Cerceii fermecaţi

Cerceii fermecaţi


Prima şi ultima experienţă legată de beţie o am de la cinci ani. Eram o fetiţă slăbuţă şi sufeream de gelozie, ori de câte ori vedeam la cineva cercei. Îi înşiram în minte când închideam ochii, erau aurii sau argintii, lungi, cu pietre albastre sau roşii, lucrate în multe faţete în care se răsfrângea lumina zilei. Erau cercei fermecaţi, care, imediat ce-i puneai la ureche, te transformau în zână. Nu mai erai tu! Puteai să râzi altfel. Cuvintele erau mai rotunde şi tot ce atingeai începea să strălucească.
Mă învârteam prin casă, închipuindu-mi că am aceşti cercei, cu două bucăţele de hârtie colorată, lipite de lobul urechii şi în aer plutea magia.
Oftam adânc. Va veni o zi în care îi voi avea! Mama nu putea fi înduplecată să-mi găurească urechile pentru că îi era milă. Şi cum nici ea nu avea cercei, nu înţelegea ce era în sufletul meu.
Dar eu continuam să-i sortez în minte după lungime şi culori, aşteptând ziua. Şi ea a venit!
Aveam două vecine, domnişoare de măritat, cărora le eram dragă. În desele mele vizite la ele, am făcut o obsesie pentru o policioară de sticlă, acoperită cu un macrame şi suspendată în perete cu două şnururi de mătase răsucită. Deasupra policioarei era o oglindă cu flori imprimate în care se aranjau să meargă la bal, cele două.
Ei bine, pe această policioară, stătea cuminte, printre sticluţe de lac de unghii şi parfum, o pereche de cercei, magnifici. Erau clipsuri, deci n-avea importanţă că nu aveam găuri la urechi. I-am privit îndelung. Şiruri multe de mărgeluşe albe sunau între ele când le atingeai. În capul meu rămăsese doar ideea fixă că trebuie să îi am. Că îndată ce îi voi pune la urechi, se va întâmpla o minune. Şi cei din jur nu vor şti cine sunt eu. Le voi spune râzând cum mă cheamă şi nu vor crede. Vor povesti tuturor că s-au întâlnit cu vreo prinţesă. Pentru mine toate poveştile începeau cu o pereche de cercei, o rochiţă de catifea cu dantelă şi pantofiori de lac!
Purtam un sarafan cărămiziu, tivit cu alb. Cerceii ar fi mers de minune la culoarea asta.
-Îi vrei? am fost întrebată de prietenul uneia din fete.
-Da! Mi-i dai? am spus aproape pe nerăsuflate.
Dar nu mi i-a dat.
-Dacă bei un pahar de vin, ţi-i dau!
Deci exista o şansă! Ura! Am dat peste cap paharul de vin în aplauzele celor din jur.
-Acum mi-i dai?
-De fumat, fumezi?
-Nu, că-i păcat! m-am apărat eu.
-Ei, nu toată ţigara! Doar un fum! m-a îmbiat tânărul.

A fost prima oară în viaţă când mi-am dat seama că adulţii sunt doar nişte copii mai mari.
Asta după ce trăsesem un fum dintr-o ţigară cu filtru. Am lăsat ţigara aprinsă în scrumieră şi vecina mea m-a ajutat să-mi fixez cerceii la ureche. Doamne, erau ai mei, erau aievea minunăţiile acelea! Am făcut o piruetă, râzând în hohote şi un cercel a căzut pe covor. Timpul se scurgea prea repede, parcă cineva spărsese clepsidra şi eu alunecam odată cu firele de nisip, fără să mă pot împotrivi. Vârtejuri de lumini mi se strecurau în urechi ca un clipocit de izvor iar ochii obosiţi de atâta lumină, grea ca mierea, refuzau să mai stea deschişi. Prea multă frumuseţe ce l-ar fi făcut şi pe prinţul unei poveşti să-şi piardă vederea! Dacă închideam ochii aveam să fiu salvată! La a doua piruetă am căzut. Am văzut oglinda cu policioara de sticlă şi chipurile celor din jur speriate de figura mea. Auzeam frânturi de voci şi culori şi imagini . Totul se amesteca într-un caleidoscop continuu. Cineva mă susţinea de sub braţ. Eram în faţa porţii şi am întrezărit şorţul cu flori al mamei. Vecina mea îi explica de ce nu stau în picioare singură. Nu reuşeam să îi disting chipul. Nu puteam şti dacă e supărată sau nu că eu mă transformasem în prinţesă. Voiam să-i spun că fără cercei, aveam să fiu iarăşi fetiţa ei, dar nu am mai apucat. Am început să tremur şi am continuat încă două zile. Prima plăcere din viaţa mea am plătit-o scump!
Mai târziu, după câţiva ani, mi-am făcut pe furiş găuri la urechi, şi am avut cercei de argint, de aur, cu pietre şlefuite în multe faţete, dar nici o pereche nu era fermecată ca cea din visul meu de fetiţă!

Cenaclu Literar: