Povestea Nebunului (Regele Lear)

Povestea Nebunului (Regele Lear)

Regele Lear, Nebunul

Decor: o cortină neagră pe care e prinsă o lună (la pătrar). Lumina este argintie şi nu prea puternică - nu se pune spot pe actor, care rămâne tot timpul în semi-întuneric. Scena este goală.

Actorul (Nebunul) este îmbrăcat cu haine simple: o vestă peticită, cu mânecile scurte, o pereche de ciorapi-pantaloni de lână strânşi pe picior, de culoare albastră şi cizmuliţe de piele moale, galbenă (cu sau fără vârfuri răsucite). Este învelit cu o pelerină din diferite petice colorate, iar pe cap poartă o tichie galbenă cu bordură verde, ca o coroană. În vârf ei ţuguiat, pleoştit, sunt doi clopoţei de aramă.

Când cortina se ridică, Nebunul doarme, adunat sub pelerină. După câteva momente se trezeşte.

 

Nebunul (se ridică şovăitor în patru labe, cu pelerina târându-se pe podea. Se cutremură de frig, apoi priveşte peste umăr spre lună) Brrr! Frig... se apropie zorii. Hm, bine că nu plouă, roua este mult prea de-ajuns. Nebunul de mine, să privesc peste umăr la lună! Ce-o fi în capul meu? Nimic bun nu poate ieşi din asta... (se ridică, se înveleşte mai bine în pelerină, apoi îşi bate umerii pentru a se încălzi. Va repeta aceasta de câteva ori pe parcursul monologului) Da e frig, brrr... A venit de mult vara - dacă poate fi vorba de vară pe aste ţinuturi blestemate. Când nu plouă, ninge. Sau e ceaţă. Nu că nu ar fi ceaţă atunci când plouă.

Bine că nu plouă! Parcă am mai zis asta... Mă-nebuneşte luna asta câş, mă lasă fără idei. Da, desigur, sunt nebun. Nebunul Regelui! Nebun destul ca să mă vâr acolo sus, între alţi nebuni... Deşi, dacă mă gândesc bine, nu sunt nici pe departe atât de nebun precum erau mulţi dintre ei. Şi, uneori, nebunii se arată înţelepţi, iar înţelepţii, nebuni de legat. Cine a zis asta? Nu ştiu. Nu mai ştiu. Am uitat. Luna asta blestemată! Dacă nu a zis-o nimeni, am zis-o eu, acum.

Uite, Regele de-o pildă. De morţi numai bine, fie-i ţărâna uşoară (scoate ceremonios scufia şi se închină) - dar să fiu al zeilor dacă eu sunt măcar pe jumătate pe cât de nebun era acesta! Nu mai la urmă, atunci era nebun bun de legat, trebuia pus în cămaşă de forţă - ci atunci când a început să-şi împartă averea. Auzi, să dai puterea din mână pentru nişte vorbe frumoase! Păi cum să nu le spui - ce, eşti nebun? Goneril şi Regan nu erau nebune, nici vorbă! Aşa că fetele i-au servit nebunului de tată al lor toate vorbele frumoase ce le-au trecut prin cap. Şi s-au trezit fiecare cu câte jumătate de împărăţie! Da, câte jumătate - că nebunul de Rege nu şi-a oprit nimic pentru el, ba a şi dezmoştenit-o pe frumoasa Cordelia. Oh, buna, frumoasa Cordelia. Nebuna Cordelia!

Sigur, dacă mă întreba cineva înainte de aceste întâmplări despre prinţese, eram suficient de nebun să le laud. Cine cu mintea întreagă ar fi crezut că pe Cordelia o lovise tâmpenia, iar celelalte două vor ajunge nişte scorpii? Că Regan era măritată cu un ticălos, fie, toată lumea o ştia - dar Albany era un om bun de pus pe rană! Cum să crezi că Goneril se va prostii de tot?

Dar nu cred că a fost numai vina lor. Ia ziceţi, ce aţi fi zis voi dacă vă trezeaţi la castel cu nebunul de tată, cu o suită de două ori mai mare decât a voastră, nişte mâncăi şi jumătate care nu făceau toată ziua nimic decât să joace cărţi şi să alerge după slujnice - dacă nu erau cumva mult prea beţi... Şi Lear (se maimuţăreşte, cu un glas piţigăiat, bătrânicios): "Nu-i aşa că mă iubiţi? Nu-i aşa că dacă nu vă dădeam regatul, eraţi chiar nimeni? Nu-i aşa că îmi veţi purta recunoştinţă veşnică?" (revenind la glasul lui normal). Asta după ce două decenii s-a crezut "părintele ţării". Nebunul chiar credea că e iubit - şi supuşii preferau să nu-i spună adevărul în faţă. Îi aduceau osanale, îi cântau, spuneau poeme, trimiteau telegrame... adică nu, asta a fost mai târziu. Dar înţelegeţi ce vreau să spun. Se credea încă Rege, cu suită, cheltuind bani, bătându-şi la cap copii.... La naiba! Cine nu ar înebuni, fiind bătut la cap aşa, zi şi noapte? Nu ştiu dacă Goneril a înebunit - dar i-a desfiinţat jumătate din suită şi i-a tăiat din pensie, mai poftindu-l să o cam lase-n pace. Că mai are o fiică pe care a făcut-o fericită...

