Interviu - NU-S DOAR POVEŞTI...

Interviu - NU-S DOAR POVEŞTI...

Luna aceasta, revista a celebrat mai multe evenimente. În primul rând, a prilejuit o întâlnire a colaboratorilor - prima întâlnire în doi ani! - în care să se sărbătorească aniversarea a doi ani de existenţă a revistei. Cu această ocazie, a avut oaspeţi dragi de departe, Magdalena Motz (Germania) şi Adrian Munteanu (Romania). Cu aceeaşi ocazie, Aurel Miat ne-a anunţat obţinerea licenţei de notar. Iată, primul notar oficial român din Vancouver! Şi altei colaboratoare a revistei, Teodora Cosac, i s-a înmânat, câteva zile mai târziu, titlul de Doctor în Filozofie (PhD) în Economie a Universităţii Simon Fraser din Vancouver. Felicitări! Apoi, Ioan Munteanu, decanul de vârsta a colaboratorilor revistei, a împlinit 80 de ani. Să ne trăiască! Dar prietenul şi colaboratorul nostru Adrian Munteanu nu a venit cu mâna goală. A adus cu el o valiză cu poveşti, pe care le-a împărtăşit cu noi, românii din Vancouver, copii şi adulţi regăsindu-şi inocenţa copilăriei - chiar şi pentru un ceas. Un spectacol unic ca profil, inedit atât în Canada cât şi în ţară, care reînvie arta rapsozilor populari, naratorii basmelor nemuritoare care ne-au bucurat sufletul. Cele patru spectacole date (la Complexul Co-op de pe Clarke Road, biserica Sf. Treime de pe Broadway, biserica baptistă de pe Armstrong şi biserica Sf. Nicolae din Surrey) au bucurat sufletele celor prezenţi. Le mulţumim din inimă tuturor celor ce l-au ajutat pe Adrian să apară în faţa copiiilor (între 7 şi 77 de ani). Mai ales, mulţumim conducerii bisericii Sf. Nicolae, care a găsit inima şi înţelepciunea de a trece peste conflictul cu cei de la BC-RCC, primind solia de cultură din România. La doar câteva ore de la acest spectacol, pe o plajă destul de pustie la acest început de sezon estival - în ţipăt de pescăruşi, foşnet de valuri şi voci de copii, am avut o discuţie cu autorul şi interpretul basmelor, Adrian Munteanu. V-o redau în continuare: Nick Sava: Deci, Adrian Munteanu, ne-ai adus poveşti. De unde a pornit această idee frumoasă? Adrian Munteanu: Ideile poveştilor mele au pornit din cel puţin două direcţii. Una din experienţa copilăriei mele şi alta din imaginile pe care le-am receptat din contemporaneitate şi imediata mea apropiere. Din copilărie mi-au rămas imaginile poveştilor spuse de mama şi de cărţile pe care le-am citit. Unele mi-au rămas în amintire până acum - chiar cu imaginea lor vizuală. Le văd aşa cum arătau, mă văd pe mine cum le citeam. Unele le-am frunzărit chiar şi înainte de a fi învăţat să citesc. Citindu-mi-se de mai multe ori poveştile de către cineva al casei, le memorizasem şi, apoi, în faţa "audienţei", le repovesteam mimând citirea lor, cu cartea în faţă şi întorcând paginile. Cărţile acestea le-am păstrat cu mare grijă şi dragoste şi le-am predat mai departe. Copiii mei au învăţat poveştile de acolo, acum sunt la copilul unei colege de la radio. O mulţime din acele poveşti nu au mai fost publicate recent. NS: Putem spune că poveştile tale sunt un fel de poveşti despre poveşti... AM: Cred că, fără să fi premeditat acest lucru, eu am avut intenţia să refac drumul iniţiatic al poveştii. Să scriu, să compun nu numai întâmplări, dar şi modalitatea specifică a copilului şi a tuturor celor care se apropie de poveşti, de a înfăţişa cumva imaginea materială a poveştii, cu tot ceea ce ea ar putea să conţină pentru cei ce o receptează. De aceea, bănuiesc că multe lucruri sunt ca un ritual de iniţiere în "arta poveştii". De la început le-am scris având în vedere şi o cât de mică posibilitate ca, ulterior, ele să fie rostite scenic. Au o oarecare doză de dramatism, ca şi cum au fost notate pe hârtie din perspectiva autorului care nu numai povesteşte, dar şi interpretează textul poveştii. NS: Am impresia că tocmai ăsta e rostul poveştii: să fie rostită, narată, şi nu citită. Noi le citim, mai ales după o anumită vârstă, dar la vârsta copilăriei îşi păstreză sensul iniţial, în care părinţii, bunicii, le povestesc. Dacă-şi mai găsesc timp... Alt lucru care mi s-a părut interesant este faptul că poveştile tale au o foarte largă tematică, de la simple întâmplări de zi cu zi, până la legende şi mituri, chiar. AM: Sigur că termenul de "basm" ascunde şi alte forme decât cele clasice ale basmului, în care apar personaje specifice, cu însuşiri supernaturale şi în care inevitabil binele învinge răul. Odată cu începerea scrierii acestor texte, automat am simţit nevoia să extind basmul în sine. Ar fi fost interesant, dar poate insuficient în varianta lui primară. Am dorit să aduc personaje mult mai apropiate de lumea copilăriei, din imediata noastră apropiere, şi automat a apărut şi o formulă de poveste care este altceva decât basmul propriu-zis. Am extins deliberat, pe parcursul scrierii, până la imaginea unei aventuri într-o lume spirituală în care copilul este principalul subiect al întâmplării, ascultă, receptează, dar în foarte multe cazuri e chiar personajul poveştii. Cred că a fost premeditat să introduc copilul nu numai în calitatea lui de receptor, dar şi de personaj. NS: Am impresia că acest personaj, copilul, este lupa, cristalul prin care privim poveştile tale. El stă mereu în centru şi noi vedem totul prin ochii, mintea şi inima lui. Ţi-a fost greu să te transpui în postura de copil? AM: Nu, nu mi-a fost. Nici acum nu-mi este, acum când am depăşit faza de a le scrie în acea de a le interpreta. Simt în continuare nevoia să mă întorc în acest spaţiu şi cred cu tărie că în absenţa inocenţei specifice copilăriei suntem nişte fiinţe prea puţin ancorate într-un dat esenţial al acestei lumi, prea puţin disponibili să vedem frumosul şi prea puţin dispuşi să depăşim banalitatea vieţii de fiecare zi. Eu cred cu tărie că taina aceasta a poveştilor este cea care ne poate salva de banalitatea, de lipsa de simţire, de sterilitatea vieţii pe care o trăim sau ni se impune să o trăim în această vreme. De aceea cred că poveştile mele nu au fost scrise numai pentru copii. Fără să fi fost prgramatic acest lucru, am încercat ca modul în care le înfăţişam să fie apropiată şi de nivelul de înţelegere al adultului, pe care să-l întorc la o necesară copilărie. NS: În viaţa culturală românească, încercarea ta este una din puţinele de acest gen. Cum se explică acest lucru? Ne-receptare din partea cititorului, sau ne-aplecarea scriitorului spre această categorie literară? AM: Nu cred că ne-receptarea publicului este principalul motiv ca se scrie atât de puţin pentru copii şi spaţiul copilăriei. Receptivitatea, chiar dacă în scădere, poate fi readusă la un nivel acceptabil, tocmai dacă am insista să scriem în acest domeniu. Să venim cu texte, să aducem în prim plan gândurile şi întâmplările copilăriei. Dacă tot mai puţini se apleacă spre această categorie de potenţiale opere literare este, după mine, datorat aspectului material. Scriitorul este obligat, într-un fel sau altul, să facă în aşa fel încât opera lui scrisă să se vândă. Ori, probabil mulţi au simţit că scriind pentru copii au posibilităţi reduse de a se adresa celor dispuşi să investească în carte. Ceea ce se scrie acum pentru copii a scăpat de sub control, nici măcar statistici nu se mai pot face. Nu există o adevărată distribuţie, cărţile publicate se vând pe raza unui judeţ, cel mult a judeţelor limitrofe locului unde au fost publicate. De aceea e foarte greu să se pătrundă la nivel naţional, datorită modalităţilor reduse de a face distribuţie, cheltuielilor inerente unei astfel de antreprize - care vin exclusiv din buzunarul autorului. Acest fenomen impiedică un mărunt autor să-şi promoveze scrisul aşa cum ar fi normal s-o facă. NS: Crezi că societatea pierde? Va găsi ea căi de a redresa această situaţie? AM: Cred că la aceste întrebări se va putea răspunde doar în viitor. Va trebui să mai treacă încă o generaţie, cel puţin. Cred că suntem într-un punct în care eu personal nu mai pot înţelege fenomenele pe de-a-ntregul. Procesul este, deocamdată, în regresie continuă şi pe termen scurt mă aştept ca receptivitatea faţă de carte să scadă în continuare. Eu nu pot însă să cred că lucrurile vor merge aşa la infinit, trebuie să apară un moment, legat evident de o oarecare stabilitate materială şi socială reală, în plan democratic, care să fie în stare să reîntoarcă interesul spre carte. Altfel, înstrăinarea asta va fi continuă şi va rezulta într-o înstrăinare a omului faţă de semenii lui, faţă de societate, faţă de lume în ansamblul ei. NS: De unde ai găsit această disponibilitate de a te întoarce în lumea copilăriei? A fost un gând care te-a cercetat pentru multă vreme, sau a fost aşa, ca o sclipire? AM: A fost ca o sclipire. Ştiu şi ziua, şi ora în care mi-a venit, pe neaşteptate, gândul acesta de a scrie poveşti, de a scrie 365 de basme. M-a încântat de la început ideea în sine, pentru că trebuie să îţi găseşti un gând al tău personal, care să te identifice, şi formula aceasta mi s-a părut mai puţin uzitată, mai singulară: câte o poveste pentru fiacare zi a anului. Ştiu că m-am gândit la faimoasele 1001 de nopţi şi m-am întrebat: "De ce 1001?" Ei, în cazul basmelor mele răspunsul este evident. Basmele anului. Pe urmă, pentru că am amintit de gândurile interpretului şi nu numai al autorului, cred că din start ea a venit şi ca urmare a activităţii mele profesionale. Fiecare îşi aduce aminte că pe vremuri, la postul naţional de radio, ca şi copii, ne-am petrecut serile alături de o rubrică care se întitula "Noapte bună, copii". Această rubrică, ascultată în anii formării de viitor cititor şi înainte de a deschide ochii cu adevărat asupra lumii, de a intra în contact cu textul şi rostirea lui frumoasă, scenică, a constituit una din modalităţile de a mă forma pentru maturitate. Această rubrică a dispărut de ani buni şi eu, lucrând la radio, m-am gândit ca, odată scrise aceste texte, să furnizez materie primă pentru reluarea emisiunii. Dar trebuie să împărtăşesc aici un lucru surprinzător pentru mine, chiar şi acum. Odată terminate cele 365 de texte, mi-am împărtăşit ideea factorilor de decizie de la radioul naţional. Din păcate, ideea nu a fost receptată, au considerat probabil că nu este momentul de a o pune în practică. Oricum, nu mi-au răspuns. Aşa că m-am adresat radioului din Tg. Mureş, pentru care sunt colaborator din judeţul Braşov. Aşa se face că timp de un an, seară de seară, mulţi copii din judeţele unde se receptează acest post de radio, să se bucure ascultând basmele povestite de mine. NS: Deci, în cazul tău, poveştile au fost mai întâi rostite şi abia pe urmă tipărite. AM: Da. Totuşi, tipărirea lor nu a venit la o mare distanţă. NS: Ideea spectolului datează de atunci, sau a venit cu timpul? AM: Ideea a venit după ce basmele au fost publicate în trei volume. Cam în momentul în care cel de-al treile volum se epuiza, a apărut ideea recitalului, cred că în momentul în care am început să mă întreb ce aş putea face în continuare, să continui munca de autor, să scriu alte basme? Să scriu altceva? Atunci mi-a venit ideea de a uni cele două preocupări ale mele dintotdeauna, scrisul şi interpretarea scenică. Mi-am adus aminte că de-a lungul timpului am jucat o mulţime de roluri cu diferite formaţii, că prima mea dorinţă în viaţă a fost aceea de a fi actor (ea nu s-a împlinit din anumite motive familiale), că obţinusem o mulţime de premii de interpretare, dar că vremea din urmă nu prea mi-a dat prilejul să-mi exersez această pasiune. Atunci, tot aşa, pe neaşteptate, a apărut ideea recitalului. M-am gândit la unicitatea acestui tip de spectacol, la faptul că prea puţini autori îşi intepretează propriile scrieri, şi am pornit imediat la punerea ideei în practică. M-am gândit la structura pe care ar trebui să o aibă recitalul, în care apare un singur interpret, ceea ce nu-i deloc uşor atunci când te adresezi unor copii. M-am gândit cui ar putea fi adresat un asemenea spectacol şi care ar fi audienţa lui. Am răspuns la toate aceste întrebări şi am pornit la realizarea spectacolului. NS: Acestea au fost, deci, criteriile în alegerea poveştilor? AM: Da, la care s-au adăugat criterii de varietate ca stare, ca subiect, ca simţire. Din cele 365 de poveşti, multe sunt cu o lacrimă pe gene, altele au un zâmbet în colţul buzelor. Toate aceste componente au trebuit să fie în recital, pentru a-i da varietate şi unitate de sens. Pe urmă, am adus personaje tradiţionale poveştilor, dar şi personaje contemporane. În plus, am ales poveştile şi pentru un anumit grad ceva mai ridicat de a fi interpretate, care să-mi dea posibitatea unui joc scenic, de a realiza această varietate necesară şi prin modalităţi teatrale. NS: Mulţi din cei care au urmărit recitalul, vorbesc de adulţi, s-au bucurat de faptul că, pe lângă jocul la nivelul copilului, au simţit mereu un nivel superior de ideatică ce se adresa direct lor. AM: Este iarăşi un lucru pe care nu l-am premeditat, dar structura mea interioară este de aşa natură încât m-a obligat să realizez texte care să poată fi receptate pe multiple niveluri de înţelegere. Cu toată dragostea particulară şi adâncă faţă de copii, gândul meu a fost mereu adresat şi altor categorii de vârstă, tocmai acelora care îşi mai păstrează inocenţa, sau care ar putea fi îndemnaţi să o recîştige. Astfel, pornind la munca de realizare a spectacolului, m-am gândit şi la spectatorul matur, el nici nu putea lipsi de lângă copii. Ei nu trebuia să fie doar nişte însoţitori ai copiiilor, ci nişte oameni care să aibă posibilitatea să guste ideatica spectacolului. Mă bucur că adulţilor le-a plăcut spectacolul meu, consider că misiunea mea se împlineşte. NS: Pentur că basmele tale sunt "ale anului", şi că mai sunt şi ani bisecţi, putem spune că în cazul tău cea de-a 366 poveste este acest turneu în Canada. Ce urmează? AM: Sunt mai multe acţiuni legate de viitor. Primul şi cel mai apropiat este cel legat de dorinţa mea de a duce la bun sfârşit această aventură canadiană, care va trece prin mai multe oraşe din Ontario şi se va încheia în Montreal. Mă surprind mereu mirându-mă de curajul pe care l-am avut de a pleca în această lungă călătorie, eu care nu trecusem Oceanul nici măcar ca turist. Dar, spectacolul odată pus pe picioare, m-a dus într-o stare de fervoare şi curaj, care sper că nu se va trece. Ea îmi dă o stare deosebită, de libertate, de neîncorsetare, şi pune în valoare tot ce am mai bun ca autor şi interpret. După turneul canadian, sunt discuţii despre un posibil turneu in Statele Unite, anul viitor. Dar până atunci, acasă urmează alte două proiecte. În unul din ele, recitalul în formula sub care a fost prezentat aici, se va juca la Teatrul pentru Copii Arlechino din Brasov, se pare, în fiecare zi. Un efort pe care îl voi face în afara serviciului meu de la radio. Al doilea, care se va desfăşura în paralel, va însemna o oarecare restructurare a acestui recital şi transformarea lui într-un spectacol de basme şi muzică, împreună cu mai multe filarmonici din ţară. Ilustraţia muzicală va fi asigurată de orchestre simfonice din diferite oraşe ale ţarii, secvenţe potrivite pentru spectatorii de acest nivel de vârstă, cu intenţia de a realiza o atragere a celor mai mici spectatori către muzica de calitate, clasică. Şi această variantă de spectacol este nouă în Romania, după contactele avute ea a fost îmbrăţişată cu mult interes peste tot. Urmează ca la toamnă să pun la punct modul de deplasare şi localităţile unde voi ajunge în această formulă. Şi dacă se va simţi nevoia unei permanenţe a acestui gen de spectacole, probabil mă voi gândi, aproape inevitabil, la alte spectacole viitoare, cu alte basme, cu o altă ideea regizorală şi de mişcare. NS: Ştiu că ţi-a plăcut Vancouverul ca oraş. Cum va rămâne el în amintirea ta ca loc de lansare a spectacolului tău? AM: Trebuie să recunosc că în cadrul Centrului Comunitar, al revistei mai întâi, şi apoi în cadrul întregii comunităţi româneşti în ansamblul ei, am găsit de la început o receptivitate pe care nu am putut-o intâlni nici măcar în ţară. Mie nu mi se pare lipsit de semnificaţie faptul că debutul spectacolului se petrece în Canada şi nu în Romania. E drept, în ţară nu am fost deosebit de insistent, dar este evident că modul în care cei din Vancouver, şi Canada în general, îşi duc existenţa, în care este structurată societatea, i-a determinat să fie mai atenţi la ofertă şi la posibilităţile lor de materializare - poate mai mult decât alţii. Eu le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei oferte şi pentru toate eforturile făcute pentru mine. Au un preţ foarte mare pentru mine, chiar şi atunci când nu prea ştiu să mă exprim prin cuvinte, dar ele rămân mai adânc, dicolo de cuvinte, în sufletul meu.

A consemnat Nick Sava