Teatrul Naţional din Iaşi

Teatrul Naţional din Iaşi

Vechi de peste un secol
Teatrul Naţional se scufundă

Centrul municipiului Iaşi este situat în albia majoră a rîului Bahlui, pe un fundament de argilă puternic îmbibată cu apă. Clădirile vechi, ca Mitropolia, Palatul Roznovanu (actualul sediu al Primăriei), Teatrul Naţional şi Filarmonica au fundaţiile parţial sau total afectate de apele freatice. Majoritatea acestor imobile datează de secolul trecut şi sînt ridicate din cărămidă.

Teatrul Naţional,  ridicat în 1896, suferă în fiecare an o scufundare de 3-4 cm la nivelul fundaţiei. Imobilul are deja stabilitatea afectată ca urmare a măcinării acestei fundaţii de către apele subterane. Uşoarele înclinări datorate pierderii stabilităţii în decursul vremurilor au afectat ireversibil structura de rezistenţă. La un seism, această clădire cu valoare de patrimoniu s-ar prăbuşi ca un castel de cărţi de joc. Aceeaşi situaţie dramatică este valabilă şi pentru Palatul Culturii, Palatul Roznovanu, Biserica „Trei Ierarhi", Biserica Armeană.

Profesorii de la Catedra de seismică a U.T. „Gh. Asachi" Iaşi admit faptul că, în următorii ani, este posibilă declanşarea unui cutremur de o intensitate apropiată pe 7 grade pe scara Richter. Acest lucru ar presupune demararea, în cel mai scurt timp cu putinţă, a unor operaţiuni de consolidare a tuturor lucrărilor supuse riscului. În 1994 a fost emisă Ordonanţa de Guvern 20, prin care s-au căutat mijloacele pentru reducerea riscului seismic. Actul normativ prevede faptul că expertiza construcţiilor destinate locuitului este făcută pe baza unor fonduri de la bugetul de stat. Pentru agenţii economici, ei suportă integral această plată a expertizelor. la această Ordonanţă s-a alăturat, în timp, şi alte acte: Legea 82/1995 şi Ordonanţa 12/1999

La Teatrul Naţional, reparaţiile capitale presupun şi cămăşuirea fundaţiilor cu beton hidrofug. Soluţia propusă prin anii 70, silicatizarea fundaţiei, a rezolvat o parte din problemă. Apa din pînza freatică nu a mai afectat fundaţiile, însă nu s-a putut stopa urcarea umezelii şi a mucegaiului în clădire. Directorul Teatrului Naţional, Ioan Holban, a spus că din discuţiile cu specialiştii a rezultat faptul că nu atît apa curată din pînza freatică a distrus fundaţia, cît apa murdară scăpată din canalizare. "Cine vine la spectacole remarcă mirosul de mucegai. Mi s-a spus că betonul hidrofug va rezolva problema. A fost refăcută în totalitate canalizarea, apoi va urma consolidarea clădirii Teatrului", a precizat Ioan Holban. Un brîu de beton, înalt de aproape cinci metri şi lat de o jumătate de metru, a conferit stabilitate şi rezistenţă clădirii. Dar numai pe o mică porţiune, situată către intrarea în Teatru. Din spusele specialiştilor, cu partea frontală a Naţionalului refăcută, imobilul ar trece cu bine „testul" unui cutremur de 6,3-6,5 grade pe scara Richter. Anul acesta au fost alocate 10,5 miliarde de lei pentru consolidarea clădirii principale şi finisarea fostei Uzine electrice. Pentru ca totul să fie gata şi în afara oricărui risc, ar fi necesare peste 150 de miliarde de lei. O altă urgenţă este refacerea acoperişului bolţii centrale, pentru ca apa pluvială să nu mai ude superbele picturi şi basoreliefuri, acoperite cu aur, din Sala Mare.

Actorii şi garderobierii, în luptă cu timpul, moliile şi şobolanii

Unele dintre piesele jucate în sălile Naţionalului ieşean sînt premiere absolute, altele sînt reluări din stagiunea trecută. Pentru fiecare dintre acestea, se depune multă muncă. Pe scenă, în faţa publicului spectator, este arătată doar forma finală a creaţiei. Nimeni din cei care o vizionează nu ştie cît efort este înglobat, şi mai ales în ce condiţii se lucrează.

Fiecare piesă în parte presupune o recuzită aparte. Dacă se joacă „Chiriţa", atunci din garderobă sînt scoase la iveală costumele de epocă: mînecuţe largi, volane, accesoriile de rigoare; dacă vine la rînd o piesă contemporană, atunci problema pare a fi ceva mai simplă: pentru că acţiunea se desfăşoară fie într-o garsonieră, fie într-un magazin. Indiferent cum s-ar numi piesa, indiferent de epoca care este reînviată pe scenă, problemele rămîn aceleaşi.

Toată garderoba, de la o stagiune la alta, este depozitată în magazie. Puse pe umeraşe şi atîrnate de bare metalice suspendate, înghesuite unele în altele, hainele stau încremenite în tăcere. Sub ele, pe rafturi de lemn, frumos aliniate, zeci de perechi de papuci de toate mărimile şi formele. Unele modele par a fi fost aduse de la un muzeu de antichităţi. Altele, mai apropiate de realitatea înconjurătoare, produse ale unor case de modă în vogă, le fac concurenţă. Indiferent de vechime sau formă, toate aceste perechi au un aer obosit, şi par desprinse dintr-un dulap al unui magazin cu încălţăminte folosită de occidentali. Unele încălţări au fost purtate doar o singură stagiune. Altele sînt scîlciate de atîta folosinţă.

Wilhelm Agape, conservatorul costume-lor Naţionalului, prezintă o pereche de pan-tofi, purtaţi de actorul Petru Ciubotaru în spectacolele jucate, veche de peste 20 de ani. „Chiar şi după atîta amar de ani, spune el, ridicîndu-i în dreptul ochilor şi examinîndu-i atent, încă sînt buni. Mai pot fi folosiţi pe scenă încă pe atîta".

Din magazie pînă pe scenă, sub ochii publicului, costumele parcurg un drum lung. Scenograful vine şi alege acele seturi de haine care îi sînt necesare pentru piesa ce va fi pusă în scenă. Odată alese, fiecare dintre aceste costume vor suferi modificări la croitorie, în funcţie de talia actorilor care le vor îmbrăca. La unele se fac adăugiri, iar de pe altele se mai scot din accesorii, după cum impune rolul. „Cea mai mare problemă a noastră, se confesează Wilhelm Agape,  sînt moliile care se dau la haine. Punem naftalină, stropim, dar de multe ori este inutil; s-au obişnuit cu toate soluţiile pe care le-am încercat asupra lor, încît au devenit imune".

Fiecare stagiune deschisă, se bazează pe imaginaţia scenografilor, costumierilor şi a croitorilor pentru a adapta hainele. Se improvizează foarte mult. Din cînd în cînd, cînd bugetul permite, colecţia se îmbogăţeşte cu piese noi. „O mare problemă pentru noi, cei care asigurăm garderoba actorilor, o reprezintă banalii ciorapi de damă. De cele mai multe ori, aceştia sînt foarte scumpi şi greu de găsit. La un spectacol, doamnele necesită şi cîte două perechi..." Pentru piesele de epocă, jobenele şi gambetele au devenit rarităţi. Sînt greu de achiziţionat, iar în România, la ora actuală, mai există o singură firmă care produce aşa ceva. Tocmai la Bucureşti. Iar preţul acestora este suficient de mare încît să necesite o investiţie serioasă; numai o banală pălărie de fetru ajunge peste 1.000.000 de lei.

Din fericire, toată lumea înţelege perioada dificilă prin care trece Cultura la momentul de faţă. Între cabinieri şi actori există o colaborare şi acceptare tacită a lipsurilor. Pe lîngă haine şi încălţări, în magazie zac accesoriile cele mai diverse: cravate, papioane, săbii, spade, mobilă stil... Toate sînt folosite rînd pe rînd, după cum o impune repertoriul. Adaptate, îmbunătăţite, ajustate... O muncă enormă, pentru o oră sau două de spectacol. Dar toată lumea acceptă situaţia aşa cum este, pentru că şi aceasta face parte, indirect, din meserie. Cabinierii „merg înainte" cu ce au, improvizează totul ca piesa să iasă bine. „Dar, să ne ferească Dumnezeu de şobolani...!