Nebunul de Lear şi-a anunţat fata că va pleca. La fata care îl iubeşte! Nu băgase de seamă că moara măcina altă făină, de o vreme. Vipera de Regan a fost mai tot timpul o fată rece, calculată... mai ales ascunsă. Ce drăcii punea la cale cu ticălosul de bărbat"su, Cornwall, cine mai ştie? Mâţă blândă, cu ghiara ascuţită... Aşa că i-a tăiat toată pensia, i-a alungat suita şi i-a spus că va fi respectat atât cât merită. Vorbe cu scaun la cap, s-ar zice - dar Lear nu mai era în toate minţile. A blestemat-o şi a ameninţat-o că va pleca. Va pleca, cu cine? Hei, dar cine stă alături de nebunii bătrâni, fără putere şi fără bani? Doar un alt nebun. Eu, de-o pildă... Şi nebunul de Kent, câine credincios.

Nu, nici măcar "marele prieten" al regelui, Gloucester, nu ni s-a alăturat. Păi, cum să-şi piardă el poziţia la Curte? Ce mi-e Lear, ce mi-e Cornwall, ce mi-e Albany? Gloucester să trăiască! Nebunul! Nu ştia că nu va trăi - tocmai datorită nebuniei lui. Auzi, să îl crezi pe jmecherul de Edmund. Simpatic, alunecos, cu vorba plăcută... Ca copil din flori, avea nevoie de aceste calităţi. Şi de o inimă rece, că un bolovan. Lipsă de morală. Şi-a vândut fratele, să-i ia locul. Şi-a vândut şi tatăl, să îi ia locul. Şi, ajuns duce, ce şi-a zis? Un pas - şi sunt rege! Pentru asta avea nevoie de una din cele două căţele. Nici nu conta care - şi aici a greşit. S-a încurcat cu amândouă. Dacă Regan s-a trezit scăpată de Cornwall, a zis că nu mai are probleme. Dar, cum Goneril nu putea scăpa de Albany, a scăpat de... Regan. Şi văzând că dă de naiba, că pe Edmund îl omorâse Edgar, şi-a luat viaţa.

Uite aşa se alege praful şi pulberea când nebunii se cred oameni deştepţi. Un maldăr de cadavre. Nu a scăpat mai nimeni. Nici Cordelia, nici Lear, nici Kent... Cordelia măcar a murit de proastă ce a fost!Auzi, să dai în mintea copiilor şi să te apuce virtutea când nu era cazul. Nu a văzut că tată-su nu mai era întreg la minte? Ce era dacă îi spunea că îl iubeşte mai mult decât pe ea însăşi? Nici nu minţea prea mult... Exagera puţin, poate. Dar aşa (se maimuţăreşte, cu un glas suav şi subţirel) "Te iubesc aşa precum o fata e datoare să-şi iubească tatăl" (cu glas normal) Auzi tâmpenie! Nici mie, Nebunul Regelui, nu mi-ar fi trecut prin scăfârlie aşa ceva! Şi aşa, din tot regatul au scăpat vreo doi: Albany şi Edgar. Am scăpat şi eu. Şi probabil nişte lcouitori suficient de înţelepţi să nu stea prea aproape de lumea nebună...

Totul în viaţă este să cunoşti Legea Firii - şi să o aplici în viaţă. Pentru om, pentru cel ce nu este o fiară, ea este Dragostea! Dragostea şi umilinţa, iertarea, mila şi înţelegerea faţă de ceilalţi. Fala deşartă l-a dus pe Lear la nebunie şi apoi la moarte. Minciuna, destrăbălarea, arivismul, nu pot duce decât la distrugere: s-a văzut asta cu Goneril, Regan, Cornwall, Edmund, chiar şi Gloucester... Nu sunt naturale, nu fac parte din natură, nu ar trebui să facă parte nici din firea omului - pentru ele a fost alungat din viaţa veşnică! Dacă toţi ar fi fost ca Edgar şi Albany, nu ar fi murit. Nici chiar credinciosul Kent nu trebuia să moară...

Eh, dar atunci meşterul Will nu ar fi avut ce scrie. Poate o tâmpenie dulceagă, pe care lumea ar fi uitat-o a doua zi... Mai curând ar fi scris despre altceva, poate despre Maurul din Veneţia, sau îndrăgostiţii din Verona, sau nebunul de prinţ din Danemarca... Alt nebun. Nu, eu chiar sunt Nebun. Nu sunt travestit, asa cum atâtea personaje ale piesei au fost. De ce am scăpat eu? Poate pentru acea seară petrecută împreună cu Will într-un pub... Când el îmi zicea: cunoaşte-te pe tine însuţi! Fii nebun, fii Nebunul nebunilor dacă trebuie - dar nu îţi pierde firea de om! Cunoaşte tot ce este în jurul tău, priveşte cu ochi critic şi învaţă din lucrurile văzute, auzite, trăite... Lasă ca fiecare şut în dos să fie un pas înainte - cum zicea bătrânul meu maestru. Fă o tumbă, ridică-te, scutură-te de praf, fă o plecăciune adâncă spectatorilor - şi poate nu vor arunca în tine cu roşii putrede, ci chiar vor aplauda!

Hm, acum ar trebui să fac acea tumbă, dar nu o fac. Mă cam dor şalele de la o vreme, mai ales când e ceaţă şi rece - şi cobea asta de lună mi se uită peste umăr. Nu mai sunt nici atât de sprinten ca pe vremuri. Mă duc să aduc nişte bile colorate, nu cred să scap mai mult de două-trei, n-aveţi teamă! Nu, nu scăpaţi încă de mine. Nebunul este mereu între voi - este unul dintre voi! Nu ştiaţi?

Iese şi, pe ieşirea lui, cade

 

 

cortina

Cenaclu Literar: