Interviu acordat de ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu

Ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu, a acordat un interviu Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES în care vorbeşte despre situaţia actuală din cultură, despre problematica patrimoniului cultural naţional, cât şi despre proiectele referitoare la ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, construirea unui mall cultural în zona Sălii Palatului şi despre finalizarea Operetei, în spaţiul Sălii Omnia.

De asemenea, Adrian Iorgulescu dezvăluie o serie de aspecte legate de formarea sa ca muzician şi intelectual şi vorbeşte despre hobby-urile sale - estetica, politologia şi poezia.

Prezentăm integral interviul acordat de ministrul culturii şi cultelor, Adrian Iorgulescu:
ROMPRES: Domnule ministru, împliniţi, la 6 iulie, o frumoasă vârstă. Cu ce gânduri întâmpinaţi acest eveniment?
Adrian Iorgulescu: Într-adevăr, împlinesc o vârstă pe care, să vă contrazic într-o oarecare măsură, nu o consider prea frumoasă, dar în fine, este o vârstă care, ne place sau nu ne place, o ducem fiecare. Cine mă cunoaşte ştie că sunt un permanent nemulţumit în raport cu mine însumi. N-aş zice că sunt un perfecţionist, dar sunt ambiţios şi fac eforturi de a duce lucrurile într-o zonă a pozitivului colectiv să-i spunem. Încerc să mişc lucrurile cu mijloacele de care dispun. Ele îmi par ineficiente, insuficiente, dar cred că intenţia mea, dorinţa mea este de a pune o cărămidă pe orice zid care se înalţă, o proptea pe orice zid care se clatină, chiar cu riscul de a mă face una cu pământul. Este genul de risc pe care-mi place să-l asum, măcar şi pentru faptul că sper că va rămâne ceva şi nu este doar o gesticulaţie inutilă. Constat prea multă asemenea gesticulaţie în jurul nostru. Sursa insatisfacţiei, că vorbeam despre ea, n-o caut în alţii, ci în cadrele propriei mele intimităţi, a propriei mele persoane.

ROMPRES: Ce rol a avut muzica în viaţa dumneavoastră, ce rol are în prezent şi, mai ales, cum aţi ajuns la muzică, domnule Adrian Iorgulescu?
Adrian Iorgulescu: Hai să o luăm invers: într-un fel, cred că muzica a ajuns la mine, ea m-a ales pe mine, mai puţin eu pe ea. Cel rol a avut? Un rol catalitic, să spunem aşa, şi să nu mi-o luaţi drept lipsă de modestie. Platon spunea că muzica este arta cu materialul cel mai imaterial. Şi într-adevăr aşa este. Cred că cine poate să construiască ceva cu acest material imaterial poate să construiască şi cu alte materiale, fie ele cuvinte, fie fapte, fie lucruri. Deci ceea ce m-a învăţat în mod fundamental muzica a fost să construiesc, să edific.

ROMPRES: Aţi avut, se ştie, ca profesori, o pleiadă de mari compozitori români. Păstraţi o amintire aparte vreunuia? Ce rol a avut Enescu în creaţia dumneavoastră?
Adrian Iorgulescu: Într-adevăr, sunt mulţi compozitori importanţi cu care am studiat, unul dintre ei era Marţian Negrea. Pot să vă spun că am fost ultimul elev al lui Marţian Negrea, dar îmi amintesc şi de alţii, foarte importanţi, maeştrii artei româneşti muzicale. Mă refer la Tiberiu Olah, Dumnezeu să-l ierte, mi-a fost profesor de compoziţie, la Aurel Stroe, la Ştefan Niculescu şi, sigur, foarte mulţi alţii. N-aş vrea să numesc prea mulţi, pentru că altminteri ar trebui să nu evoc nume foarte importante. I-am ales pe aceştia deoarece cu dânşii am făcut cursurile de compoziţie.

În legătură cu cea de-a doua întrebare, ce rol a avut Enescu, aş spune că nu un rol direct, ci unul indirect; pentru toţi compozitorii şi muzicienii români Enescu a fost un model. Are puterea unui simbol. Puţini compozitori români au ajuns să egaleze, din punctul de vedere al măestriei, creaţia enesciană şi ceea ce cred că este extraordinar şi, repet, poate fi simptomatic şi exemplar pentru compozitorii români, pentru componistica românească în genere, este modalitatea în care a reuşit să îmbine elementul naţional cu elementul universal, tradiţia cu inovaţia şi modul extraordinar aş spune, aproape demiurgic, în care a reuşit să ducă muzica românească din zona folclorului în zona unei arte culte, de secol XX, chiar de avangardă. Este fantastică această contribuţie a lui Enescu şi are un rol extraordinar în realizările şcolii componistice autohtone din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi cu toate generaţiile care i-au succedat. Din acest punct de vedere, cred că Enescu este pentru toţi compozitorii români acel, hai să-i spunem, neasemuit model.

ROMPRES: Rămânând în acelaşi spaţiu, în 1975 vă aflaţi la Roma pentru o specializare la Academia Santa Cecilia. Cum a fost întâlnirea cu unul din leagănele marii muzici, Italia?
Adrian Iorgulescu: N-am făcut o specializare care să mă marcheze într-un mod profesional deosebit. Asistam la cursuri, am avut ocazia să cunosc câţiva compozitori importanţi de la Santa Cecilia, să cunosc atmosfera de acolo, programa universitară etc. M-aţi întrebat cum am resimţit şederea în Italia. Ca un extraordinar de important bagaj de calitate culturală. Am stat mult în Roma, dar am avut, în egală măsură, posibilitatea să vizitez şi alte centre fundamentale pentru cultura europeană şi mă gândesc la Florenţa, Milano, Veneţia şi aşa mai departe. Deci n-am rămas exclusiv 'cantonat' sau 'arondat' în spaţiul Romei, deşi Santa Cecilia evident că îşi are acolo locul. Şi pot să spun că am bătut Roma cu piciorul multe zile şi multe nopţi. Este un oraş fascinant şi care, pentru noi românii, are şi o rezonanţă deosebită, mai ales că, iată, în acest an sărbătorim 1900 de ani de la cucerirea Daciei de către romani. Dar, repet, mai mult decât un surplus sau un plus de informaţie muzicală, strict muzicală, mi-a adus o enormă satisfacţie de natură culturală.

ROMPRES: Aţi fost ales în anul 1991, cu mari speranţe, în fruntea breslei muzicienilor români, UCMR, şi nu le-aţi înşelat aşteptările. Cum se împacă artistul cu managerul, dar cu omul politic?
Adrian Iorgulescu: Lucrează extraordinar de bine. Managerul trebuie să uite şi de artist şi de omul politic şi când conduci o instituţie cu sute de angajaţi de roadele căreia se bucură, sper, poate chiar milioane de oameni, mă refer aici la Ministerul Culturii, trebuie să te dedici integral acestei activităţi. Sigur, rămân şi activităţi pentru timpul liber, din ce în ce mai puţine, nostalgii mai mult sau mai puţin refulate, mereu amânate călătorii într-o lume a muzicii, cu deosebire, într-o lume a culturii care cred că mai păstrează încă ceva din puritatea paradisiacă să-i spunem.

Nu ştiu dacă ştiţi, n-aş fi vrut să vorbesc despre hobby-uri, nu ştiu dacă ţin de formatul acestui interviu, pot să vă spun însă că, de multe ori, am făcut din hobby o profesie. Am avut un hobby pentru estetică şi am aprofundat studiul esteticii, am scris apoi trei cărţi de estetică, am aprofundat studiul politologiei ca şi om politic, am scris o carte de politologie care se cheamă 'Dreapta - principii şi perspective' şi am scris două cărţi de poezie, ultima a ieşit chiar anul trecut la Editura Institutului Cultural Român. Iată nişte domenii care ar fi putut să fie hobby-uri, dar nu sunt, pentru că eu nu pot să iau lucrurile în uşor. Şi atunci când mă apuc de ceva chiar fac acel lucru sau încerc să fac acel lucru cu maximă eficienţă şi cu profesionalism. Cam în acest stil cred că aş putea în câteva cuvinte să concretizez activităţile pendinte la activitatea mea, să-i spunem, de compozitor.

ROMPRES: Pentru că mi-aţi anticipat o întrebare care era mai la finalul interviului nostru, vă întreb: Nu aţi trădat domeniul muzical cu aceste pasiuni, cu scrisul să zicem. Mai compuneţi?
Adrian Iorgulescu: Nu. Din păcate, în ultima vreme nu am avut timp, dar poate că voi reveni. Deocamdată, aşa cum mai ştiţi, cuvântul ministru vine de la latinescul minister care înseamnă servitor. Eu servesc muzica, servesc arta, dar nu am nici un moment sentimentul că aş conduce aceste lucruri, ci pur şi simplu sunt sau mi-aş dori foarte mult să fiu la dispoziţia oamenilor care fac cultură în România.

ROMPRES: Care sunt realizările de până acum în această funcţie de administrator al culturii, de umil slujitor cum vă place s-o spuneţi şi ce vă propuneţi în continuare? Apoi, aş vrea să vă întreb, aveţi o relaţie bună cu cultele?
Adrian Iorgulescu: La întrebare aş spune că am în vedere mai multe lucruri. În primul rând, eficientizarea, descentralizarea, care sporesc responsabilitatea fiecăruia, face ca drumul spre decizie şi aplicare să fie mai scurt, iar efectele mai directe. Trebuie cultivat spiritul de iniţiativă al fiecărui angajat şi cred că, în genere, nu mai trebuie să se aştepte iniţiativele venite de sus, aprobările ministrului sau ale secretarului de stat. Aş dori ca fiecare să-şi pună în aplicare mai rapid proiectele şi ca birocraţia dintr-o instituţie ca ministerul, nu neapărat cel al culturii, să fie cât mai mică.

De asemenea, cred că trebuie să facem mai mult pentru transparentizarea întregii noastre activităţi. Sunt un liberal şi liberalismul presupune ca oamenii să-şi ia soarta în propriile mâini, aşa că sloganul PNL din perioada interbelică, de altfel şi acum în mare măsură valabil, - 'Prin noi înşine' - trebuie să fie pus în prim plan şi în momentul de faţă. N-aş vrea acum să vă vorbesc despre proiecte, o fac destul de des.

Proiectele mele în această perioadă sunt legate de marile proiecte ale Ministerului Culturii şi aş vrea să vă spun că sunt mândru, într-un fel, că în ultima vreme am obţinut sume mari de bani pentru cultură. Sunt 250 de milioane de euro pe care i-am obţinut pentru instituţiile din subordinea MCC pentru reabilitare, modernizare şi utilare. Este un alt proiect foarte important, de 400 de milioane de euro, despre care am mai vorbit, pentru reabilitarea infrastructurii culturale din mediul rural.

Îmi doresc să putem termina în timpul acestui mandat Biblioteca Naţională sau, în orice caz, să o ducem într-o fază de finalizare. De asemenea, un alt proiect, care-mi este foarte drag, şi pe care sper să-l putem pune în operă relativ rapid, este crearea primului mall cultural adevărat în centrul Bucureştiului, la Sala Palatului. Cred că va fi un lucru important pentru bucureşteni cu săli multivalente, cu sală de mare valoare, ca şi acustică pentru concerte, cu săli de cinematograf, cu librării, cu cafenele, cu locuri de socializare, cu săli de expoziţie, cu boutiq-uri în care să se vândă produse culturale.

Consider că acest proiect va da acea amprentă culturală de care Bucureştiul are nevoie, de care, din păcate, este văduvit la ora aceasta. Să ne gândim doar că acest mall cultural va fi situat în apropierea Ateneului Român, în prelungirea Muzeului Naţional de Artă, lângă Biblioteca Centrală Universitară. Construim, în sfârşit, în Bucureşti, un spaţiu al, hai să-i spunem, delectării culturale şi acest lucru mi se pare foarte important.

ROMPRES: În cât timp s-ar aştepta bucureştenii la un astfel de proiect?
Adrian Iorgulescu: Din punctul meu de vedere, Sala Palatului poate fi finalizată cu sălile care urmează să se construiască lângă ea, în interiorul ei şi cu un amfiteatru în circa trei ani. Sala Omnia, de care am pomenit şi care va fi viitorul sediu al Operetei, se va finaliza în circa doi ani. La Teatrul Naţional vom demara lucrări foarte importante, încă din acest an. Am finanţarea pentru ele, sunt peste 20 de milioane de euro şi, printre altele, va fi repusă în circuit o sală a Teatrului Naţional, foarte interesantă - sala Studio - în aşa fel încât şi Teatrul Naţional să aibă toate sălile la dispoziţie.

Ateneul este finalizat, a fost şi iluminat, recent, aşa cum ştiţi, de italieni, şi pot să vă mai spun că în anul acesta vom reface, în sfârşit, şi fresca Ateneului, astfel încât pot să consider că şi acesta este un obiectiv care se va finaliza.

ROMPRES: Prin descentralizarea din cultură, iată, personalul din instituţiile subordonate ale MCC, am în vedere muzeele, se poate aştepta la salarii şi condiţii de lucru îmbunătăţite? Ce aveţi a le spune?
Adrian Iorgulescu: Sigur, nivelele salariale nu le stabileşte Ministerul Culturii, ci Ministerul Muncii şi Ministerul Finanţelor; într-adevăr salariile în sistem sunt destul de joase. Pot să vă spun însă că vor fi majorări relativ sensibile care vor merge pe un sistem de salarizare în creştere la nivel naţional.

Cred însă că va trebui să gândim mai bine raporturile dintre instituţiile naţionale şi cele care sunt de importanţă locală. Diferenţele sunt destul de mari. Pot să vă spun, cu titlu absolut, că am reuşit la ultima şedinţă de guvern de săptămâna trecută să obţin o majorare pentru toţi cei care lucrează în sistemul instituţiilor de spectacole din Bucureşti. Este un lucru foarte important, deşi aceste instituţii nu ţin de Ministerul Culturii, ci de primărie.

ROMPRES: Problematica patrimoniului cultural naţional mobil şi imobil rămâne o preocupare permanentă a unui ministru al culturii. Cu ce probleme vă confruntaţi şi care sunt proiectele din domeniu, în situaţia în care România bate la poarta Uniunii Europene?
Adrian Iorgulescu: Este o problematică foarte vastă. Pot să vă spun că sunt circa 30.000 de monumente, nu mai vorbesc despre patrimoniul imobil, majoritatea dintre ele se găsesc într-o stare precară. Am făcut mari eforturi, practic în fiecare an am dublat sumele pentru reabilitarea monumentelor, dar acest efort, oricât ar fi de mare, deocamdată nu este la nivelul aşteptărilor noastre. Vă daţi seama ce şantier este România dacă are circa 30.000 de asemenea, să le spunem, obiective.

Din păcate, în anii precedenţi, s-a lucrat pe orizontală. Eu sunt adeptul unui alt sistem de lucru. Să pornim, să demarăm, să finanţăm corespunzător un obiectiv; l-am finalizat, îl şi punem în circuit. S-au demarat lucrări la sute de asemenea obiective, unele dintre ele, evident, n-au putut să fie finalizate şi atunci s-au degradat în timp. Este o problemă asupra căreia trebuie să medităm foarte serios. Sigur, pentru că aţi vorbit despre monumente, aş vrea să spun că anul acesta am restituit Bruckenthal-ul şi am reuşit, în egală măsură, să facem un acord important cu proprietarul, cu Biserica Evanghelică, în aşa fel încât aceasta să rămână în circuit public, pe vecie, şi toate obiectele de acolo să rămână la dispoziţia statului român şi, evident, la dispoziţia publicului român şi străin. Acum circa o lună am restituit Castelul de la Bran foştilor proprietari. De asemenea, timp de trei ani, el îşi va păstra destinaţia. Am discutat cu urmaşii familiei de Habsburg, cu Dominic de Habsburg care este arhitect şi mi-a dat toate asigurările că destinaţia va fi păstrată în perpetuitate. Suntem iarăşi în faţa unui nou examen, acela referitor la Castelul Peleş, Castelul Pelişor şi sper să putem ajunge şi cu Familia Regală la o înţelegere care să permită răscumpărarea Castelului Peleş în aşa fel încât acesta să rămână statului român şi la dispoziţia marelui public. Sunt lucruri pe care mi-am propus să le rezolv până la sfârşitul acestui an.

Şi pentru că tot vorbim despre mari proiecte, aşa cum ştiţi, în timpul acestui mandat, de altfel destul de scurt, nu am împlinit încă un an de când sunt ministru, s-au făcut eforturi foarte mari pentru demararea proiectului Catedrala Mântuirii Neamului. În ceea ce priveşte amplasamentul, în ceea ce priveşte partea de natură juridică, au fost făcute toate demersurile ca terenul respectiv să fie preluat de la Camera Deputaţilor, s-au făcut studiile necesare pentru amplasarea ei acolo. Mi-aş dori foarte mult să îi punem piatra de temelie poate chiar în cursul acestui an. Printre aceste monumente, şi vreau să mă refer în special la ele, există şi un număr foarte mare de biserici. Aşa cum se ştie, în perioada Ceauşescu multe dintre ele au fost lăsate în paragină, s-a pus şi buldozerul peste ele, şi cred că avem această datorie morală pentru acele biserici care sunt monumente să facem efortul reparării, reconstrucţiilor, dacă este necesar, fiindcă, iată, avem, cred, şi obligaţii de suflet.

ROMPRES: Printre atâtea însărcinări, domnule ministru, se ştie că aveţi o soţie şi doi băieţi minunaţi, unul are în acest an emoţii la bacalaureat. Mai aveţi timp pentru familie, pentru prieteni, pentru hobby-uri?
Adrian Iorgulescu: Despre hobby-uri am vorbit puţin mai devreme, despre familie foarte puţin. Din fericire, cei doi copii ai mei sunt bine instruiţi, n-aş spune că sunt neapărat instruiţi de mine, cred că e calitatea lor în principal. 'Am trecut' două probe ale bacalaureatului, pentru că m-aţi întrebat de fiul meu cel mare, Alexandru. Sunt bucuros să spun că a luat 10 la ambele, drept care privesc, n-aş spune cu emoţie, dar cu interes, perioada imediat următoare, pentru că va da admitere la Facultatea de Drept.

Cel mic are 16 ani şi este elev la Liceul Coşbuc din Bucureşti, la real. Aşa cum se vede, unul a luat-o spre Drept, celălalt, probabil, că va face ASE-ul, sau ceva asemănător, pe domeniul economic. Pot să spun că nu-mi seamănă, cel puţin din punct de vedere al apetenţelor artistice. Sigur, prietenii, familia reprezintă un refugiu pentru fiecare din noi, toţi avem nevoie de asemenea refugii şi cred că un om întreg care are probleme la un moment dat sau are momente de cumpănă trebuie să aibă pe cineva căruia să i se confeseze. Este adevărat, cum mă întrebaţi, timpul pe care-l petreceam înainte cu amicii, cu familia, chiar cu mine însumi, se putea spune că era infinit mai lung, mai mare decât cel pe care-l pot acum dedica şi cred că şi prietenii şi cei din imediatul meu anturaj, chiar şi copii, îşi dau seama de acest lucru şi sunt primii care trebuie să înţeleagă faptul că un post de ministru este o servitute care presupune sacrificii şi că nu este un privilegiu aşa cum aţi crede.

ROMPRES: De-a lungul carierei dumneavoastră aţi avut momente într-adevăr deosebite de împlinire, dar cum este firesc şi decepţii, de ce să nu spunem. Puteţi să ne dezvăluiţi două dintre aceste momente?
Adrian Iorgulescu: Am să vă spun un moment de bucurie, pentru că decepţiile le-am avut nu neapărat de la întâmplări de viaţă, cât de la oameni pe care i-am preţuit şi care ulterior mi-au demonstrat că nu meritau preţuirea. Aş spune că au fost decepţii de factură umană, mai ales, nu de împrejurări.

În ceea ce priveşte o împrejurare fericită, îmi amintesc de ea: acum vreo 14 ani, am primit un premiu important de compoziţie la Louisville, în Statele Unite. M-am deplasat acolo, mi s-au cântat câteva lucrări, Simfonia mea a 30-a, cu cor, cu orchestră, cu orgă, într-o interpretare sută la sută americană. Sigur, trebuie să vă spun că am avut un succes, din punctul meu de vedere nesperat, pentru că, totuşi, muzica contemporană nu este uşor de gustat de marele public. Ei bine, când am plecat de acolo, am coborât scările, eram însoţit de dirijor şi câţiva dintre interpreţi, lumea şedea afară, se claxona, se făceau semnale cu farurile, iar lumea spunea 'Bravo România !'. A fost un sentiment foarte important pentru că era dincolo de numele meu, probabil foarte greu de înţeles sau de pronunţat pentru ei. Acest 'Bravo România !' a însemnat foarte mult. Cred că şi acum îmi doresc ca ceea ce fac, în calitate de ministru, să însemne nu neapărat 'Bravo pentru Iorgulescu !', ci, într-un viitor apropiat poate, 'Bravo pentru România!'.

ROMPRES: Vă mulţumesc.

Știri Atheneum: