Poveste de dragoste (Romeo şi Julieta)

Poveste de dragoste (Romeo şi Julieta)

O scenă goală, fără decoruri. O scară dublă de zugrav, desfăcută cu faţa la 3/4 spre rampă. Din lateral intră Povestitorul şi se apropie de scară, oprindu-se alături de ea. Este îmbrăcat în tee şi pantaloni scurţi, puţin deasupra genunchilor. Culoarea nu contează. În picioarele goale poartă sandale strânse pe picior. În mâna dreaptă ţine o tamburină.

Povestitorul se uită încurcat spre public, aşteptând să se facă linişte. Eventual, încearcă să o impună făcând semn cu tamburina.

Bună ziua. Ştiu, aşteptaţi să apară un actor. Poate un recitator. Eu nu sunt nici una, nici alta. Niciodată nu am fost capabil să memorez texte - cu atât mai puţin versuri. Nici măcar la şcoală. Dacă profesorii de limbă vroiau să îmi pună o notă mică, mă invitau să recit versurile avute drept temă. Am avut norocul că profesorii nu erau răi, nici nu doreau încurcături din cauza mea. După ce se obişnuiau cu lipsa mea de talent, evitau să mă pună la încercare...

Vă întrebaţi, probabil, ce caut aici. Organizatorii nu mi-au fost profesori de limbă, nici măcar colegi. M-au rugat să ies pe scenă, să vă ţin câteva momente de vorbă, până se pregăteşte trupa de dansuri. Nu am putut să îi refuz, ne cunoaştem de prea mult timp... O să vă ţin de vorbă.

Dacă nu ştiu să spun poezii, ştiu în schimb să povestesc. O să vă spun o poveste... Nu despre Păcală, nici despre Harap Alb. Nici măcar despre vreun Făt Frumos sau vreun voievod viteaz... O să vă spun în schimb o poveste de dragoste. Povestea nemuritorilor tineri îndrăgostiţi din Verona.

(Mâna se ridică şi face să foşnească tot mai sonor tamburina, în coborâre. Cu un sunet sec, tamburina loveste coapsa şi tace.)

Să nu vă aşteptaţi să vă recit din faimoasa piesă scrisă de tot atât de nemuritorul Shakespeare. Piesa am citit-o demult, filmul l-am văzut încă şi mai demult... Şi, oricum, nu ştiu să memorez versuri, v-am spus. Dar vă spun povestea, aşa cum mi-o amintesc eu. (accentuează cuvântul eu)

Era pe atunci - nu mă întrebaţi când, că am uitat; înainte de a se fi născut meşterul Will - două familii în Verona. Erau mai multe de fapt, dar numai două fac subiectul poveştii mele. Şi se aveau aceste două familii mai ceva ca două familii de români pe cale să-şi împartă o bucăţică de pământ. Într-atât se urau membri acelor două familii încât, unde se prindeau, acolo se tăiau. Ajunseseră de râsul târgului şi plânsul muierilor, care trebuiau să-i îngroape pe cei aduşi pe năsălie.

(Boceşte, în ritm sacadat de tamburină):
"Ăăăăă... tinerelule, frumuşeluleeee....
Cum te tăiară pe tine duşmaniiiii
Să ajungi la loc verde şi fără de durereeee

(Cu voce normală, după ce tamburina a tăcut):
Să ne laşi pe noi."

Capul cetăţii, unul mai bogat şi mai puternic decât ceilalţi - căci avea şi oaresce oşteni cu halebarda - se cam luase cu mâinile de cap - şi s-a burzuluit la ei!

"Bă!
(Boceşte, în ritm sacadat de tamburină):
De nu vă potoliţi, eu vă tai pe tooooţi!
Nu vă ajunge, lighioaneloooor?
C-aţi adus ruşine cetăţiiiiii
De ne ocolesc negustorii şi ţechiniiiii
Ca turcii sfânta bisericăăăă
(Cu glas crunt, lovind tamburina scurt):
Să vă pupaţi!Ţ

Se pupară, că navură încotro. Ducele avea

(cu glas de baladă)
Oşteni mai mulţi
Bărboşi şi mai crunţi
Sergenţi învăţaţi
Şi căpitani bărbaţi!
Ay! (ridică tamburina deasupra capului, scuturând-o molcom)

Oricum, aveau nevoie să schimbe tactică. Tăierile se făceau mai bine pe întuneric, atunci când dreapta nu ştia ce făcea stânga... Iar fiica şi moştenitoarea uneia din familii, Capuletti, împlinea chiar în seara aceea vârsta măritişului. Nu-mi mai amintesc ce înseamnă aceasta, dar având în vedere că pe atunci o femeie măritată nu trebuia să ştie prea multe, vârsta putea fi destul de fragedă. Mai ales când de casă se ocupau slujnicile, iar banii îi dădeau părinţii sau soţul... Să zicem, dar, că frumoasa Julieta avea vreo paisprezece ani.

(tamburina în ritm de Habanera din "Carmen" de Bizet. Înainte ca tamburina să se oprească de tot, Povestitorul continuă)

Dar ce-i trecu prin cap potlogarului de Romeo, unicul fiu şi moştenitor al familiei Monteghi?

(tamburina pe ritmul Ariei toreadorului, din aceaşi operă)
Nu prea multe, având acesta capul cam gol şi zevzec, ca orice tânăr de şaptesprezece ani, moştenitor fără griji şi cam alintat al unei familii bogate. Aşa că după ce gândul se duse ricoşând prin ţeasta goală (ziiing - biing!) - îl şi dădu în vileag prietenilor: (cu glas păţigăiat, în formare) "hai să mergem şi noi la bal!" Din păcate, verii mai apropiaţi aveau ţestele la fel de rezonante, aşa că-şi puseră măştile şi intrară în palatul Capuletti.

De unde măşti, mă întrebaţi? Mai nou, din recuzita teatrului. Pe vremea aceea însă, când - bine o ştim! - italienii o ţineau tot într-un bal mascat, masca era elementul nelipsit unui italian. Era ca un fel de marcă naţională. Îl cunoşteai pe italian după mască şi spaghetti, aşa cum îl cunoşteai pe neamţ după musteţi şi tutun, iar pe români după miros. De sarmale şi ţuică...

Intrară şi se prinseră în dans. (Cântă şi dansează, pe pas de sirtaki, bătând ritmul cu tamburina):
"Hai-da dârla, dârla, dârla
Trece neica cu cotârla
Opa! Opa!"
(Se opreşte brusc)

Trebuie să vă spun vreo două despre Romeo, să nu ziceţi că nu v-am spus. Cum pomeneam mai sus, cam tinerel. Noroc de mască - îi acopereau complet pimpelşii, pentru a păstra limba marelui Bard. Îmbrăcat într-un oaresce fel de schpillhosen bufanţi, de-i lăsau picioarele goale - cum le am eu acuma. Doar că el îşi acoperise perii cu ciorapi până... până... până... (arată cu tamburina întâi la genunchi, apoi tot mai sus, ridicând cracul şortului; se opreşte brusc) Ay! Şi nişte încălţări din pânză. Şi mai avea o capă şi-o spadă, cum l-au plagiat mai târziu fără ruşine spadasinii franţuji din filmele americane... Şi părul inele până (face semn cu tamburina pe piept, dar se corectează) pe umeri.

Îi văzu Julieta picioarele. Ayyyy! (tamburina bate furios) O arse focul şi patima - la vârsta ei e cam greu să le discerni. Şi o apucă râsul: Hihihi (râs piţigăiat, de vrăjitoare): Lui Romeo i se urcă sângele în capul cam gol, de-l ameţi ca un vin tare. Răsuna răsul (hihihi - acelaşi râs vrăjitoresc) prin ţeasta lui mai ceva ca gândul care îl îndemnase spre petrecere... Poate singurul gând avut în acea zi memorabilă! Şi întoarse masca spre autoarea râsului ameţitor.

Prea multe nu prea avu ce vedea. Sub mască putea fi orice: pimpelşi, musteţi de tedesci, nas coroiat, mă rog - orice! Putea avea chiar toţi dinţii, lucru de mirare pe acele vremuri mascate în care spiţerii mai degrabă scoteau dinţi, decât dădeau leacuri. Părul negru îi cădea valuri până pe umeri (arată cu tamburina în dreptul sânilor). Dar ceea ce îl convinsese pe Romeo că e vorba despre o fată era lipsa ciorapilor! De fapt, o fi având, dar ceea ce se vedea era o rochie (face semn cu ambele braţele de la şolduri în jos), o rochie (repetă gestul) , o rochie.... vreo cinci-şaşse rochii, ca o ceapă de Reghin (repetă gestul până termină cu rochile) , cu umerii bufanţi (exemplifică) , cu... ăăăă... bufanţi (gest în dreptul sânilor) , cu... (rămâne cu braţele desfăcute) . Aşa. Femeia ideală!

Hăbăucul să-i cadă fecioarei la picioare chiar acolo, în Hall. Noroc cu ceilalţi veri - care nu auziseră râsul vrăjit. Îl scoaseră pe sus afară, căci venise noaptea şi timpul să se taie. Aşa că-i mai întâlnim pe cei doi tineri abia mai târziu, la faimosul balcon. Cine ajunge la Verona se poate zgâi la el - beton armat, made in China!

Luna răsărise! (tamburina ridicată la capătul braţului, cu faţa spre spectatori. Coboară tremurând, pe următoarea replică) Vântul nopţii mâna norii pe cer şi mirosul pestilenţial al uliţei spre dealuri. Aşa se face că nici atunci, la ceasul al doisprezecelea din noapte, cei doi nu se văzură la faţă! Pe cât erau ei de mintoşi, oricum nu ar fi contat...

(Povestitorul se opreşte la picioarele scării şi priveşte în sus)
Ayyyy! Apăru năluca Julietei în balcon. Romeo, cu dureri în ceafă de atâta privit, se şterse nedumerit la ochi. (cu glasul în schimbare) : "Ea să fie oare? Jumătate size? Unde sunt?... şi?... şi?..." (cu braţele indică fustele şi locurile "bufante") Dar Julieta râse (hihihi), vâzându-l în aceiaşi ciorapi sexi, şi inima tânărului începu să bată cu putere (bătut de tamburină în ritm de cord.

(Povestitorul urcă repede câteva trepte pe scară. De acolo va vorbi până la sfârşit.)

Şi aşa se scrise istoria, iar meşterul Shakespeare scrise cea mai frumoasă şi mai tristă poveste de dragoste...

Ayyyy!.... Istoria este întotdeauna precum se scrie. Cu timpul m-am obişnuit cu nasul ei cam coroiat, cu gura ei cam mare - a murit înainte să-şi piardă toţi dinţii. Musteaţa nu era chiar ca a soldăţoilor tedesci. Era micuţă şi cam plăpândă - dar cu inima mare şi focoasă, ca toate italiencele. Doar gura-i meliţa fără odihnă... Avea ochii frumoşi şi părul şi-a păstrat luciul şi după ce mi-a născut copiii.

M-a iubit, şi nu i-a păsat de mintea mea puţină, nici de trupul meu cam burduhănos. Picioarele mele i-au plăcut şi fără ciorapi sexi. M-a iubit chiar şi atunci când părul mi s-a rărit, ca şi dinţii... Şi-a convins părinţii să ne lase să ne luăm, au acceptat şi ai mei. Nu, nu l-am ucis pe Tybault - eu nu m-am avut niciodată cu spada. O purtam de formă...

Ayyyyy...! Stau noaptea în uliţă, în glodul plin de gunoaie, sub lumina argintie a lunii şi privesc spre balcon. Acolo este întotdeauna Julieta mea, luată de ciumă. Fie istoria altfel decât povestea, dar povestea e mai frumoasă. Îmi pare bine că tata Will ne-a omorât de tineri. Aşa am rămas veşnic frumoşi.

Dar n-aş da pentru nimic în lume viaţa trăită alături de ea, de Julieta mea! Pentru mine ea a fost mereu frumoasă, chiar şi atunci când se chinuia în braţele morţii. Cea mai frumoasă femeie. Aş fi băut otrava - da, a fost şi un flacon cu otravă! - dar nu puteam renunţa la aceste ore sub balcon.

Ayyy....! (trist) Când luna atârnă deaupra Veronei, Julieta mea stă în balcon. Cât timp voi trăi eu. De aceea trag de viaţa asta, ca şi prietenul meu, Jidovul Rătăcitor, să o ţin şi pe ea în viaţă. Ea este a mea! Pe voi vă las să plângeţi la piesa frumoasă a lui Will. Pentru că eu nu plâng. Eu râd! Da, râd... Pentru că eu sunt fericit! Atât ct se poate pe acest pământ.

(tamburina ca un foşnet. Povestitorul coboară de pe scară şi iese, întorcând din când în când capul spre scară)

Cenaclu Literar: