Carl Gustav Jung

Carl Gustav Jung

 

 

”Dacă aduceți la lumină ceea ce este în voi, ceea ce veți aduce vă va salva. Dacă nu aduceți la lumină ceea ce este în voi, ceea ce nu aduceți vă va distruge.”

(Evanghelia după Toma)

 

La două milenii și jumătate după Buddha, de cealaltă parte a globului față de India, a venit pe lume Carl Gustav Jung. S-a născut și a trăit întreaga viață în Elveția, țară care nu a cunoscut războaie timp de mulți ani. Părinții și strămoșii săi au fost oameni tradiționali, cu rădăcini sănătoase în teritoriul elvețian, și-au iubit țara și au fost mândri că au aparținut acestui teritoriu.

Primele amintiri ale copilului Carl Gustav au fost legate de contemplarea apelor limpezi, de un albastru pur, în care cerul  se oglindea, ale lacului Constance; de înălțimile înzăpezite ale maiestuoșilor Alpi, univers al păcii și  al trăiniciei. Deși se simțea foarte special, a fost un copil timid, uneori inadaptat la școală, foarte vulnerabil și ușor de rănit, predispus la accese de furie când i se făcea o nedreptate. De foarte devreme a fost conștient de dubla sa personalitate – una de circumstanță, pe care o lăsa la vedere și care îi mulțumea pe cei din jurul său și cealaltă, sinele său adevărat, acea latură care a suferit toată viața de durerea plenitudinii neîmplinite. 

”Undeva adânc în sinea mea am știut mereu că eram două persoane. Unul era fiul părinților mei, care mergea la școală și caare era atent, muncitor, decent, curat și maai puțin inteligent decât mulți alți băieți. Celălalt era adult- bătrân, de fapt sceptic, neîncrezător, izolat de lumea oamenilor, dar aproape de natură, de pământ, de soare, de lună, de vreme, de toate creaturile vii și, mai presus de toate, aproape de noapte, de vise și de orice ”Dumnezeu” lucra direct în el.” ( C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecții)

Cu timpul, personalitatea Numărul Unu s-a retras lăsând loc personalității Numărul Doi care a continuat și continuă să dăinuie lăsând omenirii o operă inegalabilă. ”Viața mea a fost într-un fel chintesența a ceea ce am scris”, spune Jung în introducerea la autobiografia sa. Niciun aspect al vieții sale nu a fost lipsit de relevanță pentru tot ceea ce a întreprins.

”Viața mea este ceea ce am făcut și munca mea științifică, inseparabile una de cealaltă. Opera este expresia dezvoltării mele interioare, pentru că angajamentul față de conținutul inconștientului este ceea ce formează omul și produce transformările acestuia. Lucrările mele pot fi considerate opriri pe drumul propriei vieți.”

La un moment dat,  a auzit de un mare profesor de la Viena și a mers să-i prezinte omagiile. Încă de la prima întâlnire, Personalitatea Numărul Doi a refuzat să accepte ideile marelui profesor, relația lor s-a răcit și tânărul Jung a fost atât de bulversat, încât pentru o vreme s-a simțit lipsit de ajutor. A intrat într-un con de umbră, de confuzie și de tulburări, de izolare și singurătate - un adevărat haos interior. Nu a fost departe de o cădere psihică, însă din acest șoc s-a născut întreaga lui operă. S-a retras plin de recunoștință pentru lecția primită, lăsând în urmă Viena și pe Freud, croindu-și propriul drum. Asemeni tânărului prinț, Buddha, a fost șocat de viziunile asupra laturii tragice a vieții și asemeni lui a căutat  să găsească răspunsuri la misterul vieții, mai întâi de la alții mai învățați decât el, apoi, le-a căutat în sine însuși prin meditație profundă sub copacul bodhi.

Nici Freud, nici cărțile, nici teoriile nu i-au dat răspunsul dorit. A trebuit să se supună experiențelor proprii și, într-una din zile, s-a așezat la birou, s-a abandonat și s-a scufundat în adâncurile propriului psihic. Așa a fost începutul unui experiment care a durat mulți ani și în urma căruia a rămas umanității un adevărat tezaur de înțelepciune. În tot acest timp, a observat și a transpus pe hârtie, prin desene, toate viziunile, fanteziile, visele care mai târziu au fost adunate în celebra ”Carte Roșie”. Și pentru că avea formația unui om de știință a trebuit să înțeleagă sensul acelui material: ”A trebuit să trag concluzii concrete din perspectiva pe care mi-o oferea inconștientul-și această sarcină a devenit munca de o viață”. (C. G. Jung) Și mai presus de orice, a trebuit să dovedească că propriile lui experiențe erau reale și, în același timp, le mai trăiseră și alții, că inconștientul este o realitate psihică demonstrabilă care se poate materializa într-o manieră proprie printr-un limbaj specific. Experiența dobândită trebuia să fie neapărat transmisă și altora.

”A nu face acest lucru este sinonim cu a cădea pradă principiului puterii, iar acesta produce efecte periculoase care sunt distructive nu numai pentru alții, ci chiar pentru cunoscător. Imaginile din inconștient sunt o responsabilitate mare pentru om. Imposibilitatea de a le înțelege sau tendința de a manifesta o eschivare de la responsabilitatea etică îl privează de plenitudinea sa și impune un caracter fragmentar dureros vieții sale.”

 ( C.G. Jung. Amintiri, vise, reflecții)

 

Ca și Buddha, Jung a înțeles că preocupările egocentrice duc la confuzie. După șase ani de luptă cu inconștientul său, Jung începe să aibă primele străfulgerări de lumină. A început să schițeze mandale, câte una în fiecare zi ca forme de organizare a haosului interior așa cum și în natură se restabilește ordinea și echilibrul după furtună. Pe măsură ce starea sa psihică se refăcea tot așa desena și mandala.  Mandala este cuvântul sanscrit care definește un cerc în care se regăsesc toate elementele naturii, toate formele de artă și de dans de-a lungul istoriei. Este o imagine ce-și are originea în adâncurile psihicului uman și care apare spontan. În budismul tibetan, mandalele sunt simboluri religioase și filosofice cu semnificații precise prin tradiție și nu sunt simple compoziții estetice așa cum cred unii. Ele iau naștere din  viziuni și din experiența interioară a celor  foarte avansați în meditație. Jung a observat apariția acestor simboluri în cazul pacienților lui cu schizofrenie ca niște ”factori de ordonare compensatorii” în dezorientarea lor psihică. Așa a ajuns la concluzia că mandala este un arhetip al ordinii, al integrării psihice și al plenitudinii și apare ca o încercare naturală de autovindecare. În jurul Sinelui care se situează la centru apar aceste ciocniri dintre contrarii care la un moment dat se organizează într-o armonie ce restabilește unitatea reconciliind contrariile la un nivel superior de conștiință. Totodată, a ajuns la concluzia că mandala reprezintă ”formarea, transformarea și odihna eternă a Minții Eterne”. În mintea lui persista întrebarea- ce putea să semnifice acel proces și care era destinația sa. Până când a avut un vis  în care se vedea situația sa în întuneric și revelare și apariția unei viziuni de lumină și înflorire a unei noi vieți. La sfârșitul celor șase ani de luptă solitară a ajuns să se confrunte cu propriul sine după care a descoperit inconștientul colectiv dezvoltând conceptul de ”arhetip”.

Toate fanteziile, toate revelațiile, tot materialul care s-a revărsat asupra lui în acei ani trebuia să fie ordonat și așezat pe o fundație științifică solidă. Așa a făcut Jung cunoștință cu alchimia descoperind că, spre deosebire de creștinism, principiul feminin e la fel de important ca cel masculin. Simbolurile alchimice l-au fascinat, pur și simplu, însă a început să le înțeleagă după ce a citit ”Secretul Florii de Aur”. “I devoured the manuscript at once, for the text gave me undreamed-of confirmation of my ideas about the mandala and the circumambulation of the center. That was the first event which broke through my isolation. I became aware of an affinity; I could establish ties with something and someone.” (C.G.Jung)

Pentru el secretul alchimiei consta în transformarea personalității prin ”amestecul și fuziunea componentelor nobile cu cele de bază, a conștientului cu inconștientul”.

Cea mai mare contribuție a lui Jung în domeniul psihologiei rămâne teoria sa asupra inconștientului colectiv. El definește inconștientul colectiv ca parte a psihicului care își datorează existența exclusiv eredității, și nu prin experiențele personale care au fost conștiente la un moment dat și apoi au dispărut din conștiință. Acesta este stratul psihicului pe care el îl numește inconștient personal și care conține întregul material pe care individul l-a uitat sau l-a reprimat, cu sau fără intenție. El a descoperit inconștientul colectiv prin propriile sale vise și viziuni precum și prin cele ale pacienților, inclusiv fanteziile schizofrenicilor. A constatat că tot acest material conține motive și simboluri mitologice, religioase.

”În plus, față de conștiința noastră imediată, care este de natură cu totul personală și despre care noi credem că este singurul psihic empiric( chiar dacă am considera inconștientul personal doar un apendice) există un al doilea sistem psihic colectiv, universal și de o natură impersonală care este identic în toți indivizii. Acest inconștirent colectiv nu se dezvoltă individual, ci este moștenit. Se compune din forme preexistente, arhetipale, care pot deveni conștiente doar în plan secundar și care dau formă definită anumitor aspecte psihice”

În viziunea lui Jung, arhetipurile sunt forțe dinamice fundamentale și sunt analoage instinctelor. Sunt imagini primordiale, cea mai veche și cea mai universală formă de gândire a omenirii. Ele sunt, totodată, sentimente și gânduri, dar nu sunt moștenite, ci sunt, pur și simplu, înclinații ale sufletului uman care se pot exprima în forme cu semnificații specifice atunci când sunt activate. ”Există la fel de multe arhetipuri, câte situații tipice există în viață. Repetarea fără de sfârșit a gravat aceste experiențe în constituția noastră psihică, nu sub formă de imagini pline de conținut, ci la început numai ca forme fără conținut, reprezentând doar posibilitatea unui anumit tip de percepție și acțiune. Când apare o situație care corespunde unui arhetip, acel arhetip se activează și apare o compulsiune, care, la fel ca o pornire instinctuală, își croiește drum împotriva oricăror raționamente și a Voinței...”

 

Există nenumărate arhetipuri, dar chintesența tuturor este Sinele, principiul organizator de ghidare și unificare, cel care ne ghidează în viață care dă sens. Sinele este homo totus, omul atemporal, simbol al divinității din om atunci când atinge cosmosul. ”Dintr-o perspectivă intelectuală, Sinele nu este nimic mai mult decât un concept psihologic, un construct care servește la exprimarea unei esențe necunoscute pe care nu o putem înțelege ca atare, deoarece, prin definiție, transcende puterea noastră de înțelegere. Ar putea la fel de bine să fie numit ”Dumnezeu în noi”. Începuturile întregii noastre vieți psihice par a fi înrădăcinate indisolubil în acest punct și toate scopurile noastre cele mai înalte și esențiale par să aspire către aceasta

Între Sine, ca sursă originală și Sinele, ca scop, în destinația finală există un proces continuu, autonom și universal pe care Jung l-a numit individuație. Prin intermediul alchimiei și al simbolismului ei Jung a devenit conștient de faptul că transformarea personalității are loc în urma interacțiunii dintre ego și inconștient.

”Confruntarea dintre cele două poziții generează o tensiune încărcată de energie și creează un al treilea lucru, însuflețit- nu un hibrid logic fără viață...ci o mișcare din suspensia între contrarii, o naștere vie care duce la un nou nivel al ființei...”

Nici un aspect al personalității nu este exclus astfel că individuația duce de la unitate, de la starea nediferențiată de inconștiență la supremația eului în unitate, apoi din nou la vid care devine plinătate și la Sine, la mandala. Sfârșitul se unește cu începutul, scopul final atinge sursa originlă.

Procesul de individuație, așa cum a numit Jung evoluția personalității, a fost exprimat în diferiți termeni de simbolismul alchimiei. ”Aurum nostrum non est aurum vulgi”, spuneau alchimiștii, pe bună dreptate, pentru că în timp ce lucra în laboratorul lui, alchimistul avea anumite experiențe psihice pe care le atribuia proprietăților materiei. Jung credea că de fapt, alchimistul se confrunta cu propriul inconștient. ”În încercarea de a o explora (materia) el își proiecta inconștientul în întunericul materiei cu scopul de a o lumina.”

În general, se credea că scopul alchimiei era de a produce aurul, dar în realitate, esența lucrărilor alchimice era un exercițiu spiritual, eliberarea Dumnezeului din interiorul materiei. Alchimia europeană medievală i-a relevat lui Jung aceeași problematică care l-a preocupat toată viața, validându-i toate propriile lui  constatări. Uniunea contrariilor  are un rol major în psihologia lui Jung. La început, ele formează un dualism rece și cald, superior și inferior, cer și pământ, spirit și corp, activ și pasiv, zeu și zeiță, masculin și feminin, iar contrariile principale sunt conștient și inconștient.

În alchimie sunt foarte multe paradoxuri, dar cel mai mare paradox rămâne Misteriosul Mercurius. Iată o caracterizare a lui:

”Să știi că am un singur  astfel de fiu, spune natura; el este unul din șapte și primul dintre ei; și, deși el este acum toate lucrurile, la început a fost doar unul. În el sunt toate cele patru elemente, și totuși el nu este un element. Este un spirit, și totuși are un trup de bărbat, dar înfăptuiește ceea ce face o femeie; este un băiețel, dar poartă armele unui bărbat; este o fiară, dar are aripile unei păsări. Este otravă, dar vindecă lepra; este viață, dar ucide toate lucrurile; este un rege, și totuși un altul șade pe tronul său; fuge de foc, dar focul este luat de la el; este apă, dar nu udă mâinile; este pământ, și totuși este semănat; este aerși trăiește prin apă”

Jung a recunoscut în această caracterizare a lui Mercurius o reflectare a naturii sinelui care este o complexio oppositorum și totodată însuși procesul de individuație datorită nenumăratelor sale nume. Prima etapă a procesului alchimic, etapa neagră, caracterizată prin frustrare, depresie, noapte întunecată a sufletului a Sfântului Ioan al Crucii. Apoi pe măsură ce focul din retorta alchimică purifică, curăță, apare cea de-a doua etapă, albedo. E stadiul de clarificare, de intensificare a vieții și a conștiinței

Faza finală este etapa roșie când se ajunge la concluzia dramei, la unirea contrariilor, la nunta alchimică, apariția pietrei filosofale și desăvârșirea sintezei psihice- apariția Sinelui

Ce este piatra filosofală, lapisul? Pentru Jung lapisul este ”o entitate fabuloasă de dimensiuni cosmice care depășește înțelegerea omenească”. Pentru alchimistul Gerhard Dorn lapisul nu era finalizarea operei. Conjuncția finală și cea mai înaltă era unirea întregii ființe umane cu unus mundus, lumea unică. Acesta este misterul unio mystica cunoscut în tradițiile orientale drept experimentarea stării de tao, samadhi sau satori. Concluzia lui Jung a fost că fazele procedurilor alchimice, reconcilierea contrariilor în unitate sunt de fapt etapele paralele ale procesului de individuație. Simbolismul mandalei reprezintă echivalentul psihologic al unus mundus în timp ce echivalentul lui parapsihologic este sincronicitatea lui Jung.

În perioada în care desena mandale, Jung a realizat un tablou cu un castel de aur. La scurt timp, a primit de la sinologul Richard Wilhelm o copie a ”Secretului Florii de Aur”, un vechi text alchimic chinez. Aceasta a fost o sincronicitate. Jung își amintește: ”Acela a fost primul eveniment care a pus capăt izolării mele. Am devenit conștient de o afinitate: puteam stabili legătura cu ceva și cineva.”

Sincronicitatea este cel mai abstract și evaziv dintre conceptele lui Jung. Conexiunile evenimentelor nu sunt rezultatul principiului cauzei și efectului ci principiul de conectare acauzală. În cartea sa, ”Taozofica”, Fritjof Capra afirmă că între fizica modernă și învățăturile mistice orientale există o strânsă legătură. Când sunt experimentate ca atare evenimentele sincronistice devin extrem de puternice și-i conferă individului sentimentul transcenderii timpului și spațiului.

În volumul  ”Amintiri, vise, reflecții”, Jung spune că sarcina sa este de ”a vindeca suflete” prin abordarea numinosului. Scopul lui era nu doar de a vindeca patologia, dar și de desăvârșirea unei plenitudini spirituale. În străfundurile fiecărei ființe umane există un germene, o sămânță de divinitate  a întregii dezvoltări viitoare și sarcina lui era tocmai de a stimula această sămânță și de a o ajuta să ajungă la maturitate. În cercetările sale a observat că pacienții care au reușit să se elibereze de tirania problemelor cotidiene au atins niveluri mai ridicate de dezvoltare psihică și de integrare în esență au lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Practic au stabilit o relație conștientă cu procesele lor inconștiente.

”Arta de a lăsa lucrurile să se petreacă, de acțiune prin inacțiune, de renunțare la sine, cum a spus Meister Eckhart, a devenit pentru mine cheia care deschide ușa spre această cale. Este necesar să fim în stare să permitem lucrurilor să se petreacă în psihic. Pentru noi, aceasta  este o artă  despre care cei mai mulți oameni nu știu nimic. Conștiința interferează tot timpul, ajutând, conectând și negând, nelăsând procesul psihic să crească în pace.”

Când procesul psihic este lăsat să crească în pace, inconștientul fertilizează conștiința, iar conștiința iluminează inconștientul; amestecul și unirea celor două contrarii duc la creșterea gradului de conștientizare și la creșterea personalității. Deplinătatea și unitatea ființei se stabilesc treptat și tot ce-i de prisos rămâne în urmă. Astfel, egoul este sacrificat pentru Sine, existența lumească capătă sens, starea inițială de inconștiență se transformă într-o conștiență lărgită, iar împlinirea personalității  a fost realizată și are ca simbol mandala. Însă fiecare individ este unic și imprevizibil de aceea Jung le recomandă terapeuților să se elibereze de toate ideile preconcepute. ”Avem nevoie de un limbaj diferit pentru fiecare pacient”, spune el.

 Două metode de bază au fost utilizate în mod constant de către Jung: imaginația activă și lucrul cu visele. Interpretarea viselor datează încă din antichitate, iar procesul imaginației active este echivalent cu o operație alchimică. Practic este vorba despre un dialog continuu între două contrarii- conștient și inconștient ajungându-se, în cele din urmă, la reconcilierea și la unirea lor ceea ce conduce la transformarea psihologică. ”Este exact ca un dialog între două ființe umane cu drepturi egale, fiecare dintre acestea dându-i celeilalte credit pentru un argument valid și considerând că merită să-și modifice punctele de vedere contradictorii prin intermediul comparației aprofundate și al discuțiilor sau prin alte mijloace pentru a le deosebi în mod clar unele de altele.”

Din momentul în care ego-ul și inconștientul ajung la o înțelegere, individul are capacitatea de a trăi conștient. Principiile teoriei lui Jung nu sunt metode de tratament, ci, mai degrabă, metode de educație. Foarte important este rolul psihoterapeutului și raportul pe care acesta îl stabilește cu pacientul lui. Terapeuții nu trebuie să se ascundă în spatele imaginii de autoritate profesională, dar nici să se lase contaminați de problemele pacienților.

Așa cum vindecarea  sufletelor de suferință este scopul fundamental în filozofia budistă, în aceeași măsură și-a asumat-o și Jung. Școlile budiste folosesc mai multe căi și metode de eliberare, de transformare radicală a conștiinței. Deoarece eliberarea nu poate fi atinsă prin intermediul cărților sau al cunoașterii abstracte, ci numai prin experiență directă, este nevoie de un învățător spiritual. Numai sub îndrumarea unor ființe umane conștiința cuiva poate fi trezită și poate astfel să se producă un real progres. Psihologul joacă același rol ca și prietenul spiritual din budism.

Una din lucrările despre care Jung afirmă  că ”a fost tovarășul meu constant și acesteia îi datorez nu numai multe idei și descoperiri stimulatoare, ci și multe perspective fundamentale” este ”Cartea Tibetană a Morților” sau ”Bardo Todol”. Aparent, o lucrare despre moarte, oferind îndrumări celui stins din viață pe durata celor patruzeci de zile de peregrinare până la momentul renașterii, dar învățătura cărții se referă la acele arhetipuri ale inconștientului pe care le străbatem spre a ajunge în lumină.  Pentru a oglindi călătoria ascensiunii sufletului Occidentul a produs ”Divina Comedie”, iar Orientul a produs ”Bardo Todol”, calea coborârii minții.

Trungpa Rinpoche interpretează bardo din perspectiva celor șase tărâmuri ale existenței prezente în mitologia budistă- tărâmurile iadului, ale fantomei flămânde, ale animalului, ale omului, ale zeilor geloși și ale zeilor- și le pune în legătură cu aspectele stărilor noastre psihologice. Tărâmul iadului este starea de furie, care devine autodestructivă. Tărâmul fantomei flămânde este starea de foame insațiabilă pentru bunuri. Tărâmul animal reprezintă lipsa misterului, lumea siguranței și a confortului, previzibilă și robotizată. Tărâmul uman este lumea pasiunii căutarea plăcerilor și a bogățiilor materiale. Tărâmul zeilor geloși este lumea guvernată de paranoia, de intrigi și manipulare, iar ultimul tărâm al zeilor este starea de narcisism, starea de intoxicare de preaplin cu ego-ul personal. Toate aceste lumi sunt fațete ale samsarei, ale frustrării și ale suferinței. Zeitățile pe care sufletul le întâlnește sunt tocmai zeii care ne bântuie clipă de clipă, cărora ne dedicăm viața și care ne afectează tot timpul.

Țelul final al psihologiei lui Jung ca și în budismul tibetan este transformarea spirituală. La fel ca și alchimistul care poate preschimba metalul în aur, mintea poate transforma orice eveniment în înțelepciune transcendentă și îl  poată utiliza ca pe un mijloc de-a atinge iluminarea. Iar această putere magică se află în fiecare dintre noi, dar ca să o recunoaștem avem nevoie de cheia conștiinței magice.

Principiul contrariilor este de o importanță majoră în psihologia lui Jung, opoziția fiind inerentă în structura psihicului. În psihologia lui perechea fundamentală de contrarii este cea alcătuită din conștiință și inconștient. Psihicul este o unitate dinamică, un sistem de autoreglare în care conștientul și inconștientul sunt complementare între ele. Negând pe oricare dintre acestea se ajunge la dezechilibru, la unilateralitate, la pierderea plenitudinii. ”Întotdeauna, spune Jung, trebuie să fie un mare și mic, un cald și rece etc.”

”Este o greșeală fundamentală să ne imaginăm că, atunci când vedem non-valoare în valoare sau neadevărul în adevăr, valoarea sau adevărul încetează să mai existe. Acestea doar au devenit relative. Tot ceea ce ține de uman este relativ pentru că totul se bazează pe polaritate lăuntrică.”

 (C. G. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică)

 

Pentru Jung elementul fundamental al experienței lăuntrice este tocmai unirea contrariilor prin calea de mijloc. Și unirea contrariilor este summum bonum pentru că aduce libertatea spirituală, experimentată în personalitatea desăvârșită unificată. Filosoful indian Nagarjuna, dialectician de geniu, a formulat și aplicat metoda dialectică a Căii de Mijloc (Madhyamika)  susținând că adevărul trebuie căutat în orice viziune sau concept, în orice sistem de înțelegere. Atingerea unei viziuni superioare, adică, conștientizarea întregului nu a părților separate se face prin cunoașterea nonduală, prin intuiție. În viziunea lui Jung, ”cunoașterea intuitivă posedă o certitudine și o convingere intrinseci.”

În sistemul tantric, orice plăcere lumească, orice experiență a simțurilor, orice ocazie din această lume poate deveni o șansă de iluminare cu condiția să recurgem la înțelepciune. Înțelepciunea implică non-atașamentul, non-exclusivitatea, mai pe înțeles, eliberarea de ego.  Și nu înlăturarea ego-ului este soluția , ci eliminarea perspectivei false a acestuia. Din momentul în care ne-am eliberat de robia lumii noastre egocentrice, avem un potențial nelimitat. Jung susține că ego-ul plin de distorsiuni și proiecții trebuie dezintegrat înaintea apariției Sinelui, deși Sinele (totalitatea psihicului) include ego-ul. Transformarea prin procesul de individuație, subordonarea ego-ului în raport cu Sinele este, de fapt, obiectivul psihoterapiei. Ca și în alchimie (solutio) dezintegrarea solului uscat, dur al conștiinței egotice prin fertilizarea cu inconștientul fluid este condiția sine qua non ca transmutarea să aibă loc.

Preocuparea principală a întregului sistem realizat de Jung este eliberarea de suferință. ”Noi nu profesăm, spune el, o psihologie doar cu pretenții academice și nici nu căutăm explicații care nu au legătură cu viața. Ceea ce ne dorim este o psihologie practică care aduce rezultate dovedite- una care explică lucrurile într-un mod care să fie justificat prin rezultate față de pacient.” ( C. G. Jung, Dinamica inconștientului)

Și tot el afirmă în corespondența sa: ”Omul trebuie să facă față suferinței. Orientalul vrea să scape de suferință prin lepădarea de aceasta. Omul occidental încearcă să suprime suferința cu medicamente. Dar suferința trebuie să fie depășită și singura cale de ao depăși este de ao îndura. Învățăm aceasta doar de la El (Hristos cel răstignit).

Una din problemele pe care nici Jung n-a rezolvat-o se  referă la consecințele pe care le poate avea suferința : poate fi educativă sau demoralizatoare? Soarta omului a oscilat continuu între noapte și zi, ”nu putem face nimic să schimbăm asta”, spune el. Astfel, suferința poate avea potențial să devină un motor psihic, un preludiu la procesul de vindecare sau poate duce către patologic. Simptomele dureroase ale depresiei sunt de fapt aspirația psihicului către plenitudine și când se lucrează cu ele devin noi surse de realizări. Noaptea întunecată a sufletului se transformă în iluminare. Jung a experimentat toate acestea de-a lungul vieții. Pe de altă parte, suferința excesivă, compleșitoare, mai ales când avem de-a face cu un individ cu o constituție interioară slabă, cu un ego deconectat de la Sine, poate duce în direcții opuse - la nebunie, la crimă, la alte tipuri de patologie. Calea care duce din infern către iluminare nu-i deloc ușoară. Și primul lucru pe care trebuie să-l sacrificăm este comoara noastră cea mai de preț: ego-ul. Altfel, Sinele nu are locul și puterea să apară.

Niciun manual nu ne poate învăța psihologie; fiecare învață prin experiența concretă (...) În psihologie nu avem nimic dacă nu am experimentat respectivele circumstanțe și realitatea. Prin urmare, o înțelegere pur intelectuală nu este de ajuns, pentru că ființa ajunge să știe doar cuvintele, și nu substanța respectivului lucru din interior.”

În psihologia jungiană, ființa trebuie să se ocupe de propria umbră, de partea întunecată și respinsă a psihicului. De aceea, psihicul trebuie abordat în totalitate, atât partea sa întunecată cât și ipostazele lui luminoase pentru că ființa se confruntă continuu cu acest conflict al contrariilor în efortul său de-a le transcende.  Ideea de transformare psihică este fundamentală în alchimie, în tantra și la Jung.   Ca și Meister Eckhart, Jung afirmă  că ”Dumnezeu  poate fi numit bun numai  în măsura în care El este capabil să manifeste bunătatea Lui în indivizi. Calitatea sa morală depinde de indivizi. Acesta este motivul pentru care El se încarnează. Individuația și existența individuală sunt indispensabile pentru transformarea lui Dumnezeyu Creatorul.”

Singura ființă din Univers capabilă să renască este omul și sarcina lui esențială este de-a atinge niveluri maxime de conștiință. Exuberanța, calmul, voioșia, spontaneitatea rafinată, căldura și deschiderea sufletească sunt câteva dintre stările care reflectă această renaștere, însă nu este  atât de ușor de atins. Jung nu și-a propus să-și ajute pacienții să pună capăt suferinței, susținând că aceasta este un aspect natural, necesar al vieții care, însă, poate fi transmutat în bucurie și fericire printr-o atitudine de detașare. În esență, schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi.  Și schimbarea nu se poate face decât atunci când există iubire. ”Acolo unde se oprește iubirea, încep puterea, violența și teroarea”, spune Jung.

În calitatea sa de psiholog și medic, el n-a încetat nici o clipă să ne reamintească nouă, oamenilor de responsabilitatea și obligația noastră unică  de a-l transforma pe Dumnezeu. Calea  aceasta începe și se termină în psihic. Frământările sufletești pot proveni din diferite surse, lucru neesențial. Dacă este adevărat că înțelepciunea supremă este una și aceeași, indiferent dacă a fost descoperită în piatra filosofală, ori în buddha unei ființe sau în Sine, atunci este clar că undeva în străfundurile tradiției, în uitatele valori ezoterice există o limbă comună care să ne transmită același mesaj. ”Prea mulți încă privim spre exterior, unii crezând în iluzia victoriei și a unei puteri victorioase, alții în tratate și legi, și alții, din nou, în răsturnarea ordinii existente. Dar încă prea puțini dintre noi privim în interior, în noi înșine, și încă mai puțini ne întrebăm dacă interesele societății umane nu ar putea să fie cel mai bine servite dacă fiecare om ar încerca să elimine vechea ordine din el însuși și să transpună în propria persoană și în propria sa stare interioară acele precepte, acele victorii pe care le predică la fiecare colț de stradă, în loc să aștepte întotdeauna aceste lucruri de la semenii săi. Fiecare individ are nevoie de revoluție, de diviziune interioară, de răsturnarea ordinii existente și de reînnoire, dar nu prin forțarea acestor schimbări asupra vecinilor săi sub mantia ipocrită a iubirii creștine, a sentimentului de responsabilitate socială sau a oricăror alte frumoase eufemisme ar folosi pentru a denumi impulsurile inconștiente către puterea personală. Autoreflecția individuală, întoarcerea individului la originea naturii umane, la nivelul cel mai profund al propriei sale ființe, cu destinul său social și individual - aici este, de fapt, începutul vindecării acestei orbiri care domnește în prezent peste tot.”

(C. G. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică)

Bibliografie:

Cenaclu Literar: