„Şi-am să beau hătu-i amaruuuu’ /Pân’oi bea boiiii şi caruuuu”: aşa-şi cânta Costică Palamaru, din Sperieţii din Vale, obida, stând pe terasa barului din marginea satului, cu ochii ţintă în cinzeaca pe care „domnişoara barmaniţă” o încărcase de câteva ori pînă acum, cu un lichid gălbui. Dumnezeu ştie ce era, că lui Costică i se părea că-i apă chioară şi, în loc să-i mai treacă năduful care-l apăsa pe suflet, mai mult parcă se scufunda într-o baltă plină de noroi. Simţea, aşa, ca o durere înfundată în furca pieptului şi i se umpleau ochii de lacrimi iar, ca să se mai ogoiască, îngâna încetişor începutul acestui cântec parcă anume pentru el ticluit. Şi iar ofta din toţi rărunchii... Ofta, mai lua o duşcă de turţ, după care se ştergea la gură cu mâneca cămăşii, apoi începea iar să mormăie: „Şi-am să beau, hătu-i amaruuuu, / Pân’ oi bea boiiii şi caruuuu….”

Afară turna cu găleata de câteva zile, de parcă s-ar fi spart o conductă uriaşă de apă, şi nici nu se arăta vreun semn că vremea s-ar putea îmbuna. De sub umbrela mare, pe care scria Coca-Cola, Costică îşi mai arunca când şi când privirea în zare, acolo unde, cam la vreun kilometru depărtare, începuse Dunărea, ca un balaur nestăpânit ce era, să se umfle şi să bolborosească. La un moment dat a ieşit bărmăniţa cu telecomanda în mână şi a deschis televizorul spânzurat pe o etajeră la streaşina terasei. Pe ecran se vedeau oameni, animale, „puhoaie de apă ce înecau Moldova”, aşa cum spunea o reporteriţă care părea să mai aibă puţin până să-şi dea duhul.

„Potop… apocalipsă… dezastru… nenorocire… puhoaie… morţi… case dărâmate… foame… vom muri.. vom muri…” se rostogoleau cuvintele din gura fetei cu microfonul în mână. Nu se ştie cum şi de unde făcuse rost şi de un „subiect intervievat”: „De când mama m-a făcut, n-am văzut aşa ploaie, dom’le! Am patruzeci de ani, dar nu-mi amintesc să mai fi plouat vreodată în halul ăsta…”

„Pe dracu, n-ai văzut”,mormăi Costică. „Dar anul trecut ce-a fost? Şi tot în Moldova... Şi tot aşa v-a luat pe ne-veste! De parcă Dumnezeu altă treabă n-are decât să-şi anunţe ploile…”

La televizor se anunţa „cod roşu” pe Dunăre. Casa lui Costică era pe cealaltă uliţă, mult mai aproape de malul Dunării. Şi vara trecută îi intrase apa în casă. A venit apoi seceta care a ţinut toată vara şi s-a uscat tot. N-au mai rămas decât urmele de mâl de pe pereţi. I s-au promis ajutoare de la primărie...a asistat ca prostul, gură-cască, alături de ceilalţi săteni cum se ridică frumuseţe de casă, mai la deal, la şoseaua cea mare. Era a primarului Melinte. L-a prins şi pe el câteva zile la clacă, când şi-a turnat temelia, că nu voia să-i dea ajutoru’ social. „Tre’ să faci 100 de ore în folosul comunităţii”, i-a zis primarul şi l-a luat să-i care sacii cu ciment.

În schimb, la el, în ogradă, n-a mişcat un pai. De ce să mişte când, iaca, Dunărea-i bate iar la poartă? Ce putere avea el? Cu Dumnezeu nu te pui! De-aia stătea de câteva zile pe terasa barului, de unde se vedea furnicarul de pe malul Dunării şi-şi cânta of-ul şi amarul de om necăjit. Veniseră şi ăi de sus, de la Bucureşti, să vadă cum le trece Dunărea pragul. Mocirliseră noroaiele prin ploaie, au dat din mâini ca „ăl bătrân” şi pe urmă au plecat. Au venit apoi câteva camioane de jandarmi care s-au apucat să lucreze la digul început în urmă cu un an, dar care nu se mai terminase: ce rost ar fi avut, pe seceta de astă-vară, să mai facă şi zăgazuri Dunării? Rumânii din sat se apucaseră toamna trecută de-au cărat bălegarul din gospodării, făcând un fel de dig în dreptul satului. Pe urmă a venit Stănel, fratele primarului, care zicea că are firmă de construcţii, şi-a pus peste stăvilarul de bălegar câteva remorci de pământ. Zicea lumea prin sat că luase bani frumoşi pe dig. Se găsise unul mai firoscos să-l facă „hoţ.” Atât i-a trebuit primarului: l-a prins pe bietul om la bar şi l-a-njurat de toţi morţii neamului. „Cum să-i facă fratele hoţ, când le făcuse ditamai digul calicilor şi puturoşilor din Sperieţi?”

Şi cum stătea Costică Palamaru şi-şi ogoia amarul, aşteptând să apară careva cu care să-mpartă necazul, iaca, matahala de Pleşcoi: să tot fi avut vreo 40 de ani, da-i pocneau panatalonii în tur şi burta i se revărsa mult peste curea de gras ce era. „Hai noroc, bă, nea Costică!”, zise el. „Care-i mersul pe-aici?” „Noroc, mă! Nu te-ai dus şi tu la dig cum zicea bondocu’ ăla la televizor?”„Da’ ce-s prost, bre? Ăştia ce-au de făcut?” Şi arătă cu barba înainte către siluetele de militari ce roboteau prin ploaie.  „Ce să-mi rup eu şalele cu sacii de nisip? Pentru două sute de lei cât primesc eu ajutor, nici să mă uit nu se merită! Lasă-i să muncească, mama lor de puturoşi, că stau tot anul degeaba şi nu muncesc decât la zăpadă şi la inundăţii. Şi iau câte douăj’ de milioane pe lună, nu ca mine.”  

Costică căzu cumva pe gânduri şi, ca şi cum ar fi făcut o descoperire epocală, îi zise lui Nae Pleşcoi: „Mă, să ştii că s-ar putea să le şi placă! Altfel erau şi ei aici, lângă pulpa mea, cu o cinzeacă.” Apoi, coborând uşor vocea: „Da’, parcă te-am zărit azi-noapte cu căruţa plină de saci, ai fost la moară?” „Ei, aş! Am luat şi eu câţiva saci de nisip, că poate pică ceva la ajutoare şi-mi tencuiesc casa. Tot îi umpluseră fraierii ăştia! Şi m-am făcut şi cu vreo zece lopeţi. Le-am găsit într-o tufă. Vezi, dacă nu dorm ca tine pe cămaşa nevestii?”

Al dracu’, Nae – îşi zise Costică Palamaru, parcă mai ieri umbla cu mucii pe mânecă prin sat şi-acum, uite, ce-i merge mintea. Ăsta era bun de primar, că-i rău de gură şi iute de mână. Dar... Cine ştie?...

Nae Pleşcoi îşi trase un scaun alături şi-i făcu fetei un semn să-i aducă o bere. Pils, că numai aşa-i plăcea lui. „Tuborg şi rece”. Fata-i ştia nacafaua, că-i era client vechi şi învăţase să-l servească, ca la carte. Tot timpul îi lăsa şi ei câte un leu „de-un suc” şi-i ardea câte o palmă peste fund. Aşa-i plăcea lui. Iar fata înghiţea, că de la ceilalţi ţărani nu vedea ea ciubuc... Doar n-o mânca. Îşi făcea o dambla şi-atât. Şi-n timp ce se aşeza, puse pe scaunul de alături un fel de năvod. Îl luase de la unul care venise cu maşina la pescuit, la Dunăre. Acum, pe ploaie, era bătaia mare la peşte. Vreo doi kilometri mai sus, la Urlaţi, de la ploaie dăduseră iazurile cu crap pe dinafară şi inundaseră câmpurile. Toată suflarea din Sperieţi se dusese la pescuit: cu căruţa, cu bicicleta, pe jos, care cum putuse. Ei n-aveau nicio vină că baştanii de crapi o tăiaseră peste câmpuri şi-n câteva ceasuri puteai să umpli un sac de crăpuşteni. Doar prost să fi fost să nu profiţi! Măcar cu atât să te alegi, dacă tot te iau apele pe dedesubt.

Şi Nae începu să-i spună lui Costică fel de fel de istorioare pe care le auzise de la cei care fuseseră deja la „cules de peşte”. Discuţia dintre cei doi devenise toat mai aprinsă, berile veneau una după alta şi până la urmă Nae a rămas fără bani. Împungând aerul cu arătătorul lui butucănos îi strigă barmaniţei: „Trece-mă la caiet, când vine ajutoru’, dau datoria.” Costică era deja trecut la caiet cu a şaptea cinzeacă. Începuse să se încălzească şi gura-i devenise tot mai slobodă. Nu-l mai enerva nici ploaia, care curgea de sus ca dintr-un robinet uitat deschis, nici norii negri şi apăsători, nici gândul c-o să-i intre iar apa-n casă. Când şi când, îi mai venea în minte cântecul, dar aşa, de-o plăcere. Că se simţea el bine şi-l gâdila o mare şi neînţeleasă bucurie la inimă. Ce n-ar fi dat să-l audă acum pe Mutu Ţambalagiul, lăutarul satului? Da’-i luase apa casa, aşezată hăt, în luncă, şi plecase ţiganul la Bucureşti, la neamuri.

Încet-încet, discuţia dintre Nae şi Costică s-a încins. Unde mai pui că erau şi în partide diferite: Costică la roşii, iar Nae la portocalii. „Ai văzut mă, ce-a făcut marinaru’? A venit, a ordonat şi-a plecat. Nici vorbă să dea şi el o mână de ajutor. Să fi pus, naibii, mâna pe-o lopată şi să dea la nisip! Aşa ne ajută el pe noi, amărâţii?” „Lasă, nea Costică, p-ai voştri nici nu i-am zărit. Sunt la  mare, la soare, toţi! Ce le pasă?”

Şi cum se ciondăneau ei acolo pe terasă, dinspre malul Dunării se auzi mai întâi un bolborosit, apoi ca un vuiet ce se tot amplifica. Prin perdeaua de ploaie, se zări un val mâlos ce năvălea către sat. Cei doi au amuţit şi, pe loc, au simţit că li se înţepenesc genunchii. Fata de la bar a tras un chiot şi-a rupt-o la fugă către şosea urlând cât o ţineau plămânii. Apa tot venea, iar Costică şi Nae stăteau cu ochii holbaţi fără să facă cel mai mic gest. Nu le venea a crede ochilor!  Nu era posibil: digul se zărea nemişcat în faţa lor, semn că apa nu-l depăşise. Şi-atunci de unde atâta potop de ape? Ce se întâmplase? N-au mai apucat să afle: un şuvoi învolburat a măturat terasa barului, aruncându-i pe Nae şi pe Costică în mijlocul unui vârtej.