Bela Bartok

Bela Bartok

 

În prima jumătate a secolului al XX-lea, în muzica clasică s-au manifestat trei mari compozitori, unanim recunoscuți: Igor Stravinski, Arnold Schoenberg și Bela Bartok. Igor Stravinski a pus bazele logicii și preciziei la nivel de compoziție, Arnold Schorenberg marchează ruptura cu vechile tonalități și începutul unei filozofii total noi în structura compozițională, iar Bela Bartok realizează fuziunea dintre naționalism și gândirea muzicală din secolul al XIX-lea aducându-le la un nivel de expresie nemaiîntâlnit până la el.

S-a născut pe 25 martie 1881, la Sânnicolaul Mare. Tatăl lui a murit când avea șapte ani, iar mama lui, profesoară de pian, a început să călătorească prin țară, dându-i astfel ocazia să audă diverse feluri de muzică. Avea un auz absolut, deși, aparent fragil  și cu trăsături delicate a fost un copil foarte serios care a crescut și a devenit un adult la fel de serios lăsând o primă impresie a unei forțe de neînvins. La vârsta de unsprezece ani cânta deja în public. În 1899, a intrat la Academia de Muzică din Budapesta. La acea vreme cel mai cunoscut era Erno Dohnanyi (1877-1960), remarcabil pianist și compozitor maghiar, care cânta în stilul lui Brahms. Pe parcursul întregii lor cariere Bartok și Dohnanyi vor fi rivali și prieteni drumurile lor întretăindu-se de multe ori în viață. În 1901 când a absolvit școala și a dat concertul de absolvire a fost elogiat și i s-a prevăzut un viitor remarcabil.

Bela Bartok a început să compună încă din copilărie. În 1902, când a ascultat ”Așa grăit-a Zarathustra”  a lui Strauss a fost extrem de emoționat și din acel moment și-a direcționat elanul creator către un puternic naționalism maghiar. Mic de statură, cu o constituție fragilă, dar cu o forță psihică explozivă avea o voință de fier și era decis să-și urmeze drumul fără compromisuri cu riscul de a nu i se interpreta piesele. Nu există absolut nicio notă din muzica lui de maturitate care să nu fie imprimată de melosul maghiar. A ajuns renumit pe plan internațional ca unul dintre cei mai reputați etnomuzicologi – ritmurile și tonalitățile folklorului maghiar făceau parte din structura lui. Nu de puține ori a folosit aceste materiale în forme derivate din curentul principal al muzicii occidentale: ”Kodaly și cu mine, spunea el, am dorit să facem o sinteză între Est și Vest” Și Zoltan Kodaly a folosit elementele folclorice în opera sa, dar lucrările lui păreau mai potolite, comparativ cu cele ale lui Bartok, având o gândire mai convenționale. Bartok, în schimb, a modificat sonata și alte forme adaptându-le astfel încât să poată folosi elementele folclorice într-o nouă manieră, cutezătoare.

În 1905, Bartok pleacă împreună cu Kodaly pe teren să culeagă folclor și în anul următor  editează  împreună ”Douăzeci de cântece populare maghiare”. În ”muzica țărănească”, compozitorul Bela Bartok a găsit o sursă întineritoare de o forță cum numai la romantici s-a mai văzut. A asimilat atât de bine limbajul folclorului muzical, încât asemeni lui Janacek, în Cehia și  Vaugham Williams, în Anglia a creat un nou limbaj muzical. Cert este că un compozitor care dorea să utilizeze acest limbaj trebuia să lucreze în mediul tradițional, tonal și de aceea Bartok a ales un drum diferit de al atonaliștilor vienezi cu care era contemporan. Nu se împăca nicicum cu muzica lui Schoenberg deși afirma cu multă toleranță (pe care o  solicita și de la alții): ”Departe de mine gândul de a afirma că singura cale de salvare pentru un compozitor în zilele noastre este să-și întemeieze muzica pe folklor.” Atonaliștii îi acuzau pe compozitorii de factură națională că recurg la materiale de împrumut. Disputa a continuat, însă  fiecare și-a susținut punctul de vedere și și-a urmat propria cale. Pe un ton oarecum condescendent, Boulez considera muzica lui Bartok un fel de ”sinteză între un Beethoven bătrân și un Debussy matur”. Deși muzica lui Bartok a beneficiat de puține audiții publice, a avut un impact puternic asupra profesioniștilor europeni. Printre lucrările lui de anvergură amintim ”Castelul lui Barbă-Albastră” (1911), baletul-pantomimă ”Prințul de lemn” (1917) și baletul ”Mandarinul miraculos” (1919). În 1923, Bartok compune ”Suita dansantă” care se bucură de mare popularitate, iar între 1926-1936 compune Concertele pentru pian, ultimele Cvartete de coarde precum și Concertul pentru vioară nr.2 (1936). Muzica lui din această perioadă are o intensă vitalitate, forță și virilitate care laolaltă exprimă un naționalism sălbatic. Deși a fost atacat din cauza lipsei de melodie, numai atonaliștii vienezi și Charles Ives mai puteau să compună o asemenea muzică lipsită de compromisuri. Indignat de răspândirea nazismului, după moartea mamei sale, în 1939 părăsește Ungaria și se stabilește în Statele Unite unde primește un post la Universitatea Columbia. Nu a trăit în mizerie, așa cum au circulat o serie de legende, dar nici nu s-a scăldat în lux. În anul 1943, se produce ultima lui apariție în public, la New York, fiind bolnav de leucemie pentru care la acea vreme nu exista niciun tratament. Societatea Americană a Compozitorilor, Autorilor și Editorilor  a oferit bani să-l ajute să treacă peste această perioadă. L-au ajutat Serge Koussevitzky, violonistul Joseph Szigeti, Yehudi Menuhin, pianistul William Primrose și mulți alți muzicieni. Pe 2 septembrie 1945, moare într-un spital din New York.

La câțiva ani după moartea lui, Bela Bartok devenea unul dintre cei mai cântați compozitori moderni. Concertul pentru orchestră a pătruns în toate repertoriile, iar pianiștii începători își făceau mâna și auzul cu cele șase volume intitulate ”Microcosmos” care au devenit material didactic standard. Așa cum a ținut să sublinieze și compozitorul, nu a fost prin excelență un naționalist, ci un compozitor care a crezut că muzica populară în stare pură este o forță creatoare și o sursă inegalabilă de inspirație. A compus o muzică viguroasă care nu face apel la indulgența nimănui, compozițiile sale oglindind o gândire muzicală originală.

01.11.2020

m.s

Cenaclu Literar: