i altul, Dar chiar la cinsprezece ani apare Alt val hain ce-acoperă palatul, Iar fata-n marea fără fund dispare.
Un tată stă la porţi însângerate, Durerea revărsându-şi-o în valuri. După un timp de grea singurătate, Prieteni buni se-apropie de maluri.
Aceştia vin cu alte trei copile Salvate din a mărilor turbare, Ca să-i aline negrele lui zile Şi să le crească la hotar de mare. |
Cu-aceeaşi dragoste ca înainte, Bărbatul în palat le găzduieşte, Iar grija lui nu-ncape în cuvinte, Cum le învaţă, cum le ocroteşte.
Trec ani destui, aceeaşi cincisprezece. Haina mare în palat pătrunde. Turnuri măreţe iată că întrece, Iar fetele vor dispărea în unde.
Îşi vede tatăl inima zdrobită, De mare smulsă şi rămâne-n viaţă Doar cu speranţa, încă ne-mplinită, De-aşi mai vedea copilele la faţă.
Ani mulţi privind, sporeşte iar necazul, Dar le zăreşte-n marea ce-i desparte, Iar ele vin să-i mângâie obrazul Şi ca să ştie că nu sunt departe.
Ii spun c-au fost menite prima oară Să vieţuiască-n mare cât vor fi. De-acolo vor veghea ca să apară Acelaşi veşnic răsărit de zi. |
Comentarii