Cu aportul comunităţii...

Cu aportul comunităţii...

NS: Am avut ocazia să văd un regizor de un mare talent la lucru: într-o situaţie aproape fără ieşire – cel puţin aşa mi s-a părut mie – a reuşit să dea publicului o reprezentaţie de excepţie. Să prezentăm cititorilor pe autoarea minunii.

AB: Sunt Alice Barb, regizoare la Teatrul Naţional din Capitală actualmente. Sunt prima regizoare femeie în cei peste 150 de ani de istorie a acestei instituţii, şi sunt foarte mândră de acest lucru. Mai înainte am făcut actorie, clasa Dem Rădulescu, am jucat câţiva ani la diferite teatre, apoi am făcut regie la clasa Stere Gulea. Am lucrat în Bucureşti şi în ţară 15 spectacole la diferite teatre, apoi dl. Dinu Săraru, directorul Naţionalului, m-a invitat să mă alătur teatrului, lucru de care sunt foarte onorată. Actualmente repet la Naţional al 4-lea spectacol al meu acolo, Anna Karenina, adaptare după romanul lui Tolstoi, cu o distribuţie de excepţie. Am întrerupt repetiţiile pentru a putea veni aici, atât eu cât şi actorii suntem foarte ocupaţi, prinşi in tot felul de proiecte. După premiera cu Anna Karenina vor urma alte două stagiuni pline de proiecte. În plus, acum doi ani mi-am înfiinţat propria companie independentă, se numeşte  „Of of”, ca pe la noi, nu ca pe Broadway (id nu „off”). După cum vedeţi, o activitate extrem de bogată. Cel mai important lucru pe care îl pot spune despre mine este că am lucrat şi lucrez cu actori foarte mari... Şi mai pot spune ca am 40 de ani împliniţi anul acesta, am schimbat deci prefixul, m-am născut pe 14 februarie, şi sunt căsătorită de 14 ani cu actorul George Ivaşcu...

 

NS: Numărul 14 se pare că vă aduce noroc...

AB: Multiplu de 7 îmi aduce. Deocamdată nu avem copii, dar suntem foarte legaţi. Mă sună zilnic, îl sun eu zilnic... Mă întreabă cum mă simt aici, eu îi răspund: „Excelent!”... Sper să putem veni data viitoare împreună.

 

NS: Să înţeleg că a fost prima ta trecere peste ocean?

AB: În America şi în Canada nu am mai fost. Am fost în toată Europa, aşa că mă bucur că am ajuns şi aici.

 

NS: Care este impresia despre românii din partea asta de lume?

AB: În primul rând, comunităţile de români mi s-au părut foarte diverse. Aşa cum în ţară, regiunea în care locuiesc au pus amprenta asupra lor, tot aşa, aici românii au un specific local, legat de zona în care locuiesc. A fost o mare bucurie să-i întâlnim.

 

NS: Care a fost cea mai plăcută amintire de până acum? Dar cea mai neplăcută?

AB: Cea mai plăcută este faptul că am ajuns în Los Angeles cu o zi înainte de decernarea Oscarurilor. Mi-am dorit acest lucru, sinceră să fiu, şi mi-am făcut o fotografie pe urmele lui Steven Spielberg, pe care îl apreciez foarte tare. Aceasta a fost cea mai plăcut, că au mai fost... Cea mai neplăcută... nu cred că... Poate doar faptul că în fiecare loc trebuie să trecem mereu de la un spaţiu de scenă la altul, fiecare având caracteristici proprii. Ori, nouă nu ne place improvizaţia. Dar, după cum aţi văzut chiar şi în seara asta...

 

NS: Nu cred că eu pot să justific o situaţie ca cea întâlnită aici. Ştiu că aceasta nu a fost o sală de teatru.

AB: Cred că a fost o lipsă de comunicaţie a factorilor organizatori, care a dus să jucăm într-un spaţiu impropriu, dar, după ce ne-am bătut cu toţii creierul să găsim soluţii - inclusiv dumneavoastră – am găsit aceste soluţii şi cred că spectacolul s-a desfăşurat bine. Până la urmă, acesta este cel mai important lucru.

 

NS: Aşa este. Eu cred că publicul este foarte mulţumit.

AB: Sper din tot sufletul, pentru că, să ştiţi, am trecut Oceanul pentru a găsi publicul de teatru de elită, care nu este foarte numeros, dar noi pentru acea elită am venit şi am dorit să prezentăm un spectacol românesc cât mai bun, cu actori români. Am dorit foarte mult să-i bucurăm şi efortul lor de a fi venit la teatru, nu numai al nostru de a le aduce teatrul.

 

NS: Să sperăm că vom reuşi să punem bazele unei colaborări mai strânse cu teatrele din ţară. Asta va duce, poate, la găsirea unei săli în care spectacolele se pot desfăşura fără probleme.

AB: Asta ar fi minunat.

 

NS: O parte a explicaţiei că trebuie să apelăm la aceste improvizaţii este inconsistenţa prezenţei spectacolelor de teatru. În trei ani am avut trei spectacole... În aceste condiţii este greu să stabilim relaţii durabile cu proprietarii sălilor.

AB: Este următoarea problemă. Aici există un public minunat şi ne bucură întâlnirea cu el. Singura problemă ar fi găsirea unor sponsori care să suporte costul transporturilor şi a onorariilor, care nu sunt foarte mari. Altfel, să ştiţi, turneele sunt foarte rare tocmai pentru că se ştie că nu sunt condiţii propice. Dacă s-ar crea o sală, atunci s-ar putea veni cel puţin o trupă pe an, de la fiecare teatru. Poate nu de la început, dar apariţiile vor deveni tot mai numeroase, în condiţii din ce în ce mai bune. Ca şi Festivalul pe care îl organizaţi aici.

 

NS: Trebuie să le spun cititorilor că aţi foarte amabilă în a ne oferi nişte sugestii privind organizarea ediţiei din acest an al Festivalului. Cele 20 de minute pe care vi le-am solicitat s-au transformat într-o discuţie de peste o oră jumătate...

AB: Da, îmi va face plăcere să vă ajut şi în continuare, pentru că ceea ce faceţi dumneavoastră aici e minunat şi extrem de important pentru păstrarea şi transmiterea culturii şi tradiţiilor româneşti. Deci, să revenim, în ţară se ştie că aici nu sunt condiţii, şi ne vine foarte greu să ne suim pe avion. Că jucăm în condiţii improprii şi venim totuşi este pentru că vă iubim şi vă respectăm foarte mult, şi vrem să ne vedeţi în haine de sărbătoare. Dacă aţi avea o sală, dacă s-ar crea o filieră de oameni care să colaboreze strâns la organizarea turneelor cu spectacole uşor de transportat... Nu peste noapte, dar dacă există dorinţă, se va realiza. Nu doar în teatru, ci în toate domeniile artistice. Ar fi extraordinar dacă aţi reuşi să realizaţi un centru unde să puteţi activa cultural. Începutul văd că există.

 

NS: Anul trecut am visat cu Mircea Diaconu că va veni o zi când şi noi, cei de aici, vom putea spune: „e a treia săptămână a lunii, e Teatru!”. Sau poate chiar „Dacă-i Martie, e Naţionalul, dacă-i Aprilie, e Nottara”...

AB: Da, s-ar întâmpla şi aici ce se întâmplă deja în ţară. Publicul s-a întors la teatru într-un număr fabulos, sălile sunt pline şi, ceea ce mă bucură este faptul că acest public este foarte tânăr. Se prefigurează un mare viitor teatrului românesc. Se joacă în draci în România, se pun în scenă spectacol după spectacol... Nu toate sunt de excepţie, dar din cele care sunt, unele ar putea ajunge şi aici.

 

NS: Să ne oprim în această notă optimistă. Vă mulţumesc pentru tot.

AB: Nu înainte de a vă mulţumi eu. Trebuie să ştiţi, şi intenţia mea a fost să se spună aceasta şi pe scenă, că spectacolele noastre sunt posibile numai cu aportul fantastic al comunităţilor de români pentru care jucăm. Nu neapărat a unei organizaţii anumite, ci a românilor din aceste comunităţi, care ne întâmpină cu prietenie şi ospitalitate, ne arată locurile, ne ajută cu toată inima la pregătirea spectacolelor şi, nu în ultimul rând, ne aplaudă.

§

 

NS: Doamnă Olga Tudorache, sunteţi una din marile doamne ale teatrului românesc. Mă bucur să vă pot prezenta câteva din gânduri cititorilor revistei Atheneum. Cred că nu aţi avut timp să vizitaţi încă oraşul...

OT: Nu. Am fost până în Centru, dar a trebuit să mă întorc imediat să mă pregătesc de spectacol. Vreo oră... Dar am văzut că este un oraş frumos...

 

NS: E prima d-voastră vizită în Canada?

OT: E prima dată în Vancouver. Am jucat în restul Canadei, dar nu în vest.

NS: Cum vi s-a părut publicul?

OT: Publicul? Bun. Bun. Foarte bun! Uite, la Los Angeles, la Montreal, că ăsta-i în Canada, era un public... Într-un loc le-am spus: „Parcă sunteţi bănăţeni!” „Păi, chiar bănăţeni suntem”, au răspuns ei... Că aşa-i şi în Banat, în ţară... Banatul şi Ardealul. Parcă-s bătuţi în cap, nu se prind, râd când ai ajuns la a zecea replică. Dar aici publicul e foarte bun. A reacţionat exact cum trebuie, la momentul potrivit. Extraordinar!

 

NS (râde): Vă mulţumim pentru aprecieri. Nu ştiu dacă mă credeţi, dar majoritatea ne suntem ardeleni şi bănăţeni...

OT (râde şi ea): Extraordinar. N-aş fi zis...

 

NS: Având în vedere condiţiile mai improprii din seara asta, cred că spectacolul a fost, totuşi, un succes.

OT: M-a deranjat foarte tare această scenă...

 

NS: Nu a fost spaţiu...

OT: Nu e vorba de spaţiu. Aveam nevoie de o ştangă, de o perdea... Ea sugera marea, faleza. În spatele ei trebuia să se vadă umbra fetei asistând la discuţia dintre părinţi, tot acolo să mimeze sinuciderea... Era cu totul altceva! Publicul săracul vede rar teatru şi vede doar români aduşi pe aici, e învăţat să accepte orice improvizaţie. Sunt bucuroşi să audă cuvinte româneşti, să vadă o piesă românească. Sala putea fi oricum, scena era importantă. Nu ştangă, nu perdea... Am avut două tablouri şi două uşi... Scara a salvat totul! S-au putut face ieşirile pe ea. Ar fi fost groaznic să venim toţi pe aceeaşi uşă...

 

NS: Credeţi că mai veniţi?

OT: Nu ştiu... Mi-am zis când am plecat că ăsta-i ultimul meu turneu în America. De aceea m-am şi zbătut aşa de mult să-l fac, aveam senzaţia că nu o să mai fac altul.

 

NS: Cred că pentru românii din Vancouver ar fi o mare bucurie să vă revadă.

OT: Nu e vina lor că turneele ocolesc acest oraş. Depinde foarte mult de durata turneului. Dacă este mai scurtă, nu se mai face partea de vest. Se sar multe oraşe... E aşa de departe... Dar mă bucur că am inclus acest oraş. Spectacolul s-a jucat bine astăzi. Mai bine decât în celelalte oraşe de până acum. Ne-am concentrat mai bine – poate chiar spaţiul restrâns ne-a forţat s-o facem. La Seattle făceam kilometri pe scenă, era de 15 ori mai mare ca aceasta.... Aici s-au concentrat energiile, din acest punct de vedere nu a fost rău.

 

NS: Ştiu că ne-am bucura să vă avem în mijlocul nostru şi ca turist, chiar dacă nu veţi veni în turneu. Oraşul e frumos, mai ales pe soare... Poate atunci vom putea sta de vorbă mai pe îndelete. Vă mulţumesc în numele românilor de aici pentru tot ce aţi dat Teatrului Românesc.

§

 

NS: Cum a fost până la urmă, domnule George Motoi, în Vancouver. Cum îl veţi trece în „jurnalul de bord”?

GM: Mâine cred că o să meditez mai mult... Azi a fost o zi mai dură, sub imperiul gândului la scena care ne-a îngrijorat ieri. Dar până la urmă a ieşit bine, am găsit soluţii. A trebuit să schimbăm totul, intrările şi ieşirile... O preocupare foarte intensă de a găsi soluţii.

 

NS: Am avut noroc să fiu prezent în momentul în care aţi luat cunoştinţă cu sala şi scena. După primele clipe de stupefacţie, în care literalmente am simţit că vă vine să vă luaţi cu mâinile de cap, a urmat o adevărată adunare a energiilor în încercarea de a găsi cele mai bune soluţii care să ofere publicului un spectacol de calitate. Şi aproape fiecare indicaţie de intrare implica o schimbare radicală: „schimbăm partea... inversăm, ca privit în oglindă... Carmen (Tănase), stai în faţa scenei, că nu avem perdea... să nu  te vadă de pe scenă, ci doar publicul...” O dovadă a nivelului înalt de profesionalism, să schimbaţi total un spectacol fără a da nici un moment impresia de improvizaţie. Sunt sigur că publicul nu a bănuit nimic...

GM: Sigur, astea le ştim numai noi. Publicul ascultă textul acesta, care cred că place, şi se bucură sau nu de jocul actorilor. După cum am văzut sala în seara aceasta, eu am fost încântat de ea, la fel doamna Olga, Carmen, Alice... A ascultat extraordinar şi a reacţionat exact, exact. Aici este un public de valoare, care merită să i se aducă spectacole. Este un oraş frumos, cu oameni minunaţi, mă bucur că am venit aici. Nu am avut timp să vizităm prea mult, dar m-am bucurat de ceasul acesta minunat cu aburi, m-am şi fotografiat cu el. Eu şi ceasul... Şi parcul e minunat, de acolo se vede şi oceanul, şi munţii, şi oraşul. M-am plimbat într-un tramvai tras de cai, am şi de acolo o fotografie... Să vedem ce mai vedem mâine, ce mai vedem şi în celelalte oraşe...

 

NS: Mai aveţi mult?

GM: Încă zece spectacole. La Calgary nu mai jucăm. După Edmonton or să fie câteva orăşele mai mici, Kitchener, Waterloo, Windsor... dar şi Toronto, Ottawa, Montreal, Detroit, Chicago, New York... De acolo plecăm, după ce o să avem trei zile să-l vizităm.

 

NS: Să sperăm că vă vom revedea?

GM: Sigur, nu depinde de mine. Distanţele sunt uriaşe, impresarii aleg escalele turneului, spectacolul, artiştii... Dacă se va ivi ocazia, o voi onora cu plăcere. Depinde şi de perioadele când suntem solicitaţi, pentru că şi în ţară avem mult de lucru. Joc în câteva spectacole, lucrez la un nou film... Dar când se vrea, se găsesc soluţii.

 

NS: Să înţeleg că vreţi...

GM: Da, mi-ar face mare plăcere.

 

NS: Noi vă ştim de mult. De pe scenă, de pe ecrane... Aveţi mulţi admiratori şi prieteni în Vancouver. Pot spune că această seară ne-a prilejuit întâlnirea cu un prieten cu care ne vom reîntâlni oricând cu aceeaşi plăcere.

GM: După felul cum au primit spectacolul şi au aplaudat la urmă, după discuţiile cu cei care m-au rugat să le semnez un autograf, am simţit aceasta. Şi eu, şi colegii mei, ne-am bucurat de întâlnirea cu publicul din Vancouver.  

A consemnat Nick Sava

Quote:

Câteva consemnări de la persoane care au urmărit spectacolul:

Roxana: Mi-a fost teamă că nu voi înţelege. La ceilalţi (Divertis) nu am înţeles uneori de ce se râde... Dar aici a fost ca în viaţă!

Maria: Nu am mai văzut teatru românesc de 20 de ani! Uitasem ce minunat poate să fie. Am plâns, uite, şi acum îmi dau lacrimile. Nu pentru că s-a vorbit româneşte, ci pentru intensitatea jocului, pentru sentimentele redate. Cât de tristă poate să fie, uneori, viaţa...

Cristina: Cred că a fost vorba mai ales de lipsa de comunicare. Este atât de tipic românesc omenesc chiar. Din orgoliu, nu stăm o clipă să ne explicăm, şi pentru asta ne putem distruge viaţa. Ce-i mai rău, putem distruge viaţa celor dragi nouă!