Povestea unei peruci (Comedia erorilor)

Povestea unei peruci (Comedia erorilor)

Comedia erorilor, Will, Dromio, ntipholus, Ephesus, Syracuza

 

Decor: O uşă din lemn vopsită verde, cu uşori de aceeaşi culoare, pusă perpendicular pe rampă, în mijlocul scenei. Jumătatea stângă a scenei e mai slab luminată. În ea este un taburet de lemn cu pernă, fără spătar )scaun "grecesc"). Pe perete se vede, neclar, o frescă.

Actorul )Dromio): îmbrăcat într-un chiton alb, până desupra genunchilor, legat cu o sfoară galbenă. În picioare poartă sandale )eventual legate cu şnur până sub genunchi). În cap poartă o perucă cu păr scurt, sur. Partea opusă a perucii este "cheală", din piele vopsită "natural".

La ridicarea cortinei, Actorul intră grăbit din partea dreaptă şi se apropie de uşă. Se opreşte în faţa ei, nehotărât. Priveşte în jur, după care bate. După o scurtă aşteptare, bate din nou, mai insistent. Neprimind răspuns, bate furios. Apoi începe să vorbească.

 

Dromio: Cred că asta e uşa... Să-mi arate Hekate şerpii dacă nu-i aşa! M-am prostit de tot, nici nu ştiu cine mai sunt. Şi doar am locuit în casa asta mai bine de un scor de ani... Eu sau frate-meu, în orice caz.

Da, eu sunt Dromio, sclav al precinstitului Antipholus, negustor din Ephesus. Negustor tânăr, fără îndoială - ca şi mine, de altfel. Nu vă luaţi după perucă, nu am găsit una de tânăr. Aş fi preferat una cu părul blond, cârlionţat, ca al veselului Apollo. Bună şi una cu părul lung şi negru, ca a mândrului Theseus. Ba chiar cu păr brun, sârmos, ca al Alcmeonidului. Dar sunt scumpe a" nevoilor, nu e de nasul unui sclav să cumpere peruci. Noroc că tatăl stăpânului meu e bucuros nevoie mare că şi-a regăsit copii şi nevasta, m-a dăruit cu câţiva gologani. Pe care m-am şi grăbit să-i beau cu frate-meu Dromio, sclavul lui Antipholus, negustorul din Syracuza. Ce au gologanii de-a face cu peruca? Nimic! Pe asta mi-a dat-o mama stăpânului, preoteasă la Templu, de bucurie că şi-a regăsit soţul şi copiii. Trebuia să mai apară mama şi totul se termina ca în filmele proaste!

Cum, nu aţi înţeles nimic din bolboroseala mea? Dar ce, credeţi că eu mai înţeleg ceva? Nici nu mai ştiu cine sunt, de aceea port peruca: să mă deosebesc de fratele meu. V-am spus: Dromio. Oh, zei, n-am auzit de-o întâmplare mai tâmpită! Mai sunt fraţi gemeni, ca acei Dioscuri din poveşti. Or fi ei gemeni, dar au cel puţin nume diferite. Când vorbeşti  de Polioctes, ştii că vorbeşti de Polioctes şi nu de Castor. Şi viceversa. Cât de diferiţi trupeşte erau, cine mai ştie?

Dar noi? Nu numai că suntem gemeni-gemeni, de nu ne poţi deosebi unul de celălalt, dar mai avem şi acelaşi nume! Aş fi zis că mama a fost femeie simplă - sclavă, deh -, fără prea multă imaginaţie, dar iată că şi părinţii stăpânilor noştri au fost tot atât de nătrăfleţi. Antipholus Unu şi Antipholus Doi - ce ziceţi de asta? Şi tatăl negustor-negustor, cu tarabă în Syracuza, iar mama ajunsă Mare Peoteasă în Templul Ţâţoasei Artemida - nici unul din ei scurţi la minte )priveşte cu grijă în jur) Vorbesc cam multe, şi cu voce tare... Precis mi s-a făcut de-o bastonadă!

A încercat Soarta să dreagă lucrurile, pierzându-i pe mare şi trimiţându-ne pe noi, Dromio Unu şi Antipholus Unu, la Ephesus, iar pe Antipholus Doi şi pe mine, Dromio Doi )îşi scoate peruca şi o întoarce pe dos; acum pare chel), la Syracuza, dar ce folos? Ia venit aşa, stăpânului meu - cel din Syracuza, cum ziceam -, să vrea să călătorească Şi unde anume? Tocmai la Ephesus. Luându-mă şi pe mine - Dromio Doi. Să dau aici de frate-meu, Dromio Unu! )îşi întoarce din nou peruca)

Cum ziceţi? Că m-aţi pierdut din nou? Păi cum să nu mă pierdeţi, credeţi că eu sunt mai puţin pierdut decât voi?! Uite, acum m-a trimis stăpânul )îşi întoarce peruca) să fac bagajele. Şi cred că sunt acasă la noi... )se aporpie de uşă şi priveşte printr-o crăpătură) Uite, pot să jur că dincolo este un scaun... Precis regizorul ăsta e beat mai tot timpul. Că ne cheamă la fel, că semănăm... hai, mai treacă-meargă - dar să fim şi îmbrăcaţi la fel?! Să vorbim la fel - de parcă această koine nu are pic de dialecte locale. Habar nu a avut Tata Will - ori precis era şi el beat când ne-a scris povestea. Sau o fi crezut că spectatorii sunt beţi - ceea ce se prea poate să fie, probabil mai bine de jumătate din ei. Ho, ho, nu aruncaţi cu roşii putrede, vorbeam de cei de la Globus!

Dar tot regizorul e de vină. Nu era mai simplu să ne îmbrace diferit? Să zicem, eu în chiton alb, că îmi place albul, deşi se cam murdăreşte -, iar pe frate-meu )îsi întoarce peruca) în chiton azuriu, că zicea că aşa îmi place. Sau pe stăpânul meu, Antipholus Doi )sau Unu?) în pelerină verzuie, că aşa îi place nevesti-si - staţi că m-am încurcat! Antipholus Unu e însurat, cel din Ephesus. )îşi întoarce peruca). Ştiu, aşa joc mai mult, două roluri! Măcar dacă mi-ar da salariu dublu...

Şi uite-aşa, într-o seară ploioasă prin Londra - nu mă întrebaţi de unde ştiu că ploua; când nu plouă în blestematul ăla de oraş? -, sorbind din absint în aburi de crâşmă împuţită, a zâmbit Will sardonic şi şi-a zis să-i tragă clapa Sorţii. Şi ne-a adus pe toţi în Ephesus! Pe toţi, cum ziceam, mai puţin pe mama... Şi să vezi atunci bucluc! Şi dă-i, şi trage-i! În Dromio, desigur.- E bine să ai două roluri, dar aşa ai şi doi stăpâni. Care te încurcă - păcat că nu mi-a venit ideea cu peruca mai devreme... Adică, putea să-mi vină, că tot nu aveam bani s-o cumpăr. Aşa că nu mă bătea numai Antipholus Unu, stăpânul meu )îşi scoate peruca să se încredinţeze că e cu păr), ci şi Antipholus Doi )întoarce peruca). Că unul mă trimite la nevastă-sa )la fiecare replică întoarce peruca), iar celălalt zice că nu-i însurat. Că la unul îi dă nevasta bani, iar celălalt îi dă pe curve. )aici vorbeşte în şoaptă) Nebunie curată, vă rog să mă credeţi, aici, în oraşul în care hierodulele Ţâţoasei se dau gratis, cică din prea marea lor credinţă...

Păi cum să-i nu-i sară muştarul Adrianei, nevastă-sa, care trimisese bijuteriile să le ducă la templu, nu să le dea curvelor! E drept, Adrianei îi sare mai mereu muştarul, nu mă mir că Antilochus Doi nu s-a îndrăgostit de ea, ci de soră-sa. Că dacă se dădeau amândoi fraţii la aceasşi nevastă, să fi văzut kalimera pe aici! Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Dromio )scoate peruca şi se uită la ea, după care o pune în cap fără să o întoarcă), tot pe Luciana aş fi ales-o. Şi aş fi luat prima corabie spre Syracuza, să scap din infernul ăsta! Adică... )Scoate peruca şi se uită cu scârbă la ea, apoi o pune înapoi pe cap) Nici nu mai ştiu cine sunt. Dacă sunt Unu, ar trebui să mă bucur să rămân pe aici. Dacă sunt Doi, ar trebui să fac repede bagajele... Nu că Stăpânul Doi s-ar fi grăbit să plece, dar Ducele i-a poruncit să-l mai lase, că-i ajunge. Şi Adriana, cică îl caută în fiecare seară pe soţ de oarece semne ascunse, să se convingă de faptul că nu-şi ia cumnatul în pat... Ca la nebuni, vă zic!

)Se uită iarăşi prin crăpătura uşei, care se deschide pe neaşteptate. Dromio se prăvăleşte în casă) Pe cele şaizeci de ţâţe ale Zeiţei! Dacă nu sunt acasă? Dacă stăpânii încep să urle? Hm, hm... Uite scaunul. )cu satisfacţie) Ha! Sunt acasă! )se aşează tacticos în scaun, cu picioparele lungite a nepăsare) Eh, am lămurit-o şi pe asta. Uite şi fresca lui Thezeus... E drept, fresca o are jumătate de oraş, acum câţiva ani era la modă. Şi scaune de astea au mai toţi, încă nu s-au inventat cele cu spătar... )sare în picioare, periat). Cine naiba a spus că grecii au imaginaţie? De obicei nu băgam în seamă chestiile astea, dar de când nu mai ştiu cine sunt... Sunt la mine acasă, sau la frate-meu? Să mă apuc de adunat bagajele? Dar dacă vin adevăraţii stăpâni ai casei şi strigă "hoţii!". Dacă nu fac bagajele, primesc de la stăpân vreo două şuturi în dos - dar Stăpânirea dă cu biciul! )iese în pragul uşii şi priveşte îngrijorat în jur). Hm, parcă sunt totuşi acasă...

Vă spun eu, Nea Will era beat când a scris piesa asta, sau prea tânăr. A avut şi el chef de ceva succes facil, ce să-şi bată tot timpul capul cu istoriile lui tragice? Şi a inventat povestea asta idioată, de necrezut, de neîntâmplat. Doar într-un lucru a avut dreptate: noi, sclavii, suntem sclavi indiferent ce perucă purtăm! Şi chiar şi fără de perucă. Noi suntem oricum bătuţi - de un stăpân, de doi, de Stăpânire... Precum în antichitate, şi pe timpul lui Will - că de unde i-a trecut prin cap ideea bastonadei? E atât de des întâlnită, că lumea răde de se prăpădeşte când o vede. Ia să ia publicul bastoane pe spinare şi şuturi în dos, să vedem dacă îi mai vine să râdă... Pune-le-ar Zeiţa vreo zece ţâţe pe nas... lui Will vreo duzină - iar regizorului chiar toate!

Drepţi să fim, farsa asta este atât de spumoasă, că şi azi, la mai bine de patru veacuri de când a scris-o Will, lumea tot mai râde la ea. I se cere să creadă nişte convenţii şi, oricât de idioate ar fi ele, lumea se prinde în joc. După buna tradiţie a urmaşilor de dincolo de Ocean, piesa se termină în happy-end. Toată lumea e bucuroasă. Cui îi pasă de bietul Dromio? Dacă m-ar întreba cineva, aş spune: da, chiar dacă ieşea o piesă proastă, aş fi vrut-o pe mama aici. Ce, la Holywood nu se mai fac filme proaste? Ohooo! Iau şi Oscaruri... Nu numai pentru mine - pentru ea, mai ales. S-ar fi bucurat să ne vadă mari, chiar dacă mai luăm bastoane de la stăpâni. Dar probabil a murit de mult, sclavii nu trăiesc prea mult. Uite, eu sunt de-o seamă cu stăpânul - dar par cu zece ani mai în vârstă decât el. Nu numai peruca e de vină - am pierdut şi mai toţi dinţii...

)din depărtare se aude gălăgier, râsete; Dromio ascultă cu atenţie) Hm, se aude mulţime venind. Stăpânii... Sau poate gărzile. E mai bine să nu mă găsească aici. Fac pe prostul, mă întorc mai târziu. Poate apare frate-meu între timp, încasează el bătaia... Al lui Hades să fiu dacă mai ştiu care din Dromio sunt )scoate peruca şi se uită la ea). Dar asta până mâine. Măine plec! Sau rămân! Sper să fiu eu cel ce rămâne. Aici hierodulele sunt gratis - iar de la stăpân primesc numai şuturi, nu şi bani. Mi-e milă de frate-meu, dar de mine mi  se rupe inima! )îşi pune peruca pe cap, cu grijă, cu părul în afară) Aşaaaa. Cel cu păr rămâne. Sper să mă vedeţi, poimâine, cu păr. Căci dacă apar cu chelia, înseamnă că sunt în drum spre Syracuza. Atunci, să mă plângeţi! Să păstraţi un gând curat şi bun bietului Dromio cel sur. Şi să râdeţi cu Dromio cel chel. Ne vedem, sau nu, peste două zile!

 

)Iese, pe cortina care cade)

 

Cenaclu Literar: