TEATRU - DRACU' LA poartă sare - partea I

TEATRU - DRACU' LA poartă sare - partea I

DRACU`LA POARTĂ SARE

(Comdie în 3 acte )

Personajele:

Dracu, care nu e chiar Dracu,
Dracula, care nu mai ştie dacă a fost domn sau domnitor,
Mama, care nu mai ştie când a fost mamă,
Margareta, fiică, aparent ascultătoare,
Preotul α
Groparul Ω

Actul 1

Scena 1

DRACU, DRACULA.

(Scenă în scenă sau scenă divizată. Se imaginează un culoar mărginit de două porţi masive; a iadului cu un spaţiu larg şi a raiului cu un spaţiu mai restrâns. Pe poarta iadului e pictată o lună devorată de un dragon, pe cealaltă, globul terestru e în locul punctului de la baza unui semn de exclamare ce seamănă cu o ţeapă. Dracu e în costum de gală, cu joben, poartă o mantie, preferabil neagră, pe spatele căreia strălucesc imaginile de pe poarta iadului, se sprijină într-un baston-sceptru cu cap de dragon. Intră, îşi scoate jobenul, salută spectatorii lovind cu bastonul cele două porţi. Întoarce semnul de exclamare de pe poarta iadului. In imaginea întoarsă, punctul seamănă cu un cap de om ce a fost tras în ţeapă. Dracu revine la poarta iadului pe care o deschide destul de greu cu bastonul-dragon.)
--- DRACU : Ei, drăcie, asta era totdeauna larg deschisă, pentru oricine... (intră şi iese de mai multe ori pentru a-şi continua replicile)Se intra uşor, se petrecea bine, era permis orice (Din interior se aud sforăituri puternice şi convulsive.) Cu ieşirea e mai complicat. Cei ce intră aici rătăcesc drumul spre ieşire şi pierd orice speranţă. Speranţă...Speranţă... am spus; la ce?! (râde sardonic) La timpuri mai bune, veţi zice. Nu există decât un singur timp! Acela ce devorează speranţa, când speranţa ne devorează pe noi. Pe mine mai puţin, că sunt o iluzie veşnică! Eeeei,...(deschide poarta aratând spre Dracula , care sforăie îngrozitor) dar timp avem berechet! Să ne facem provizii din el,... (rânjeşte, arătându-şi colţii şi mimează că l-ar ronţăi) ca să-l dormim cu plăcere.(Dezgustat) Ce "plăcere"! Plăcerea e atunci... când (scoate de sub mantie o carte, se preface că o ronţăie) ronţăi timpul, dintr-o istorioară încâlcită,(răfoieşte) aiurită rău. (ascunde cartea sub mantie şi intră pe poarta iadului în sala tronului luiDracula.)

Scena 2

DRACU, DRACULA

(Dracu deschide poarta iadului şi intră în sala tronului lui Dracula, agitând aerul cu sceptrul cu cap de dragon. Sala tronului lui Vlad Ţepes, alias Dracula, interior medieval, este locul desfăşurării acţiunii scenice. Dracula e îmbrăcat în cunoscutele-i haine voievodale, doarme pe tron sprijinit într-o sabie ce seamănă cu o cruce, doarme şi sforăie ingrozitor. Pe o masă, două pocale aurite, două ulcioare şi un sceptru ce seamănă cu o ţeapă ascuţită. Lângă masă două scaune. Alături, multe ţepe de dimensiuni diferite, pe care Dracula le va folosi când va fi nevoie. Dracu intră furiş, loveşte uşor masa, dar văzând că Vlad nu se trezeşte, izbeşte puternic cu sceptrul).
DRACU: Gata prietene, trezeşte-te ! Hai, hopa sus ! Ai dormit destul!
DRACULA: (somnoros, nedumerit şi şocat) Tu...cine,...dracu eşti? Ce cauţi aici...şi cum ai intrat aici?
DRACU: Cum cine?! Dracu!...
DRACULA: ( şi mai nedumerit) Cineee?
DRACU: Dracu ! Ai auzit bine, Dracu. N-ai auzit de Dracu?
DRACULA: Cineee? (buimac) Cine spui că eşti ?
DRACU: Dracu, Dracu-n persoană !
DRACULA: ( revenindu-şi) Nu mai spune ! În carne şi oase?
DRACU:Nu, că din astea n-am. Ia, uită-te la mine! (dansează, rânjeşte ca un vampir, arătându-şi faimoşii colţi) Nu mă cunoşti, voievoade!? Fii puţin atent la mine; chiar nu mai cunoşti?
DRACULA: (Dracula e tot nedumerit) Nu prea. Nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată.
DRACU: Ai uitat! Ai fost şi la mine, la mine, acasă, acolo unde ne-am distrat. Ne-am distrat în draci...şi tu ai uitat?
DRACULA: In draci? Când?! Unde?!
DRACU: În împărăţia mea neluminată, acum vreo şase secole. Nu-ţi aminteşti? ... Ce ne-am mai distrat!
DRACULA: În draci ?!
DRACU: Sigur! Chiar că nu mă recunoşti?! Aveam impresia că...
DRACULA: (se scarpină în ceafă) Am fost noi în draci vreodată?!Noi doi?! Fii serios, nu-mi aduc aminte.
DRACU:(ironic) Eeee! Aşa se-ntâmplă când dormi vreo şase secole...uiţi. Să te ajut să-ţi aminteşti?! (Dracula face un semn încurajator) Vrei?! Să-ţi arăt ceva (dănţuieşte iar, face apoi o grimasă, arătându-şi caninii.)
DRACULA: Asta ce mai e?
DRACU: Ce să fie?(grimasă) Distracţie! Ca atunci.
DRACULA: Te strâmbi ca dracu. Ce-ai păţit?
DRACU: (iar grimasă) Uită-te bine!
DRACULA: Te dor dinţii? (se ridică, îl cercetează atent, îi pipăie colţii) Ia, să te văd mai bine. Măi, eşti dat dracului, dar urât mai faci. Aşa faci de şase secole?
DRACU:(cu gura căscată) Îhî!
DRACULA: Se prea poate...(îi impinge maxilarul) Acum! închide gura! (Dracu închide gura cu greu, văicărindu-se). Fie şi cum zici; e plină lumea de nebuni. La câţi sunt în lumea asta, ce mai contează unul ?
DRACU: Nu-nţeleg,"Măria Ta"! (se aşează pe tronul domnitorului) Nu prea înţeleg. De cine vorbeşti ?
DRACULA: Hai, hai, sus de-acolo! (îl ridică de guler şi-l azvârle pe un scaun. Dracula rămâne în picioare) Ştii tu bine! Te prefaci că nu ştii. Un nebun care face pe nebunul s-ar putea să nu prea fie. Dar sigur e un nebun sadea cel ce dă buzna în sala tronului fără ...
DRACU: (iar se aşează pe tronul domnitorului)Fără ce?!
DRACULA: (iar îl ridică de guler şi-l azvârle pe un scaun.) Fără o răsplată (îi arată câteva ţepe, dintre care alege una mai ascuţită. Dracu se preface interesat). Şezi liniştit! Să spunem că ai putea fi binevenit! Cu plecarea ar putea fi mai dificil.
DRACU: De ce crezi asta ?
DRACULA: Mă tem că n-ai să poţi duce darurile. Ai aflat, poate, de ospitalitatea noastră; suntem ospitalieri, proverbial de ospitalieri. Poţi trage foloase din asta. Oferim totdeauna daruri oaspeţilor, după obiceiul casei...(ia o ţeapă, pe cea mai înaltă, şi-i pipăie insinifiant vârful) Avem destule şi pentru orice rang. Ce zici de asta ? O vrei?
DRACU: Crezi că mi-ar face plăcere?
DRACULA: Sigur, că-i bine ascuţită; nu vrei s-o probăm puţin?
DRACU: (mimând o sperietură) Aoleu,(pipăindu-şi posteriorul) vai de capul meu!
DRACULA: (îl mângâie liniştitor) Pe tine n-o să te doară, că nu eşti din carne şi oase,... dacă îmi amintesc bine de spusele tale. (insistă să-i ofere ţeapa)
DRACU: Ce să fac cu ea?! (analizează ţeapa, apoi dispreţuitor) Cu scobitori din astea te lauzi?! Nu ştii cu cine ai de-a face, maiestate ! Puţin îmi pasă mie de ospitalitatea voastră, de darurile voastre, iar de jucăria asta a ta şi mai puţin.(îi arată decent posteriorul)
DRACULA: Ajungem noi şi acolo, nu te grăbi. Dar, hai, mai întâi, spune-mi cum ai intrat aici, doar n-ai venit aici de bună voie şi nesilit de niiimeeeni,.........
DRACU: (spontan) Vrei să mă iei de nevastă ?
DRACULA: Sper că nu eşti d"ăia ?
DRACU: Mai ştii? Sunt european, Măria ta!
DRACULA: Lasă prostiile, cine eşti, de unde vii şi cu ce treburi pe aici ?
DRACU: Păi, nu ţi-am spus? (conspirativ)Ia, priveşte aici! (îi dă un fel de carte de vizită, pe care Dracula n-o citeşte)
DRACULA: Chiar nu vrei să-mi spui cine eşti?
DRACU: (pentru sine) Şi-a pierdut memoria (apoi strigă) Dracu... Dracu-n persoană. Eu sunt cel de pretutindeni şi dintotdeauna. Am venit să ne lămurim puţin. Priveşte atent la mine şi ia seama! (dansează, grimasă, sunete dezarticulate) Poate afli ce n-ai vrea să afli.
DRACULA: Ce să aflu, măi, obsedatule!? (Dracu repetă jocul, apoi face o grimasă, dezvelindu-şi colţii) Uşurel, măscăriciule! Nu te mai srâmba atât, că nu mă sperii. Vino puţin mai aproape! (îl pipăie, îi controlează dantura, îl întoarce să vadă dacă are coadă şi copite, apoi gânditor) Poate ai dreptate, poate ai dreptate, "prietene". E posibil să fii şi cine spui. (se plimbă nervos)
DRACU: Şi tu te fâţâi cam mult, "prietene".(îl ia de braţ, îi mai dă o carte de vizită) Te-ai lămurit?!
DRACULA: Nu prea,(citeşte cu interes) dar aş putea s-o fac, dacă asta ţi-i voia! (reciteşte "cartea de vizită" şi devine curios) Dracu & Dracula Company
DRACULA: Ei?!
DRACULA: O, înseamnă că suntem asociaţi, că am putea prieteni! Aşa, da, mai merge! Cu ce începem afacerea? (reciteşte ",cartea de vizită" şi o trage în ţeapă. Dracu îi mai dă câteva, Dracula procedează la fel ca şi cu prima. La ultima îl cercetează mai atent, încercând să-l tragă şi pe el în ţeapă)
DRACU: (îi înlătură dispreţuitor ţeapa, arătându-i isprava) Şi tu eşti obsedat?! Astâmpără-te, Măria Ta, suntem în alte timpuri.
DRACULA: Nu mai e la modă ţeapa?
DRACU : E bună doar în afaceri. (Dracula încearcă iar să-l tragă în ţeapă) Te invit să fii cuviincios, ca un domnitor civilizat, ce dracu!
DRACULA: Atunci să ne bucurăm de întâlnire! Civilizat, ce dracu! (umple cu vin pocalele, ridică pocalul său, se preface că bea, dar i-l aruncă în faţă; Dracu rămâne paralizat cu gura căscată)
DRACU:(uimit) Asta ce mai e?
DRACULA: Puţină civilizaţie de pe aici!
DRACU: (scuturându-se) Se vede că eşti de prin partea locului. Credeam că eşti un domn, dar eşti numa" un domnitor. (mai primeşte un pahar în faţă)
DRACULA: Civilizat rău!
DRACU: Ce să-ţi mai spun?! M-ai lăsat cu gura căscată de uimire. (rămâne cu gura căscată până ce e cercetat minuţios de Dracula)
DRACULA: Vrei să mă insulţi, sau să mă ameninţi? (îi pipăie iar caninii, încearcă zadarnic să-i închidă gura, Dracu clănţăne ameninţător) Stai cuminte! Să văd ce te supără. (Dracu clănţăne şi mai ameninţător) Iar începi?! (îi curăţă dantura cu o "scobitoare") N-ai nimic. Acum închide gura, că e curent! (Dracu refuză) N-auzi, eşti turc?
DRACU: Am fost, dar nu mai sunt (Iar îşi arată colţii ).
DRACULA: Nu-mi arăta mie colţii ăia nespălaţi, că te ia mama dracului! Tu n-auzi, băi, elefant neterminat! (Dracu e ameninţat cu sabia şi cu ţeapa dar nu va închide gura; va vorbi numai când va auzi cuvântul "mama") Închide gura când îţi spun, că te ia mama dracului!
DRACU: Mama ?! Mama ?!, care mamă ?! (îi arată cu degetul la tâmplă) Eşti ţicnit?! (calm) Chiar că nu mă cunoşti deloc, voievoade; pe mine nu m-a născut nimeni.
DRACULA: Se vede, îţi lipsesc câţiva anişori,... de pe acasă (vrea iar să-l tragă în ţeapă)
DRACU: (calm, îi ia ţeapa, o rupe cu uşurinţă) Astâmpără-te, nărodule! Cu jucăria asta vrei să mă sperii ? Uiţi că nu sunt om?
DRACULA: (la fel de calm, acelaşi gest) Uneori nici eu, dar nu mă laud.
DRACU: Nu cred, ia să văd, nici tu n-ai buric?, (îl descheie, să vadă, dar nu e lăsat) sau l-ai pierdut? Ţi-ai pierdut buricul?!
DRACULA: Pe ăsta n-aveam cum, dar toţi pierdem câte ceva. Tu n-ai pierdut nimic niciodată?
DRACU: (Dracu mimează mişcarea unei pendule clătinându-şi capul şi scoţând sunete ritmice, ciudate) Timpul.
DRACULA: (nedumerit, îl opreşte după un timp) Ce faci?
DRACU: Măsor timpul. Vreau să aflu cât am pierdut. Cu tine, îl pierd de pomană. (mimează iar mişcarea unei pendule)
DRACULA:(îi opreşte micările capului)Termină cu mascarada şi spune repede de unde ai apărut. Cu cu ce treburi pe aici?
DRACU: Treburi spui ?! (gânditor, se aşează) Ultima oară dintr-o carte, dintr-un fel de roman aiurit. M-a arestat acolo un scriitoraş. Scriitoraşul ăsta e plin de confuzii. Mă deranjează că m-a confundat cu tine şi pe tine cu mine. Ne-a degradat pe amândoi. Tu nu mai eşti domnitor, ci un conte-vampir. Eu nu mai sunt Dracu, ci un vampir cu înfăţişare de conte-domnitor. N-ai vrea să ne lămurim puţin.
DRACULA: Bine! Bine! O să încercăm ! Dar spune-mi mai întâi, cum ai evadat?
DRACU: M-au eliberat cititorii.
DRACULA: Cum şi de ce ar fi făcut-o ?
DRACU: Nu ştiu nici eu cum s-a întâmplat.
DRACULA: De la tine, care le ştii pe toate, m-aş mira. Nu cred să nu-i cunoşti, cât de cât.
DRACU: De la neastâmpăraţii ăia n-am putut afla mare lucru. Toţi sunt curioşi şi inventivi,...
DRACULA: Aşa!
DRACU: ... dar cam superficiali! În felul lor sunt nişte oameni obişnuiţi şi cumsecade.
DRACULA: Aşa!
DRACU: Aiuriţi ca şi scriitoraşul acela, care a încurcat lucrurile. Pe mine mă confundă mereu cu tine şi viceversa. (se plimbă agitat)
DRACULA: Aşa!
DRACU: (meditativ) Poate că i-aş fi înţeles mai bine, dacă aş fi fost şi eu ca ei, un obişnuit, un normal.
DRACULA: Linişteşte-te, prietene! Oricum aşa eşti; eşti şi tu un obişnuit!
DRACU: Mă bucur s-aud asta de la tine !
DRACULA: Obişnuit s-o iei razna, să aiurezi, să mai şi minţi (Dracu dă semne de iritare) şi asta ţi se pare normal. (Dracu se nelinişteşte, se agită) Semeni cu ei. (enervat de fâţâielile companionului, îl aşează pe scaun) Şi mai stai, dracului, jos odată! Dacă vrei să ne lămurim, şezi şi nu te mai fâţâi! Calmeză-te! (umple cele două pocale) Să gustăm un sângeriu de pe aici şi să-mi spui ce te frământă (ciocnesc pocalele) \"in vino veritas\"!
DRACU: (bea zdravăn) Crezi?!
DRACULA: Sunt convins! (ciocnesc pocalele) Hai! Să avem noroc!
DRACU: Să avem! (mai soarbe) Bun vin, bun obicei, n-am ce zice! Ei, aşa mai merge !
DRACULA: (bea şi el) Merge, merge! (Dracu îşi mai toarnă singur) Ai prins curaj! Insistă, poate ai să minţi mai puţin,...deşi mă îndoiesc că ai să poţi (îi mai umple pocalul, cu intenţia vădită de a-l ameţi.) La noi, trebuşoara asta e o artă, o adevărată artă.
DRACU: (Dracu soarbe cu sete, dar nu dă semne de ameţeală) Cu băutul sau cu minţitul ?
DRACULA: N-ar trebui să te miri, fiecare cu talentul lui, arta-i plină de scorniri. (iî mai toarnă vin din cupă)
DRACU:(ciocneşte, soarbe zgomotos, se scutură) Mi se plimbă prin tot trupul. Ãsta nu se duce la cap?
DRACULA: Se duce şi el, săracu, unde găseşte mai gol. (mai soarbe şi el) Buuun! Să zicem că ai fi dracu', dracu gol, după cum te lauzi. Am auzit eu câte ceva despre tine şi încerc să mi te imaginez. Însă habar n-am cum te-aş putea recunoaşte, (îi caută buricul) buric n-ai, (îl răsuceşte)...hm... coada îţi lipseşte... Ai pierdut-o, sau ţi-a smuls-o vreo diavoliţă?
DRACU: E la păstrare. Face minuni!
DRACULA: Bineee! Până acum ai făcut numai ghiduşii, dar n-ai făcut nici o minune. După ce să te recunosc? (îl loveşte uşor cu ţeapa de la picioare spre cap să audă cum sună. Dracu scoate la fiecare atingere sunete de plăcere, de uimire, sau chiar de durere) Gol nu prea arăţi a fi, poate... doar pe aici (îi atinge capul care sună, prin efect de sunet, a gol )
DRACU: (iar îi rupe o ţeapă) Astâmpâră-te, majestate! De ghiduşii te ţii tu. Ce minune ai fi vrut să fac? Nu-i destul că sunt în acelaşi timp pretutindeni şi aici? Că nu m-a oprit nimeni să intru la tine. Nici măcar n-am fost zărit. Că ...te-am făcut celebru plimbându-te prin istoria şi prin legendele lumii? Prin romane, prin povestiri şi prin... comedia asta ciudată. Că te-am făcut actor?
DRACULA: Aiurea! Actor? Eu, actor?! (Dracu aprobă) Te cam lauzi! Dar ceva tot nu înţeleg. Cum de ai apărut pe aici? Că nici eu nu te-am văzut până acum?
DRACU: Toţi putem fi actori.
DRACULA: Nu, zău, nu mai spune!
DRACU: Te pui cu Dracu?!
DRACULA: Nu, cu un măscărici, care se ţine de şotii.
DRACU: Nu totdeauna glumesc.
DRACULA: Vrei să-mi spui de unde vii?
DRACU: Ţi-am mai spus, de pretutindeni, sunt prezent oriunde în lumea asta, până şi în unele icoane. Nu m-ai văzut?
DRACULA: Te-oi fi văzut eu în multe, dar în icoane mai puţin. Nu fi lăudăros !
DRACU: Să te uiţi mai bine!
DRACULA: Crezi că nu m-am uitat. La care să mă mai uit?
DRACU: La alea cu "judecata"
DRACU: Care judecată?!
DRACULA: Aia, ultima.
DRACULA: M-am uitat destul. Am o colecţie.
DRACU: Şi nu m-ai recunoscut ? Nu ţi-a plăcut cum arătam ?!
DRACULA: Arătai ca dracu,... o corcitură : un omuleţ cu coarne, cu copite, cu nişte colţi nespălaţi şi cu o coadă vestită, pe care, se spune, că ţi-o vâri pretutindeni.
DRACU: Se spun cam multe...Dar dacă priveai mai atent, voievoade, ai fi observat că am ceva ce omuleţilor le cam lipseşte.
DRACULA: Nu le lipsesc prea multe!
DRACU: Ba da, destul de multe. Rar mai găseşti astăzi curaj, verticalitate, demnitate,...
DRACULA: Nu mai spune !
DRACU: Nu mi-am plecat capul, nici măcar privirea în faţa nimănui. Am fost totdeauna vertical, cu privirea ageră, cu sclipiri de geniu şi am puteri nebănuite...Mai mult chiar, mi-am dobândit veşnicia. Ceea ce... nu-i de neglijat.
DRACULA: Eşti dat dracului! Te-ai cam ameţit şi eşti bolnav de modestie. Cu mintea cum stai ? (îl ciocăneşte uşor pe cap, sună a gol)
DRACU: (nepăsător) Oho! Ăsta e deliciul muritorilor şi e mereu o ispită pentru ei. Dar ca să-i duci în ispită nu-ţi ajunge mintea, îţi trebuie geniu.
DRACULA: Şi tu oi fi având din ăsta, nu?! (Dracu aprobă) Cum se face atunci că de unii muritori nici măcar nu te poţi apropia?
DRACU: Ei, şi tu! Nu există geniu total. E drept, că nu pot să-i duc pe toţi în ispită, dar lumea ..., lumea asta minunată, asta, a minciunii, a hoţiilor, a delatorilor, a lacomilor, a desfătărilor e a mea. Din dragoste pentru ea am renunţat la Rai şi am coborât la ea.
DRACULA: Eu ştiu că ai fost izgonit de (arată cerul) acolo şi nu pentru ghiduşii.
DRACU: Crezi ce vrei, însă fără mine aţi fi cam singuri. Dumnezeu nu prea vă vizitează, coboară rar pe Pământ. M-a trimis pe mine să văd ce mai faceţi.Ce se mai poate face cu voi.
DRACULA: Deocamdată! Însă te-a cam tras pe sfoară, făcându-te paznicul întunecat al credinţei Lui.
DRACU: Crezi ?!
DRACULA: Şi-a bătut joc de tine, nefericitule! Te-a izgonit profitând de trufia şi de prostia ta. La fel şi cititorii ăia,...cititorii romanului de care spuneai, n-au prea avut de lucru. Dacă ai intrat pe mâna lor,(râde) şi ăştia te-au tras pe sfoară. Te-au eliberat, ca să te închidă într-o legendă stupidă.
DRACU: Legendele-s pentru naivi. (râde zgomotos) Nu-mi spune mie de ele că mă faci să râd. (râde sardonic) Să mor de râs. Să mor, nu altceva!
DRACULA: Să mori?, Să mori?, ai spus, prietene? Cum să mori?! Atunci, cum rămâne cu veşnicia?! Te cam contrazici şi asta n-o prea fac genialii. (Dracu, conştient de eroare, face pe supăratul, dar e mângâiat ironic de Dracula) Hai, nu fi supărat! Eşti puţin cam aiurit... dar îmi eşti simpatic; nu fi supărat că n-ai minte destulă, îţi împrumută orice muritor. (îi întinde pocalul) Ia de aici cât vrei!
DRACU: Aici o ţii, majestate?
DRACULA:Unde pot şi eu.
DRACU: (Se uită în pocal, miroase, gustă) Cam puţină, e drept, dar (soarbe cu plăcere) e bună.
DRACULA: Linişteşte-te, e destulă, cât să uităm necazurile! Vinul ăsta sângeriu, te va face să te simţi mintos, puternic şi veşnic. Dezleagă mintea, dă puteri miraculoase şi te ajută să spui tot ce n-ai fi vrut să spui. (sorb lacom din cupe şi trăncănesc, trăncănesc, ca la orice chef. Încearcă să-şi mai umple cupele, dar ulciorul aproape că s-a golit).
DRACU:(trăncăneală, îmbrăţişări)
DRACULA: (trăncăneală)
DRACU: Vezi, de asta iubesc eu lumea asta a voastră. Totul se rezolvă ameţitor de repede. Parcă mă simt mai uşor (mai soarbe, imită zborul păsărilor)îmi vine să zbor, nu altceva. Bun vinişor, majestate, bun rău!
DRACULA: Bun sau rău, hotărăşte-te!
DRACU: Tu ştii mai bine.
DRACULA: (mai soarbe) Nu-i rău deloc! Te face uşor, uşor, uşor de tot. (Dracula imită imită şi el zborul păsărilor) Aşa, aşa, aşa,... poţi să şi zbori,... (îl "învaţă să zboare", împingându-l spre ieşire, Dracu se lasă greu.)...dacă te ajută cineva.(Dracu îi cade în braţe) Greu păsăroi! Ăsta se lasă greu, nu glumă! E plin de must.
DRACU: (alintat)Un vin bun îţi umple viaţa !
DRACULA: (nu-şi poate controla nici el prea bine mişcările, se întoarce la masă, dar primul ulcior e gol şi îl sparge) Umple totul până crapă !
DRACU:(cu viclenie, se întoarce şi îşi umple paharul din celălalt ulcior, miroase, gustă. Se scutură aprig, se trezeşte ca prin minune, şi întreabă nedumerit) Soma ?! De unde ai tu soma ? Asta nu-i băutura muritorilor. Soma! De unde ai tu soma ? (conspirativ) Mie poţi să-mi spui.
DRACULA:(Îi arată dragonul de pe mantie) Din lacrimile acestui Dragon ce ne însoţeşte. Plânge uneori noaptea, cu lacrimi reci ca ale vârcolacilor, ca ale şerpilor şi ca ale liliecilor.
DRACU: Liliecii le au calde.
DRACULA: Nu mă întrerupe.
DRACU: De ce plânge ?
DRACULA: Plânge pentru că şi-a pierdut umbra.
DRACU: Noaptea nu sunt umbre. Nu cred că vă întâlniţi.
DRACULA: Cu Dragonul mă întâlnesc rar... destul de rar, în coşmarul viselor. Atunci îmi lasă roua lacrimilor lui,... soma, lacrimi reci ce ard.
DRACU: (aplaudă) Fruumooos, n-am ce zice!(bea cu sete).Filozofie de pahar! (îl îmbie şi pe Dracula, dar acesta refuză) Gustă şi tu soma! Te trezeşte şi te poate face veşnic. (Dracula refuză) Tu de ce nu bei?
DRACULA: (refuză iar) Fiindcă pentru un muritor, veşnicia e cea mai cumplită pedeapsă, o povară mult prea grea pentru un muritor din orice timp. Timpul e pentru noi cel mai necruţător duşman!
DRACU: Eternă poveste! (lamentându-se) Mie-mi spui? Ăsta a făcut din împărăţia mea întunecată o caricatură proastă, cu accesorii şi cu recuzite sărace şi învechite, ca în toate teatrele voastre de azi. Auzi, să te ocupi de sufletele morţilor, să le ţii evidenţa păcatelor ştiute şi neştiute, săvârşite cumva, cu fapta, cu vorba sau cu gândul şi să le împarţi pedepse, corespunzătoare... să jupoi morţii de vii...
DRACULA: Eşti cam confuz, cum vine asta "să jupoi morţii de vii?" Şi nu prea ai imaginaţie. Să iei cu furca sufletele ca pe nutreţ, să-le jupoi şi, hârşti, cu ele într-un cazan, e o oribilitate! Să întreţii un foc veşnic e o risipă. Ce mai e cu cazanul ăla al tău cu smoală clocotindă. Nu s-a-vechit, nu te-afumă? (Dracu face semn că nu) Mai ai viermi din ăia neadormiţi?
DRACU: Nici de-ăştia nu mai prea am, au cam dispărut.
DRACULA: Să nu-i mai cauţi, i-au prăpădit pescarii... De! Cam sărăcuţ iadul ăla al tău!
DRACU: Nici chiar aşa. Iadul rămâne iad, orice s-ar spune, are tainele şi bogăţiile lui. Toate comorile sunt îngropate în el. Cei ce le caută sunt bineveniţi, dar trebuie să plătească.
DRACULA: Ca şi pe aici, totul se plăteşte, însă iadul ăla al tău nu mai înspăimântă pe nimeni. Nici o schimbare pe acolo?
DRACU: Fac şi eu ce se mai poate, ca să-i mai sperii pe păcătoşi!
DRACULA: Nu prea ai imaginaţie. Pe păcătoşi nu-i mai sperie nimic. Lasă-i pe aici, pe Pământ şi mai învaţă şi tu câte ceva de la ei. În "veşnicia ta", aveai destul timp să afli că acestă fiinţă pieritoare, omul, a fost mai inventiv decât tine: şi-a aruncat aproapele la fiare, la crocodili, la peşti, i-a mâncat creierul şi măruntaiele de viu, l-a răstignit punîndu-i o coroană de spini, l-a ars pe rug, l-a pus pe un tron înroşit în flăcări, împodobindu-l şi p-ăsta cu o coroană înroşită, l-a zdrobit cu roata, l-a prăjit în ulei, l-a mai tras şi-n câte o ţeapă...
DRACU: Ajunge, ajunge ! Aproape că m-ai convins! Dar să nu crezi că sunt străin de toate acestea. Eu i-am inspirat! Toate de la mine vin! Numai trebuşoarele alea cu uleiul şi cu ţeapa mi se par că-ţi cam aparţin.
DRACULA: Nu fii aşa de sigur. M-au inspirat şi pe mine alţii. Cel mai mult, prietenii tăi, trădătorii, tâlharii, hoţii, borfaşii şi alţii, de care atunci era plină ţara.
DRACU: Numai atunci?!
DRACULA: Tu ştii mai bine.
DRACU:(Dă semne de plictiseală)Auzi,Voievoade?... Plictisim spectatorii. Vino puţin mai aproape! (adulmecându-l) Duhneşti rău, Voievoade!
DRACULA:(se miroase nedumerit) A ce?
DRACU: Normal era să duhneşti a vin, dar tu duhneşti a... istorie! (îi toarnă soma) Să mai lăsăm acum vorbăria, că avem şi alte trebuşoare. Hai, gustă puţină soma, să putem hoinări peste timp şi prin lume! (Dracula se preface că bea) Hai, să hoinărim prin lume!
DRACULA: Prin asta, sau prin cealaltă?
DRACU:(scoate o carte pe care o avea ascunsă sub mantie , se preface că citeşte rapid, urmărind cu degetul rândurile, o închide cu zgomot, apoi o ascunde din nou) Prin care vrei, că mi-e totuna.
DRACULA:(neîncrezător) Nu prea cred că putem evada din nişte pagini năroade.
DRACU: La mine totu-i posibil.
DRACULA: Nu ştiu de ce eşti în stare! O evadare-i o sărbătoare! O putem face?
DRACU: (conspirativ, scoate iar de sub manta cartea pe care ar vrea s-o deschidă) Evadarea sau sărbătoarea ?
DRACULA: Hotărăşte-te, cum e mai bine.
DRACU: Şi o carte-i sărbătoare (încearcă să o deschidă, dar nu poate). Da, dar pe asta n-o deschide nici Dracu! (loveşte coperta) Uite, ce copertă are! Parcă-i poartă de-nchisoare.
DRACULA: Nu putem sări peste asta ?
DRACU: Nu!, Peste asta nu se sare. Orice... carte-i o sărbătoare!
DRACULA: (jubilând) Dar şi-atunci e-o sărbătoare, când Dracu la poartă sare. Dă-mi-o şi mie puţin.(o cercetează minuţios loveşte uşor cu degetele coperta şi o deschide cu uşurinţă) Poarta nu-i nouă de fel... doar coperta-i de viţel. Orice carte are o poartă şi orice bărbat (îl ia de braţ ca să-i arate cartea deschisă) o toartă.
DRACU: Eşti poet "maestre"? (pentru sine) Amator nenorocit!(tare) Crezi că dacă deschizi o carte eşti şi poet? Ce-i cu povestea asta? ... cu poarta, cu viţelul, cu toarta. Deşi mi se pare cam veche, nu e de înţeles.
DRACULA: (bombănind) Viţel la poarta nouă !(îi dă cartea) Hai, mai citeşte ceva din cărţulia aia! Poate vei pricepe mai multe.
DRACU: (ia cartea, o răsfoieşte prefăcându-se plictisit) Ce-s smintelile astea de aici ?... basme, poveşti, legende, ...(se preface interesat de lectură). Cartea asta, mi se pare, n-are piper, nici sare.(se preface că citeşte şi se vaită mereu) E plină de disperare.
DRACULA: Oare?! Ia, mai dă-mi-o şi mie, să mai văd. Hm, hm !(se vaită, imitându-l pe Dracu) Ar putea fi! Numai că eu nu disper şi-i pun sare şi piper ! (ia cartea, o răsfoieşte şi el, se caută în buzunare, scoate o solniţă, mimează condimentarea cu sare şi cu piper. Dracu, observă mişcarea şi îi suflă în faţă. Dracula strănută zdravăn şi aruncă cu cartea după Dracu)Pieri, Drace, că-mi cârlionţezi mintea !
DRACU: (recuperează cartea, râde satisfăcut) Ei, mai e o întâmplare, când Dracu la poartă sare?! (răsfoieşte; de pe o filă citeşte însemnarea unui cititor, ironic) Bă, voi vă credeţi toţi poeţi !/ şi visaţi cai pe pereţi.../ Uite ce a mâzgălit unul aici aici:
"Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă-n poartă."

DRACULA: (grav) La asta n-ar mai fi nimic de adăugat !
DRACU: Ba da: fiindcă sunteţi mână spartă / şi gata oricând de ceartă / geaba vă plângeţi de soartă...
DRACULA:(tresare)...hai s-o mai lăsăm şi baltă! (pipăie pereţii, se aude nechezatul unor cai) Nu putem să fim poeţi, fără cai verzi pe pereţi. (îşi imaginează că a încălecat un cal, dracu i se alătură, chiote, apoi descalecă şi se îmbrăţişează cordial) Aşaaa..., abia acum se pare că ne asemănăm. Dacă tot ne confundă unii, să ne distrăm puţin pe seama lor. Vom fi fraţi gemeni, fraţi de cruce.
DRACU: (uimit şi iritat) De cruce, ai spus?! De cruce să fii tu cu, cu... tot neamul tău ! Uiţi cu cine vorbeşti? Hai, să dispărem odată, veşnicia nu aşteaptă!
(Dracu şi Dracula "încalecă" şi dispar zgomotoşi şi veseli)

ACTUL 2

Scena 1

DRACU, DRACULA, MARGARETA

(Decorul de la începutul actului 1, cu mici modificări. Dracu îl însoţeşte pe Dracula, se opresc din \"călărit\", "descalecă". Dracu încearcă să deschidă poarta Raiului; se opinteşte zadarnic. În presupusul Rai e o cameră cu un interior ţărănesc, ardelenesc. Pe pereţi sunt multe icoane. Pe un pat doarme Margareta, o fată frumoasă, abia scăpată de adolescenţă. Alături o furcă şi un fus lângă un caier de lână uriaş)

DRACULA (văzând eforturile lui Dracu)Te-ai oprit la poarta nouă?
DRACU: Termină odată cu poarta nouă, că viţelul e adult!
DRACULA: Încearcă, încearcă! Insistă, nu te lăsa! În Rai nu se intră aşa uşor! (scoate sceptrul de sub mantie) Încearcă şi cu ăsta. (Poarta se deschide suspect de uşor; se dezvăluie acel interior ţărănesc, ardelenesc. Cei doi, la uşa Margaretei, îşi fac semne de complicitate, se descalţă la uşă, să nu tulbure somnul fetei, intră, privesc cu atenţie lucrurile şi mai ales icoanele).
DRACU: (şopteşte ca pentru sine).Aici sălăşuieşte o femeie, sperioasă. Îi e frică de viaţă, îi e frică să trăiască liberă.
DRACULA: (privind şi el atent) Măi, măi, măi, asta şi-a făcut casa biserică !
DRACU: Nu te grăbi! Ia, să vedem, ce mai e pe aici ?! (cercetează iar icoanele şi fluieră uimit a pagubă)
DRACULA: Sssst! Ce faci, fluieri în biserică, păcătosule?! (face semn către Margareta.) Trezeşti fecioara şi sperii icoanele!(admiră frumuseţea fetei) Icoana asta doarme adânc şi visează frumos, probabil o pădure cu care vorbeşte. Se spune că unele icoane au puteri nebănuite. Nu ţi-e teamă?!
DRACU:(arătând spre Margareta) Mai mult de frumoasa asta cu pădurea ei aiurită (privind mai atent icoanele, le cercetează atent, continuă să fluiere nepăsător); de icoane mai puţin , nu sunt sfinte, sunt numai kitsch-uri, fără putere şi fără valoare.
DRACULA: Ce sunt?, ce spui că sunt?
DRACU:Îţi spun eu altădată (ademenitor) Vrei să facem o afacere?! (Dracula îi face semn afirmativ, Dracu îi întinde mâna cordial) Împărţim treaba? Eu adun icoanele şi le duc la târg, (adună lâna şi instrumentele de tors şi le ascunde sub pat) să-i fac o zestre păcătoasei ăsteia, iar tu, până mă întorc, ocupă-te de ea, să nu dispară. Pe urmă împărţim.
DRACULA: Ce ?, afacerea sau fata ?
DRACU: Băăă, da" nărod mai eşti, măi voievoade! (mimmează sărutul pasional, Dracula nu prea înţelege) Ocupă-te de fată, tălâmbule! (Dracula e derutat) Ocupă-te de fată!...(avertisment cu arătătorul) Ca un domn, nu ca un domnitor...
(Dracu adună icoanele şi iese uitându-şi încălţămintea. Margareta doarme. Dracula îngenunchează lângă ea.)
DRACULA (şoptit) Marga, Marga, Margareto dragă, sunt eu, iubitul tău drag şi... flămând (se corectează repede, dându-şi cu palma peste gură)... plăpând. Marga, Margareto dragă !
MARGARETA : (în transă): O, drăguţul, e flămând...( se imaginează în staul, cu viţeluşul ei) Viţeluş plăpând de tot, vino să te pup pe bot! (Dracula şovoie, dar fata repetă chemarea) Viţeluş plăpând de tot, vino să te pup pe bot! Eşti plăpând ca un firicel de iarbă.
DRACULA: (făcându-i jocul) Sunt un firicel de iarbă, iubito! Paşte-mă!... Dar nu cu versuri.
MARGARETA (îl pipăie pe creştet): Cârlionţat e băieţelul (îl pipăie mai atent)... coarne... n-are, mititelul !
DRACULA: (îşi pipăie şi el capul) Deocamdată. Nu se ştie niciodată... ce surprize mă aşteaptă. (se scutură) Brrr!... ce prostie... am luat-o pe... poezie. Margaaa, Margaaa, Margareto dragă, sunt eu, iubitul tău drag şi... flămând (se corectează repede)... plăpând. Margaaa, Margareto dragă !
MARGARETA: (Îşi revine puţin, apoi sare din pat speriată.) Vai de mine, domnule, cum aţi intrat, cum aţi ajuns aici?
DRACULA: (complice) Sssst! Nu te speria! Pe uşă, cum altfel? Am venit să îţi aduc...
MARGARETA: (curioasă) Ce să-mi aduci?!...
DRACULA: Nişte omagii. Omagiile mele.
MARGARETA: (dezamăgită) Nu era nevoie, domnule. Am de toate şi nu-mi trebuie nimic de la nimeni. Am zestrea mea şi mi-e suficientă!(caută lâna şi instrumentele de tors, dar renunţă, fiind interesată de intenţiile musafirului ) Unde zici că ţi-s omagiile? (Dracula îngenunchează şi îi pune jobenul la picioare în semn de onoare. Fata întoarce jobenul şi se miră că e gol, râde) Astea sunt?!(râde răutăcios) Sărăcuţul de tine, le-ai pierdut, ţi-ai pierdut omagiile...! (Dracula îi aşează din nou jobenul la picioare, fata neînţelegând gestul omagial, scoate din buzunar un măr, îl şterge de haine şi i-l pune în joben) Sărăcuţul de tine !Papă-l!
DRACULA: (ironie indulgentă) Mulţumesc, mulţumesc drăguţo, mulţumesc! ( se preface încântat) Omagiile mele!
MARGARETA: (pentru sine) Iar începe! Sărăcuţul! (îngrijorată) Să vă fie de bine ! (Dracula pare deprimat, dar fata îl consolează) Lasă, nu fi supărat, lasă omagiile alea, c-ai să le găseşti tu cândva. Pretutideni sunt omagii. Sărăcuţul de tine!! Ţi-ai pierdut omagiile!. Şi eşti mai flămând ca Adam.
DRACULA: (muşcând lacom din măr) Stai binişor, nu-S Adam.
MARGARETA: Eu n-am zis că eşti Sadam, însă...(îl cercetează atent Dracula muşcă mărul lacom) semeni cu Adam. (pentru sine) Sărăcuţul, tare mai e flămând.
DRACULA:(muşcă şi mai lacom mărul) Dacă aş fi fost Adam, (se va bâlbâi în versuri) de Eva nu ascultam,... păcatul îl ocoleam... şi de (arată după cel plecat) Dracu nu dădeam...(se cruceşte)Doamne, ce blestem: să vorbeşti în versuri; m-am îmbolnăvit, (cu aparent reproş) m-ai îmbolnăvit, Margareto, Margareto!
MARGARETA: (îi mângâie faţa) Îmi ştiţi numele? Aproape că mi l-am uitat. Toţi mi l-au rupt; mama îmi spune Marga, unii, Morghy, alţii Marghioliţa, sau şi mai rău, Marghioala.
DRACULA: (o prinde de umeri) Tu pentru mine rămâi Margareta, o floricea. Margareta, fata mea, cu nume de ...
MARGARETA: Floricea !
DRACULA: (se aud din ogradă orătăniile) Să nu fie altceva...(îi mângâie pletele) Ce petale minunate! Ce aromă! (Margareta vrea să plece) Cum să nu iubeşti florile? (se aud iar orătăniile)
MARGARETA: Ai mei nu văd decât iarba .
DRACULA: (îi sărută ochii) Dar roua, roua dimimineţii, acele lacrimi ale cerului ?! Nu le văd ? Nici pe acelea nu le văd ?
MARGARETA: Nu,...nici pe ale mele..., deşi...(se smiorcăie, plânge) poate sunt mai multe.
DRACULA: (o îmbrăţişează şi îi şterge lacrimile, cu o batistă imensă pe care apoi o stoarce) Eşti minunată, Margareto şi eşti bună,...bună, tare bună!
MARGARETA: De ce , domnul meu... şi la ce? (se smiorcăie alintată)
DRACULA: (îi şterge din nou lacrimile şi stoarce batista din care curge exagerat de multă apă) La vreme de secetă. Uzi totul. Plângi cam mult, Margareto. Şi prea multă ploaie, (stoarce iar batista) inundă inima.
MARGARETA: Înţelept grăiţi, domnule! Şi grăiţi atât de frumos!
DRACULA: Sigur! Sigur! Mai ales că nu ţi-am spus mare lucru.
MARGARETA: Mai spuneţi-mi ceva! Vorbiţi atât de frumos, domnule,... şi de înţelept!
DRACULA: Nu ştiu ce să-ţi mai spun.
MARGARETA (aparent mirată): Atunci poate îmi spuneţi (imprevizibilă, revoltată) cum aţi intrat aici şi cine v-a dat voie în odaia mea ?
DRACULA: (surprins) Pe uşă, fetiţo, pe uşă, ţi-am mai spus, că era deschisă.
MARGARETA: Nu mi-ai spus. Nu se poate! Mama închide întotdeauna uşa, să nu intre... cineva .
DRACULA: (parşiv) Înainte sau după ?! Tu nu ştii s-o încui?
MARGARETA: (uluită) Cum îndrăzniţi?! Aţi dat buzna aici şi spuneţi prostii. (furioasă) Plecaţi imediat! Imediat! Că dacă nu... strig , strig după mama!
DRACULA: (râde) De ce, strigă ea mai întâi ?
MARGARETA: (uimită) Sunteţi (îi face semn că e scrântit) cam ciudat, domnule! (îi dă jobenul) Luaţi-vă castronul şi căutaţi-vă omagiile pierdute în altă parte. Plecaţi imediat, că strig, ţip, ţip, ţip după mama.
DRACULA: (râde) Iar începi ?!
MARGARETA: (ţipă caricatural) Mamaaa..., mamaaa...!
DRACULA: N-o mai striga! Fii sigură că se preface că nu aude.
( Margareta ţipă iar caricatural.) Ho, ho, că plec, deşi sunt sigur că nu vrei asta. Ai să regreţi că plec! Ai să-mi duci dorul, ai să mă cauţi şi în vis (în timp ce încalţă) Chiar vrei să plec? (se \"încalţă\" şi cu pantofii lui Dracu în mâini, râde parşiv) Chiar?!
MARGARETA:(rămâne siderată, se uită la încălţări şi se cruceşte) Doamne, Dumnezeule; Doamne fereşte-mă de ăsta!, ăsta-i nebun rău! (îl împinge spre uşă) Mă, tu ori ai patru picioare, ori eşti nebun, ori eşti Dracu. (isteric) Auzi, DRACU !!!, DRACU !!! DRACU, gol,...gol-goluţ !!!
DRACU: (întors din târg, auzindu-se strigat, intră zgomotos) Iaaată-măăă-s! Eu suuunt, m-ai chemaaat, iubitooo?! M-aaai chemaaat?! Cum spuneai că mă vrei, iubito?! Goooooool?! (Dracu danseză în jurul fetei, prefăcăndu-se că vrea să se dezbrace. Speriată, Margareta leşină. Dracu obosit, aşează icoanele la loc, apoi către Dracula, dezamăgit) Mi-am pierdut vremea degeaba. E plină piaţa de prostii şi nu le cumpără nici Dracu! (îşi ia încăţămintea, se încalţă) Era să rămân şi fără încalţăminte. Vroiam să-i fac o zestre leşinatei ăsteia.(se apropie de Margareta, o mângâie, o sărută pe gât şi îi strecoară un galben în sân, o sărută apoi prelung, cu gesturi de vampir. Dracula se preface că nu observă) Proastă afacere pe aici!
DRACULA: Poate te-ai grăbit. Nu puteai să mai întârzii puţin?! (decepţionat) Afacerile proaste se fac în grabă! Ai stricat totul. Hai să mergem! (se retrag discret)

Scena 2

MAMA, MARGARETA

(E dimineaţă. Acelaşi interior cu o fereastră ce se poate deschide. Mama e o femeie încă tânară, frumuşică, e îmbrăcată în haine ţărăneşti, ardeleneşti. Margareta e foarte atrăgătoare, e îmbrăcată asemănător mamei...) (Într-o variantă regizorală, femeile pot fi îndoliate, dar doliul nu este prea sever.Dimineaţă, patul fetei e nedesfăcut, Mrgareta doarme pe un scaun, alături zac instrumentele de tors: furca, lâna, fusul etc)

MAMA: (se apropie şi o mângâie duios.) Sărăcuţa, nici măcar nu s-a băgat în pat.(o dezmierdă matern)Marga!, Marga! Marga! Scoală, Margareto mamă, că-i târziu! Scoală-te, odorul mamii!
MARGARETA: (Îşi frământă ochii) E devreme, mamă, şi-apoi azi e sărbătoare. Mai lasă-mă , mai lasă-mă, mamă ! Aş mai fi dormit puţin. Ce-aş mai fi dormit mamă!Trezeşte-te, copilă, nu dormi prea mult, şi spune-mi ce-i cu tine, de n-ai dormit în pătuţ.
MARGARETA: Ce aş mai fi dormit, mamă! Visam ceva ce nu-mi dă pace, mamă.
MAMA:Asta poate că n-ai dormit în pătuţul tău, copilă.
MARGARETA:Of, mamă! Nu mi-ai spus tu să termin cu torsul lânii ăsteia? Nu se mai termină, mamă, niciodată! Lucrăm ca să nu stăm. Am adormit şi am avut un vis ciudat. (mângâie uneltele de tors) Poti visa oriunde, nu-i aşa?
MAMA: Da fata mamii, aşa o fi.
MARGARETA:Da" spune-mi, mamă, aseară ai închis uşa la intrare?
MAMA: (se duce să verifice)
MARGARETA:Nu acum
MAMA: (se duce să iar să verifice) Cum să nu, fetiţa mamii ! Să nu intre toţi golanii.
MARGARETA: (pentru sine: "aha, numai unii"...) Bine, mamă, aşa o fi fost! Auzi mamă, da" ştii că unul mi s-a furişat... (mama tresare) în vis.
MAMA: Vai de mine , fata mamii, cum aşa? Cine ? Cum arăta?
MARGARETA: Era frumos, mamă, frumos şi elegant, elegant...
MAMA:Nu mai spune!
MARGARETA:...dar era sărac, săracu'!
MAMA: Cum aşa ?
MARGARETA: Cu costum şi pălărie. Şi-a pus pălăria jos şi se uita lung, lung la mine.
MAMA: De ce, fata mamii? De ce ?
MARGARETA: Să-l miluiesc, să-l milostivesc, ...
MAMA: Şi...
MARGARETA: ... şi eu i-am pus în ea un galben.
MAMA: (tresare uimită) Un galben ?! Ai avut tu un galben, Margo ?!
MARGARETA: Nu, mamă, dar tare mi-aş fi dorit.
MAMA: Şi cum a rămas?
MARGARETA: Da` un măr galben-auriu tot i-am dat.
MAMA: (mai mult pentru sine) Ca lui Adam.(mai tare) Şi el ce-a zis?
MARGARETA: A zis că el nu-i Adam. Nici nu prea semăna cu el. Adam ăla din câte ştiu era gol-goluţ. Ãsta o fi fost el aşa cândva, dar acum nu era goluţ deloc. Mi s-a părut sărac, sărac, sărac de tot, deşi era îmbrăcat elegant.
MAMA: Dacă era elegant, cum crezi că era sărac?
MARGARETA: Era desculţ, n-avea încălţări.
MAMA: Asta nu înseamnă că era sărac, Margareto.
MARGARETA: Pân" la urmă s-ancălţat, dar când s-a încălţat a devenit tare ciudat.
MAMA: Nu înţeleg !
MARGARETA: S-a încălţat două ori.
MAMA: (tresare) Doar n-avea patru picioare,...sau ce vrei să spui ? Ce poate să însemne asta?
MARGARETA: Ştiu şi eu ?! Probabil să am mai multă grijă, să nu mai dau iar peste vreo vită încalţată.
MAMA: (nedumerită) Cred că l-ai iubit prea mult pe Ionel. Nu te mai gândi la el. S-a dus, s-a dus, Dumnezeu să-l ierte ! A trecut un an, acum gata, ajunge ! (o mângâie matern pe cap, aranjându-i părul, privind-o însă atent observă un semn pe gât şi tresare) Dar, ia stai puţin, ce ai pe gât? Pare o muşcătură de jivină.
MARGARETA: Nimic mamă, ce să am ?!
MAMA: (se preface că o mai mângâie, îi zăreşte galbenul în sân, îl scoate şi i-l arată; (Margareta uimită, ţipă de bucurie şi leşină din acelaşi motiv; mama o pălmuieşte zdravăn, probabil ca să-şi revină) Margo, Margareto, Margareto mamă, nu leşina, nu leşina, fata mamii! (fata bolboroseşte ceva la adresa mamei, ceva nu tocmai pe placul ei) Nenorocita dracului! Las" c-ai să vezi tu pe dracu, ţi-arăt eu ţie galbeni! (mama, ascunde galbenul în sânul ei şi continuă "tratamentul", insultând-o în toate felurile)
MARGARETA: (revenindu-şi) Stai, stai nebuno, nu mai da, că-ţi spun tot. Opreşte-te odată !... Numai da, şi ascultă-mă ! (se aşează cât mai departe de mama)...Dă-mi numai puţină apă.
MAMA: (mama îi dă) Hai spune odată !
MARGARETA: Aseară cum eram tare obosită am aţipit imediat. Am adormit cu fusul în mână.
MAMA: (mama se preface că nu înţelege) Cu ceee ?
MARGARETA: Cu fusul, cu ce altceva?
MAMA: Şiii... ce-i cu asta ? MARGARETA: Se învârtea mai uşor ca niciodată, uşor, uşor, parcă în gol. Şi furca se-nălţase, undeva sus,... sus de tot şi am pierdut-o. Căutam furca şi mi se părea că nu pot ajunge la ea. Firul de pe fus se-ncurca şi se rupea mereu, mereu. M-am uitat cât mai am de tors şi lâna a început să behăie la mine.
MAMA: (uluită) Cine, ce a început ?!
MARGARETA: Lâna. A început să behăie la mine.
MAMA: Aoleo, fata mamii! N-ai terminat treaba. Ţi-a încurcat dracu' minţile şi visezi draci verzi pe pereţi. Eşti nebună, fato?! Vino mai aproape! (îi pipăie fruntea, îngrijorată) Eşti obosită, fata mamii, ce te frământă?
MARGARETA: (respinge consolarea)Nu mă frământă nimic. Nu-s aluat de frământat. Of, of, of, mamă, n-ai s-nţelegi niciodată nimic. Un vis rămâne un vis şi nimic altceva. Pe cel ce l-am visat azi-noapte, nu l-am văzut în viaţa mea şi nu semăna deloc cu Ionel ăla, care ţie îţi plăcea atât de mult. Că tare-ţi mai plăcea, mamă, tare-ţi mai plăcea !
MAMA: (îşi face de lucru, deşi nu are treabă) Şi-a vârât dracu' coada în visele tale. Asta e!...şi spui prostii...Când îşi vâră dracu' coada...îţi strâmbă mintea şi greu se mai îndreaptă. Asta e şi-a vârât coada şi ţi-a luat minţile...
MARGARETA:(calmă, cu chef de vorbă) Nu, mamă, ăla din vis n-avea coadă, era înalt şi bruneţel şi-era tare frumuşel; numa" nasu' cam niţel,... arăta ca vai de el,...şi avea nişte ochi, strălucitori, ca doi luceferi. Dar era...era tare trist, mamă.
MAMA: De ce, dragă, de ce ? Ce-a păţit ?
MARGARETA: Nu-l iubea nimeni şi nu-l înţelegea nimeni.
MAMA: Şi te-ai găsit tu să-l înţelegi? Cum de te-a găsit tocmai pe tine?! N-a văzut cât eşţi de gâscă, că nu ştii să-ţi alegi un iubit? Că a trebuit ca tot eu să mă gândesc şi la asta... Şi, ce ţi-a mai spus, fato?
MARGARETA: Zicea că sunt o proastă dacă mai plâng după Ionel, că tot nu l-am iubit niciodată. Şi mai zicea să fiu cuminte ...
MAMA: (încântată) Aşa, fata mamii, aşa! Şi ce ţi-a mai spus?
MARGARETA: Să-ţi urmez sfaturile, dacă vreau să-ţi calc pe urme, să fiu ca tine.
MAMA: Bravo, fata mamii. Aşa să faci! (curioasă) Şi tu ce i-ai zis ?
MARGARETA: I-am zis că nu vreau, că nu-s animal, să adulmec urme, să calc pe urme.
MAMA: Obraznico! Nu ţi-e ruşine ?! (furioasă, i-arată galbenul) De unde ai galbenul ăsta, neruşinato ? (vrea să o pălmuiască, dar Margareta face o grimasă, imaginându-l pe Dracu furios; mama se sperie, leşină, se prăbuşeşte pe un scaun, galbenul se rostogoleste, pierzându-se)
MARGARETA: (aparent uimită, caută galbenul, îl găseşte şi-l ascunde în sân. Se uită la leşinată şi-şi freacă mâinile) Ia, uită-te la asta! Uitaţi-vă la ea!...(îşi pune mâinile pe şolduri) Hm! Acum ce facem?! Leşinăm pe rând? (o pălmuieşte zdravăn). Hai, mamă, nu leşina, te rog eu nu leşina! (continuă "tratamentul" cu zelul mamei)
MAMA: (mama rezistă cât rezistă, dar îşi revine miraculos de repede) Stai, stai, nebuno! (Margareta se preface că n-a auzit) Ho, ho, nu mai da! Nu mai da! (pălmuiala încetează) Ce faci,... dai în mă-ta?! Şezi colea şi ascultă şi tu. (cască îndelung, îşi întinde oasele, aparent obosită) Mi se pare că am aţipit şi eu niţel ... şi, Doamne, ce vis ciudat am avut şi eu! Am avut un vis tare ciudat, taaare ciudat!
MARGARETA: Nu prea ai avut când să visezi, dar spune!
MAMA: Eram în grădină, lângă cireşul ăla al nostru ce înflorea atât de frumos. Mă odihneam la soare şi era linişte, linişte.
MARGARETA: Lângă care cireş, mamă, lângă care?
MAMA: Stai să-ţi spun! Taci şi ascultă! Deodată, lângă mine aud un foşnet în iarbă. Am zărit în iarbă un guştere uriaş. Mă privea fix, cu nişte ochi cum n-am mai văzut... maaari şi verzi. Ca ai lui Ionel. Iţi aminteşti ce ochi frumoşi avea; verzi, verzi!
MARGARETA: Nu prea.
MAMA: Când m-am uitat mai bine, nu era un guşter, era un motan maaare, uriaş de tot.
MARGARETA: Tot cu ochii verzi ?!
MAMA: Tot, da"de flăcări verzi. Parcă pândea ceva. M-am speriat tare şi m-am ascuns. Şi-atunci l-am văzut pe Ionel al nostru-n iarbă.
MARGARETA: Păştea, sau ce făcea ?
MAMA: Stai, să-ţi spun. Cum m-a zărit, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat ce mai fac, ce mai faci. Cum o ducem şi câte şi mai câte...
MARGARETA: Cine?!, (zâmbind ironic) guşterele sau motanul?
MAMA: Nu râde, fato, că mi-a mai spus ceva; zicea ca să nu-l uiţi, că o să te găsească el, de-a fi să te caute şi-n pământ şi-n iarbă verde.
MARGARETA: Crezi că s-a dus în pământ, sub iarbă verde, ca să mă caute pe mine?...
MAMA: De! Nu mi-a spus.
MARGARETA: Nu vrei să-mi spui. Mamă, mamă! Ce mai mamă! Dar, ia stai puţin, să te întreb ceva! Lângă care cireş te-ai odihnit, că noi n-am avut niciunul, nici guştere şi nici motan.
MAMA: Da, dar Ionel am avut?!
MARGARETA: La dracu' cu el, că tu mi l-ai băgat pe gât, spunându-mi mereu că-i harnic, că-i aşezat, că are de toate, că-i chibzuit,...că-i numai bun să... La dracu' cu el!
MAMA: Nu-l da dracului când e mort, că ăsta atât aşteaptă. Îi ia sufletul şi înfăţişarea şi se întoarce la noi să ne chinuiască.
MARGARETA: (vicleană)Mda, s-ar putea să ai dreptate. Şi cel din visul meu semăna cu cineva. Nu ştiu cu cine, dar semăna...
MAMA: Cu Ionel ăla al nostru?!
MARGARETA: Nicidecum cu Ionel ăla "al nostru", cum îţi place dumitale să-i spui. O fi fost el aşezat şi harnic, dar nu prea avea minte.
MAMA: De ce, dragă, că era aşa de harnic şi la toate se pricepea.
MARGARETA: Ghinionul lui ! Prea-şi băga nasu'n toate cele... până şi-n butoaiele noastre cu vin. S-a dus să le miroase când vinul fierbea şi n-a mai ieşit.
MAMA: Să mă ia dracu' dacă pricep cum a murit, nărodul ăla, să mă ia, dacă ştiu ceva.
MARGARETA: S-ar putea s-o facă. Nu uita că tu l-ai trimis în pivniţă atunci când fierbea vinul. Şi cum era lacom şi nu prea avea minte, a încercat să-ţi facă voia. S-a dus şi dus a fost. Ţi-ai făcut păcate, mamă! Ştiai că avea minte puţină.
MAMA: Mă învinuieşti degeaba, fata mamii. Dacă te-ar auzi taică-tu ce-mi spui, s-ar răsuci-n mormânt...
MARGARETA: Sau poate în vreo altă fântână. Şi pe el tot tu l-ai pus la treabă; l-ai pus s-o cureţe, că ţi s-a năzărit c-ar fi căzut un motan în ea. L-a curăţat ea pe el...şi numai tu ştii cum...şi cu ăla de-l ţinea de frânghie. Acum am rămas singure şi ne toarcem zilele...Tot satu' zice că-l avem pe necuratu' n casă.
MAMA: N-am făcut rău nimănui, la toţi le-am vrut numai binele!
MARGARETA: Asta e! Şi pe al meu mi-l vrei mereu, da' eu nu mi-l las luat. Toţi mi-l vor. Tu, mai ales! D"aia am rămas singură. (femeile torc, fata plânge cu sughiţuri miorlăite, mamei i se pare că ar vrea să spună ceva). Mai ales, tu! (smiorcăit-miorlăit, mama e derutată)
MAMA: Ce-ai spus?
MARGARETA: (surprinsă) Eu?!... Nimic! Nimic! Nu mai am ce-ţi spune. (se aude un miorlăit autentic, mama e derutată)
MAMA: Spune odată ce-ai de spus şi nu mai miorlăii! (aceleaşi efecte )
MARGARETA: (îşi ia furca şi fusul, apoi iese supărată) De miorlăiuri să ai parte! (se retrage, mama îşi ia şi ea fusul şi toarce, lumina se stinge se aud secunele )

Scena 3

MAMA, MARGARETA.

(A mai trecut o zi ; acelaşi interior şi acelaşi decor)

MAMA (continuă torsul, nedumerită si furioasă. Margareta s-a retras şi doarme un somn agitat. Mama o priveşte îngrijorartă): Draga de ea! Auzi la ea "Ne toarcem zilele, sau ne torc ele pe noi ?!"Nebuna dracului, Doamne iartă-mă, că nu mai ştiu ce zic. (îngândurată, o podideşte plânsul. Linişte. Se aude un miorlăit, din ce în ce mai insistent: speriată îşi face cruce, miorlaitul încetează vremelnic, dar revine agresiv, ca un plâns. Se duce spre Margareta, care doarme). Doarme sărăcuţa, (miorlăit duios) de ce o fi plângând aşa prin somn? S-o trezesc, să nu se mai chinuie, sărmana! Doamne, ce-o fi şi cu fata asta, că-i mereu tristă şi tot mai palidă?! (se duce îngrijorată spre fereastră) Nu m-a ascultat niciodată şi D-zeu mi-e martor că totdeauna i-am vrut binele (deschizând fereastra aude un miorlăit ameninţător, îşi dă peste gură, se apleacă speriată pe fereastră şi strigă: câţ", câţ", câţ", catz, pieri de aici, pieri drace, pieri satană! (scena se repetă, Margareta, trezită de zgomot... apare-n spatele ei; mama e speriată): Ai auzit şi tu?, ai auzit?!
MARGARETA: Ce să aud, mamă?, că trânteşti fereastra şi strigi aiurea? Ce-ai văzut?
MAMA: (iritată) Pe Dracu!, fato. Pe Dracu, ai auzit, pe Dracu !!! L-ai auzit?! Nu-mi dă pace!
MARGARETA: Asta-i treaba ta,... şi unde l-ai văzut?
MAMA: La poartă, vroia s-o sară. Îl vezi?
MARGARETA: (privind pe ferastră) Eu nu văd nimic.
MAMA: Cum nu vezi? chiar nu vezi nimic ?! Nu vezi cum zgâlţâie poarta, vrea s-o smulgă, nu altceva.
MARGARETA: Cine, mamă ? Cine ?!
MAMA: Motanul ăla uriaş şi negru, ăla cu ochi de flăcări. El e Dracu'! Uite-l cum sare la poartă , la poartă sare...Dracu'...la poarta sare!
(Se face linişte, apoi se aude şuieratul vântului)
MARGARETA: (ascultă încordată) E vântul măicuţă, e vântul. Doar el ne ascultă cuvântul.(o mângâie) Hai, mamă, linişte-te! Eşti obosită, mamă, (o mângâie liniştitor) odihneşte-te puţin. N-am vrut să te supăr.
MAMA: (necăjită) Lasă-mă în pace! Mâine o să chem preotul să ne facă o slujbă-n casă. Prea s-au adunat multe, prea multe necazuri...şi prea suntem singure...
MARGARETA: Fă cum vrei, mamă. Cum vrei tu, măicuţă, cum vrei tu ! Hai, să ne odihnim puţin, că toate trec. Să avem o noapte limiştiă, mamă! Noapte bună, mamă!
MAMA: Noapte bună, floarea mamii, noapte bună! (se retrag).

Cenaclu Literar: