Ninsese o zi întreagă, cu fulgi pufoşi, ca de poveste, după care năvălise gerul şi zăpada îngheţase.

Dacă întorcea puţin capul înapoi şi căuta locurile prin care paşii lui de copil umblaseră, gara era, fără îndoială, plin...

Ninsese o zi întreagă, cu fulgi pufoşi, ca de poveste, după care năvălise gerul şi zăpada îngheţase.

Dacă întorcea puţin capul înapoi şi căuta locurile prin care paşii lui de copil umblaseră, gara era, fără îndoială, plină de astfel de urme. Privirea nu putea trece de fereastra îngheţată bocnă. Pe sticla ei, frigul modelase apa în fel şi chip, încremenind-o în puzderie de forme de gheaţă subţire, fragilă (animale şi flori, steluţe cu multe colţuri şi planete) şi, printr-un ochi minuscul care scăpase necongelat, gândurile lui alunecau nesigure, ca o privire furişă pe gaura cheii, resorbite de tunelul lung şi întunecos al trecutului.

Locomotiva era uriaşă şi înspăimântătoare ca un balaur. În faţă avea o platoşă masivă şi viguroasă ca un taur tânăr ieşit în arenă, care se întindea de-o parte şi de alta depăşind linia şinelor şi care era gata să înfrunte troiene imense de zăpadă, pe care le spulbera din cale fără nici un fel de efort, ca pe nişte văluri imponderabile, fluturate de vânt. Câteodată arăta cenuşie şi morocănoasă, obosită şi greu de urnit. Alteori, când bătea soarele în ea, scânteia ca o bijuterie preţioasă, sticla ferestrelor arunca privitorului mici fulgere şi vopseaua roşie, întinzându-se veselă spre marginile roţilor de fier, în contrast cu albul lucios din mijlocul acestora, o făceau să pară zvăpăiată ca un copil zglobiu.

El era mic, mic pe lângă namila de fier care pâcâia, tuşea, strănuta împroşcând aerul cu aburi denşi de parcă ieşeau din cazanul cu fiertură clocotitoare al unei vrăjitoare, şi care îl împresurau încet, încet, acoperindu-l dinspre tălpi spre creştet, lucru care îl făcea mereu să se gândească la filmele pe care le vedea seara la televizor, pe furiş, cu butonul sonorului răsucit până la minim, după ce ai lui se culcau. În film, o ea îl conducea la gară pe un el, care de regulă pleca la război, dar nu neapărat, apoi el, după ce o săruta grăbit, dar totuşi lung şi apăsat, se suia în tren în ultima clipă (trenul se şi punea în mişcare de cum punea el piciorul pe prima treaptă) iar ea, întotdeauna tânără, frumoasă, slabă, elegantă, cu părul coafat proaspăt, rămânea pe peron plângând (într-un fel anume, adică mai întâi lacrimile dădeau buzna în ochi şi rămâneau acolo mult timp, ochii sclipeau, apoi înotau şi numai după ce pleca trenul, lacrimile se rostogoleau, bogate, pe obraji), fluturând drept rămas bun o batistă albă, până când o perdea compactă de abur lăptos o acoperea cu totul.

Uuuuuuuuu!!!!! fluiera locomotiva înainte de primii paşi, pe care-i făcea lent, pufăind greoi, pfuuuuu, pfuuuu, pfuuu, după care intra în ritm, devenind tot mai sprintenă, pfu, pfu, pfu, pfu... un ritm perfect, de parcă era un ceasornic elveţian sau un metronom fixat la viteza allegretto. Câteodată el îşi imagina că, între două halte, locomotiva apuca să prindă viteză, cine ştie cum, şi ajungea la allegro sau chiar la presto şi duduia din toate încheieturile, trosnea, sfârâia, asuda. Dar asta se întâmpla foarte rar, probabil, haltele erau totuşi prea apropiate una de cealaltă ca să-i permită fierătaniei un asemenea avânt.
Deseori mergea în gară doar ca să privească dihania, învăţase că, deşi arăta fioroasă, paradoxal şi neaşteptat, era blândă, aşa că se apropia curajos de ea. Ştia că nu face nici un rău nimănui, nu muşcă pe nimeni, nu pârjoleşte pe nimeni cu suflarea ei aprigă. Avea chiar îndrăzneala să întindă mâna şi s-o atingă. Pielea ei lucios-întunecată era uşor zgrunţuroasă la pipăit, el îi simţea solzii mici zgâriindu-i uşor buricele degetelor firave de copil sau palma moale, cu piele subţire. Jinduia să intre în pântecele acestui balaur, s-ar fi lăsat bucuros înghiţit de el doar ca să-i vadă inima palpitând şi să-i asculte bătăile de-aproape, să-i scormone măruntaiele în amănunt, cu privirea, să-i asculte maţele ghiorţăind prelung de foame şi-atunci el, aşa mic cum era, ar fi luat lopata grea şi uzată şi i-ar fi aruncat, cu mişcări repezi şi hotărâte, în gura plină de flăcări sprintene, galbene şi roşcate, brichetele de cărbuni (văzuse asta tot în filme), şi-ar fi suflecat mânecile şi şi-ar fi şters cu podul palmei sudoarea de pe frunte şi obraji, punând în locul ei pete negre de tăciune şi funingine şi s-ar fi sprijinit din când în când, doar pentru câteva clipe, în coada lopeţii să-şi mai tragă sufletul.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Mecanic de locomotivă!