Claudio Monteverdi

Claudio Monteverdi

 

Claudio Monteverdi s-a născut la Cremona, în data de 15 mai 1567, la cumpăna dintre epoca Renașterii și cea a barocului. Deși în timpul vieții a beneficiat de aprecierea contemporanilor săi, Monteverdi a fost dat uitării vreme îndelungată. În 1881, Carl von Winterfeld, în studiul lui despre Giovanni Gabrieli, amintește de el și tot în acest an se tipărește prima ediție modernă a operei sale ”Orfeu”. Din când în când, operele lui au fost puse în scenă așa cum s-a întâmplat cu ”Orfeu”, la Metropolitan Opera, în 1912. Dar Monteverdi devine un adevărat erou în anii 50 ai secolului trecut când madrigalele și corurile sale intră în repertoriul multor formații. Muzica lui pătimașă, inteligentă și omenească, bazată pe o admirabilă tehnică compozițională e mult mai apropiată de concepția modernă decât cea a lui Wagner sau Puccini.

Despre viața lui nu se știu prea multe lucruri, dar  există un număr de 121 scrisori din care aflăm despre câteva aspecte. Și-a petrecut primii douăzecișipatru de ani din viață la Cremona, orașul viorilor unde Andrea Amati (1520-1578) elabora acele tehnici care vor culmina în lucrările familiilor Stradivari și Guarneri. Tatăl său era medic, iar el a fost cel mai mare dintre copii familiei Monteverdi. A frecventat Universitatea din Cremona și a studiat cu Marc Antonio Ingegneri care răspundea de activitatea muzicală de la Catedrala din Cremona. Astfel, cu mândrie se recunoaște Monteverdi ca fiind discipolul lui Ingegneri după ce compune ”Cântece sacre”, în 1582, ”Madrigale spirituale”, în 1583 și ”Canțonete pe trei voci”, în 1583. Dedicat complet muncii sale, la vârsta de 20 de ani, Monteverdi își va câștiga deja titlul de ”maestru” cu prima sa carte de madrigale.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea compozitorii din întreaga Europă au fost puterni influențați de Școala Olandeză de muzică. Vestiții compozitori olandezi călătoreau prin toată Europa și își răspândeau lucrările peste tot. Guillaume Dufay ( 400-1474) a trăit mulți ani în Florența, Roma, Torino. Johannes Ockenghem ( 1420-1497), născut în Flandra, a locuit la Curtea regală franceză și în Spania. Josquin Desprez (1440-1521) i-a influențat pe muzicienii din Florența, Roma și Milano. Heinrich Isaac, născut în Brabant (1450-1517),  a trăit mare parte a vieții lui la  Roma, Viena și Florența. Adrian Wilaert (1490- 1562 a trăit la Veneția, iar elevul său Cipriano de Rore (1516-1565)  a fost succesorul lui ca maestro di capella la San Marco. La fel și Orlando di Lasso ( 1532- 1594)  a stat mulți ani în Italia înainte să se mute la Munchen. Jacobus Clemens, alias Clemens non Papa (1510-1556) a trăit multă vreme la Florența. Deci, majoritatea exponenților stilului olandez eclesiastic și contrapunctual au trăit o parte a vieții lor în Italia. Măiestria contrapunctului care-i atrăgea pe toți compozitorii a atins apogeul la compozitori precum Palestrina (1525-1594), Lasso Byrd  (1543- 1623) și Tomas Luis de Victoria ( 1549-1611). Monteverdi a beneficiat, așadar, de o instruire temeinică în stilul olandez deoarece profesorul său Ingegneri a studiat cu Cipriano de Rore. Încă din tinerețe, el putea să scrie și să compună în orice stil dorea și nu de puține ori s-a îndepărtat de stilul tradițional italian. Forma muzicală care l-a interesat cel mai mult pe Monteverdi a fost madrigalul, cultivat  în mare măsură de Luca Marenzio ( 1553-1599) și Carlo Gesualdo (1560-1613). De regulă, madrigalul era o scurtă poezie pusă pe muzică pentru două sau mai multe voci și nu întotdeauna avea acompaniament muzical. Textura madrigalelor putea să fie extrem de cromatică, uneori disonantă, absorbind elemente și forme ale altor cântece italiene. Ca orice compozitor al vremurilor sale, Monteverdi și-a căutat o slujbă la o Curte  după ce și-a terminat ucenicia. Așa ajuns la Curtea Gonzaga din Mantua unde șeful Curții era Ducele Vincenzo, un prinț tipic renascentist care avea legături cu marile case regale europene. Pictor al Curții la acea vreme nu era altul decât Peter Paul Rubens.

Monteverdi s-a stabilit aici  și în 1592 a publicat o carte de madrigale. În 1599, s-a căsătorit cu Claudia de Cattaneis, cântăreață,  care i-a născut șase copii apoi, a murit. În 1601 Monteverdi primește slujba de maestro di capella, iar în 1607, compune prima sa mare operă, ”Orfeu”. Opera era mai mult monodică decât polifonică ca și ”Euridice” creată în 1601. Din păcate, partitura la ”Orfeu” s-a pierdut. Termenul de operă nu se folosea la acea vreme. El l-a denumit favole in musica ( poveste cu muzică). Operă destul de complicată cu urcările și coborârile ei, ”Orfeu” avea nevoie de cântăreți virtuozi, pe măsură. În anul următor, 1608, compune ” Arianna” al cărei ”Lamento” umezea ochii publicului.

Extenuat de munca pe care o depunea și de tensiunile de la Curte, Monteverdi se vede nevoit să se retragă la Cremona, acasă la tatăl său, împreună cu copiii. Nici salariul nu-i asigura liniștea și decența să-și crească copiii și să compună în același timp. Ducele îi poruncește să revină la Curte, dar reclacitrantul compozitor nu are de gând să se lase umilit. În cele din urmă, în 1613, primește postul visurilor sale, acela de maestro di capella la San Marco, Veneția, unde avea un salariu de 300 de ducați pe lună, respect  și o libertate totală. Nici nu putea să-și dorească mai mult. Pe tot parcursul anului Veneția găzduia festivaluri, aici trăiau și pictau Veronese, Tintoretto și Tiziano și tot aici,  la răscrucea tuturor căilor maritime, veneau cântăreți din toată lumea. Veneția devenise a doua patrie a celor mai vestiți muzicieni  și tot aici erau numeroși compozitori de operă. În 1637, când s-a deschis Teatro Cassiano, Veneția a devenit capitala operei europene atrăgând compozitori precum Pier Francesco Cavalli ( 1602- 1676), Marc Antonio Cesti (1623-1669), Giovanni Freschi, Antonio Sartorio, Giovanni Legrenzi. Cavalli a fost elevul lui Monteverdi și al doilea inovator după el, în domeniul muzicii de operă. În 1645, John Evelyn, autor al unui binecunoscut jurnal de călătorie a vizitat Veneția și a scris despre frecventarea operei  ”unde se prezintă comedii și piese de teatru pe muzică recitativă, executată de cei mai buni muzicieni, vocali și instrumentali, cu o mare varietate de scene pictate și concepute cu o remarcabilă artă a perspectivei, cu mașini pentru zburat prin aer și alte mișcări uimitoare; luate la un loc, reprezintă una dintre cele mai minunate distracții pe care le poate dori un om.”

 

Monteverdi a iubit Veneția mai mult decât oricare alt loc, dar a continuat să țină legătura cu Curtea de la Mantua. Madrigalele lui pot fi sfâșietoare sau ca în ”Zefiro torna”, răvășitor de melodice, dar a continuat să compună și operă. Libretiștii lui știau cât era de pretențios și se străduiau să-i intre în voie -  dacă nu vibra la un text, refuza să-l pună pe muzică.

Deși anii îl ajungeau din urmă, compozitorul a continuat să scrie și să călătorească. Într-una din călătoriile lui a fost jefuit și descrie evenimentul cu multă voiciune și cu umor chiar într-o scrisoare adresată lui Striggio.  În 1640, compune ”Întoarcerea lui Ulise în patrie”, și în 1642,  ”Încoronarea lui Poppea”, care reprezintă apogeul creației sale. Ca și piesele de teatru ale lui Shakespeare, operele lui Monteverdi au trecut prin multe aventuri, practic nu se cunoaște nici un manuscris ieșit direct din mâinile compozitorului. Editorul lui, Alessandro Vicenti,  a avut nevoie de un deceniu pentrua strânge și a publica, în final, în 1651, muzica rămasă de la Monteverdi. A murit la Veneția, pe 29 noiembrie 1643, în vârstă de 77 de ani.

 

11.10.2020

 

m.s.

Cenaclu Literar: