Am coborât cele câteva trepte din marmură albă şi am pătruns pe uşa masivă, din lemn întunecat, a sălii senatului. Biroul prodecanului era gol. Dincolo de uşile deschise ale sălii răzbătea o linişte galbenă şi uşor zumzăitoare, parcă însoţită de un roi de albine, sau un submersibil ce testa undele adânci ale timpului, eşantionând secundele, desfăcându-le în fâşii şi împletindu-le din nou, în şuviţe separate, un fel de şuviţă, întunecată pentru unii, o alta, luminoasă, pentru alţii. Viaţa socială, trăită în alb - negru, ajunsese cenuşie. Albul se murdărise încetul cu încetul, iar negrul se albise de praf. Cenuşiul rezultat era ridicol şi umilit, neputincios în încercările sale repetate cu disperare de a fi când alb, când negru. Îi rămăsese doar aspiraţia de a reuşi într-o zi. Dar ce este ideea faţă în faţă cu realitatea!?
Pictura murală de pe peretele opus uşii, aproape ridicolă, întruchipa un dans greoi de muncitori-studenţi, în uniforme de şantier. Nimic mai ridicol decât această imagine care se dorea graţioasă, reuşind să fie greoaie şi ştearsă în încercarea sa de a fi discretă. De un verde palid şi aproape kaki, subliniat de nuanţe de gălbui şi roşu cărămiziu, întregul ansamblu pictural denota lipsa gustului sau platitudinea. Nimic nu era vioi şi plin de viaţă, cu expresie certă. Totul era înlemnire în impostura muncitorului-student, care în realitate nu era nici muncitor, prins mereu de treburile de la facultate, de examene şi sesiuni, nici student, mereu fiind solicitat la acţiunile muncitoreşti ale comitetului de partid. Un fel de ceva greu de numit student, dar la fel de greu de numit muncitor. Am întors capul oarecum plictisită. Priveam acelaşi tablou pentru a nu ştiu câta oară şi mereu descopeream cât de mult prost gust ascundea. Ferestrele înalte lăsau să răzbată o lumină stranie. Pulberi aurii se coborau dinspre ceruri ca o cernere de lumină, se auzea foşnetul plăcut al teilor ce însoţeau domol aleile laterale ale facultăţii. Mi-am plecat capul cu un gest trist, apoi înclinându-l uşor pe umărul drept. Sub lumina aurie se tânguia tristeţea lumii, devenită apăsătoare, o stare, sau o neputinţă cu greu de depăşit. Am tras un scaun cu spătar, capitonat în pluş kaki şi m-am aşezat. Am aşezat mâinile una peste cealaltă în poală cu gestul simplu ţărănesc pe care-l moştenisem de la bunica, şi am continuat să privesc prin ferestre cernerea luminii.
La una din ferestrele blocului de peste drum un individ bărbos şi blond, privea cu binoclul îndreptat spre ferestrele facultăţii. Am zâmbit mirată. Apoi am privit din nou cu multă curiozitate fereastra blocului încercând să calculez direcţia înspre care se îndrepta curiozitatea aceea ostentativă. Poziţia fixă a individului dovedea că punctul privit era şi el imobil, probabil ferestrele bibliotecii de la ultimul etaj sau cine ştie ce fereastră ascunsă printre celelalte. Un etaj mai jos o tânără brunetă cu halatul de baie alb descheiat până aproape de mijloc se întindea languroasă.
Am plecat capul, întrebându-mă "Ce Dumnezeu m-a apucat să cotrobăi cu privirile prin casele oamenilor?" Îmi era ruşine, o ruşine interioară din mijlocul căreia conştiinţa îmi spunea că nu e bine să vezi mai mult decât se cuvine. Şi apoi dacă lucrul acesta mi s-ar fi întâmplat mie? Nu, e clar! Lucrul este indecent! Mai privisem într-o zi pe fereastră în casa unor oameni ce locuiau într-un bloc de vis-a-vis. Am privit câteva minute o femeie care călca rufele. Văzute de la distanţă gesturile ei erau tandre şi învăluite ca într-un văl de catifea. Am bănuit că era mamă. Numai mamele pot călca rufe cu atâta tandreţe. Şi atunci mi-a fost ruşine. O privire indiscretă poate spulbera echilibrul intimităţii unei familii. Uite aşa pur şi simplu! Numai pentru că există şi este indiscretă şi ceva cu totul străin, pentru că priveşte cu un ochi străin...Poate înţelege un ochi străin ceva-ul acela tainic ce se ascunde în spatele gesturilor, al lucrurilor, sau al luminii tainice ce pluteşte peste orice casă?! Şi la urma urmelor de ce să tulburăm liniştea altora?!
Când a intrat în încăpere domnul profesor priveam ţintă luciul cald al mesei. În oglinda întunecată era răsfrântă imaginea ferestrelor, întoarsă ca un melc ascunzându-şi tainele în propria cochilie. Liniile devenite neclare tremurau iar imaginile se pierdeau într-un fel de ceaţă roşcată, izbucnind apoi în puncte de lumină şi întorcându-se ochiului precum lumea întoarsă şi ea într-o taină a oglindirii, mai presus de putinţa înţelegerii. Chiar imaginea mea se oglindea deasupra celorlalte imagini, umbrită şi totuşi misterios lucitoare, tremurătoare şi puţin aplecată peste lucrurile din oglindire. Eram emoţionată. Şi-am tresărit când a intrat salutând.
Purta sub braţ Caietul, caietul meu. Simţeam cum stoluri de paseri îşi agită aripele în pieptul meu. În gât aveam un nod, dar privirea-mi de vultur îl ţintuia încercând să descopere pe chipul său, în ochii săi, dezlegarea misterului, răspunsul atât de mult aşteptat. Totul îmi trebuia într-o singură clipă. Nimic mai mult, decât să ştiu. M-am liniştit şi aşezându-mă încet l-am privit, aşteptând. Şi atunci mi-am pus următoarea întrebare: Dar dacă prin Cuvânt te poţi apropia de ceilalţi, cu frumuseţe... şi oare nu înseamnă frumuseţea şi iubire sau iubirea frumuseţe!? Şi poţi crede aşa în ei! Poţi înţelege că şi ei iubesc şi înţeleg, ca şi tine. Şi gândul tău mărturisit poate trece de la tine către celălalt. Lucrul acesta îmbogăţindu-l pe el şi pe tine, prin pornirea gândului tău către celălalt şi a gândului celuilalt către tine, înmiindu-se în felul acesta iubirea. Şi, cuvânt cu cuvânt, înălţându-se în felul acesta o lume. O lume nu oricum, ci o lume într-u zidire şi iubire de celălalt. Şi oare zidirea aceasta dacă se numeşte Iubire nu te ridică cu gândul la Dumnezeu!? Nu se zideşte ea coborând în cuvânt şi cuprinzându-ne, ca o Lumină înăuntrul său, iar noi încercând să o cuprindem, ne cuprindem pe noi împreună cu ceilalţi, într-o zidire mai mică, cum ar fi o piatră la temelia unui aşezământ mai mare, o iubire mai mică într-o Iubire mai mare... şi apoi aşezământul acesta să fie chiar Cuvântul, cu pământul şi cerurile lui! Cuvântul în care iubind să fii cel iubit. M-am cutremurat de cât de cuminte şi uşor poate fi Adevărul. Iubirea este uşoară, numai neiubirea este greoaie şi grea, este nefirească, tocmai de aceea cere mereu sacrificii. Şi Iubirea Adevărului!? m-am întrebat pentru prima oară. Am tăcut îndelung apoi mi-am ridicat privirea către profesor. Era la fel de emoţionat ca şi mine. În ochii săi ca într-o oglindă, eu eram o floare, o mică floare spre care privea şi încerca să mă ocrotească. Dar dincolo de această delicateţe, fragilitate şi frumuseţe pe care mi le dăruia atribuindu-mi-le, simţeam că ştie cât sunt de puternică. Avea încredere în mine dar şi ceva din duioşia cu care priveşti un copil care într-o dimineaţă unică se trezeşte şi pleacă pentru prima oară la şcoală. Am tăcut vreme îndelungată, după aceea m-am ridicat şi salutându-l timid am plecat. Eram fericită... O fericire cuminte şi tandră îmi inundase întreaga fiinţă, o fericire născută din încredere.
Ajunsă acasă am năvălit pe uşă, un obicei pe care mi-l păstrasem de copil, întotdeauna când veneam de la joacă năvăleam pe uşă ca o furtună, spuneam în fugă "Sărut-mâna!" părinţilor mei. Dispăream la baie şi proaspăt spălată pe mâini năvăleam în bucătarie rostind:
-Mi-e foame, ce să mănânc?!
De cele mai multe ori mama zâmbea, văzându-şi preocupată de treaba ce o făcea. Abia într-un târziu îmi răspundea:
-Mănâncă şi tu ce găseşti!
Acelaşi lucru se petrec şi astăzi. Si totuşi nu mai sunt un copil. Deşi în felul meu am rămas copil. Acest lucru nu mi l-am putut explica prea bine, deşi l-am cercetat în diverse perioade. Eram totuşi mare, dar ceva, un ceva ascuns în profunzimea sufletului meu îmi spunea că nu sunt decât un copil. Am avut pe rând teribilisme de adolescentă, naivităţi de copil, mâhniri de om bătrân care priveşte lung spre zare şi-şi spune în sinea lui "Si totuşi... Ce frumoasă ar putea fi lumea!". Totul creat de o combinaţie ciudată de fire independentă şi sigură pe sine, dar în acelaşi timp timidă şi retrasă în sine. Eram într-un fel ca un ocean. Aveam fluxuri şi refluxuri. Năvăleam înspre lume încercând să o cuprind într-o dorinţă de cunoaştere şi stăpânire, dar imediat cu timiditate mă retrăgeam, trăgând în bună măsură ceea ce cucerisem în interiorul vieţii mele, unde urma ca lumea să fie reconstruită după chipul şi asemănarea dinlăuntrul fiinţei mele. Dar acesta nu era Adevărul. Era ceva cu totul deosebit, numai părerea mea despre lume, care de multe ori era înşelătoare. Procedam cu cruzime pentru că neputând cunoaşte şi stăpânii întreaga lume, doream cu ardoare să stăpânesc mica-mi lume din jur. Lucrurile exterioare erau pentru mine clare şi netede nu pentru că aşa ar fi fost, ci pentru că îmi era absolut necesar ca ele să fie aşa. Albul era alb, iar negrul negru şi nu admiteam deviaţii de la regulă, pentru că acest lucru mă înspăimânta şi mă făcea să mă tem, clătinându-mi temeliile construcţiei interioare care începuse să se întrupeze cu mult ajutor de la Dumnezeu, cu valorile moştenite prin educaţia de acasă, cu cele câteva lucruri frumoase pe care le învăţasem la şcoală şi cu cele câteva icoane pe care le păstram cu sfinţenie în suflet, fără să le destăinui cuiva. Înlăuntruri lumea era mai colorată, mult mai colorată dar nu admiteam să o colorez decât eu... într-un avânt pe care de abia acum îmbătrânind, înţeleg că nu-l are numai tinereţea, înaintând în vârstă însă, idealurile devin din ce în ce mai clare, mai bine conturate şi mai demne de urmat. Ba mai mult decât atât, îmbătrânind simt din ce în ce mai mult nevoia ca lumea din jur să fie colorată, şi de a avea permisiunea de a o colora şi schimba chiar. Pe ici pe colo încerc să-i mai adaug o nuanţă, o culoare sau o tuşă pentru un contur mai bun şi asta nu din dorinţa neapărată de a o schimba ci pentru că dacă eu ofer armonie lumii, acelaşi lucru mi se cuvine mie dinspre lume. Este o cale a integrării. Dacă nu există această posibilitate nu există armonie între tine şi lumea din jur, şi atunci nu există nici integrare adevărata, cel mult făţărnicie, iar eu făţarnică nu mă vreau. Făţărnicia este o neputinţă. Nimic mai mult decât o neputinţă de adaptare şi o neputinţă de evoluare. Dacă te poţi adapta şi poţi evolua, împreună cu lumea şi în raport cu ea, făţărnicia socială nu-ţi este necesară. Iar în mijlocul prietenilor nici atât. Nu este chiar făţărnicia cea care exclude posibilitatea de comunicare cu cineva?! Cum vrei tu să-mi spui minciuni iar eu să-ţi spun ţie adevăruri!? Nu, nu se poate! Minciuni spui, minciuni primeşti, Adevăr grăieşti, adevăr primeşti! Lucrurile toate sunt făcute cu măsură, numai noi nu ajungem măsurii. Dar întotdeauna asta-i vina noastră. De obicei, îmbătrânind oamenii devin mai elastici în gândire sau mai bine zis concesivi. Începând cu concepţiile materiale şi terminând cu viaţa spirituală. În ce mă priveşte am impus această elasticitate relaţiilor cu ceilalţi, altfel ar fi trebuie să mă despart de lume, care nu suporta sa fie înghesuită sau extinsă după bunul meu plac, în bună măsură ceilalţi sunt indiferenţi, iar pe de altă parte lipsiţi de dorinţă generată de interes, de a urma asemeni reguli stricte. Cel puţin nu pe ale mele. Şi bine făceau, ar fi fost plictisitor! Ciudat este că maturizându-se unii oameni devin pretenţioşi cu lumea din jur pretinzând că dinspre lume li s-ar cuvenit cine ştie ce onoruri, iar alţii devin pretenţioşi cu propria lor persoană. Să pretinzi celorlalţi mai mult decât îţi pretinzi ţie mi se pare caraghios. In cealaltă situaţie, pretinzând întotdeauna mai mult de la tine decât de la ceilalţi ai cel puţin şansa de a te educa şi întări, lucru care într-o lume lunecoasă şi indiferentă nu poate decât să folosească oricărui om. Oricum după cei patru ani de canotaj academic voinţa mea funcţionează ca un arc. Se poate relaxa şezând într-un colţişor al minţii sau se poate încorda şi zvâcni pentru a-şi servi idealurile. Hei, idealurile! Idealurile ! Hm, ce livadă plină de fructe!!!... te ajută să fii şi un mare visător, dar şi un mare împăcat cu Lumea, pe care să o ajuţi acolo unde nu este pe deplin luminată cu câte un vis, să-i mai adaugi puţină culoare acolo unde strălucirea-i păleşte, în sfârşit, să crezi din inimă că mai poţi drege câte ceva, şi acolo unde nu poţi tu face ceva, să-ţi pleci genunchii şi să te rogi Domnului, convins fiind, după aceea că problemele sunt ca şi rezolvate. În tot acest demers al gândului şi inimii lucrurile se aşează într-un anume fel, vis cu vis, cele de realizat cu adevărat şi cele care rămân doar simple visuri de visat (bineînţeles lucrul acesta se face cu ochii larg deschişi!!! este chiar obligatoriu!) Visurile de realizat se urmăresc pas cu pas începând de la esenţă, deci dinspre interior până când ajung să se concretizeze în realitate (care este într-o oarecare măsură interioară fiinţei noastre iar într-alta exterioară fiinţei noastre). Un asemenea vis am avut când am vrut să-L cuceresc pe Dumnezeu. Am intrat în prima Biserică şi încetul cu încetul am învăţat despre frumuseţile sale, şi pas cu pas mi s-a împlinit visul. Am trecut prin mulţime de sentimente, întrebări, răspunsuri, frământări care s-au dovedit uneori a fi superficiale, sau prea mărunte, altele mult prea mari ca să le pot cuprinde. Până când am învins. Am fost cucerită! O să râdeţi, dar, să nu cădeţi cumva în greşeala de a crede că poţi cuceri cu adevărat până ce nu eşti cucerit! Dar despre asta altă dată. Iubirile cele mari rămân un secret! E tăcută iubirea, cum noaptea mereu martor, şi ziua!
Celelalte sunt doar visuri de visat. Ele există în sine cum exista imaginea unui tablou nicicând pictat, dar care trăieşte în sufletul nostru chiar o viaţă întreagă (eu una nu cred că există om care să nu fi visat să picteze, deşi admit că s-ar putea, totuşi, să existe!), sau ca o poezie mereu construită în gând, dar niciodată scrisă. Ea se păstrează doar pentru fumuseţea ideii de a fi Poezia, cu voluptatea înlocuirii unui cuvânt cu un altul mult mai semnificativ, sau a unui vers cu unul cu mult mai tandru şi adevărat. De multe ori un vis de visat este o cale către un alt vis care te poartă şi el mai departe din vis în vis. Mintea culcată cu obrazul pe visul său călătoreşte ca într-o barcă, pe un ocean de necuprins, acolo unde tot ce este bun şi frumos este şi posibil. Tandreţea culorilor naşte o adevărată dragoste şi, peste toate, lumina ca o îmbrăţişare legănată. În sfârşit visul de visat este o stare, cu mult mai greu de explicat! Visul de visat este privilegiul şi refugiul sufletelor sensibile şi iubitoare de frumos.
M-am aşezat la masă cu un teanc de coli albe în faţă. Momentul acesta, în care aşezi hârtia pe masă, apuci stiloul şi apoi priveşti aprig înspre ele, năvălind în lăuntrul lăuntrurilor sufletului tău, are ceva din încrâncenarea unei lupte, ba este chiar Lupta. Arena este atât de largă şi luptătorul atât de minuscul încât niciodată nu cuprinzi în întregime, şi în acelaşi timp, şi întunerecul cu care lupţi, şi Lumina pentru care lupţi, şi toţi spectatorii. Iar ele revelându-se separat sunt greu de înţeles cu atât mai mult cu cât interferenţa spectatorilor este inevitabilă. Felii mari şi întunecate din staluri se ascund vederii tale, lăsând impresia că dinspre ele se va coborî un nor din care va izbucnii furtuna. Iar tu eşti dornic de pace şi de lumină! Alungi iute spaima şi te întorci cu faţa spre latura întunecoasă a tribunei, obişnuit să-ţi priveşti adversarul în ochi. Apoi descoperi, cu uimire, că întorcându-te înspre el, locul acela a devenit, încetul cu încetul, plin de lumină. Luminat şi luminându-te înmiit! Imaginea vine spre tine luminoasă, clară şi tandră. Dar în acelaşi moment simţi o ciudată senzaţie, ca şi când din spate un val de frig încearcă să-ţi cuprindă umerii. Tu ai rămâne cu braţele deschise şi ochii plecaţi, cu capul uşor lăsat înspre umărul drept, să priveşti Lumina . Şi ai sta aşa ani după ani, sau poate veacuri, cu fruntea mângâiată de Lumină. Dar înlăuntrul tău, ca un semn de întrebare, creşte nevoia de a vedea ce se întâmplă cu frigul acela! ... căci se bănuieşte că frigul vine dinspre întunerec. Şi te îndemni să te întorci, să vezi, să cunoşti, să înţelegi! Deşi te codeşti, pentru că ţie tare bine îţi este cu chipul scăldat în Lumină! Şi iute, ca într-un salt, ridici braţul fluturând eşarfa albastră cu care îţi acoperi capul Duminica la Biserică. Eşarfa aceasta îţi oferă certitudinea că liniştea culorii sale şi binecuvântarea pe care ai primit-o te vor ocroti atunci când braţul obosit va ezita tremurând, când va ridica Spada. Şi în dansul acesta, ca o luptă, de multe ori descoperi că întunerecul se refuză privirilor tale. Tu în Lumină fiind cu întreaga-ţi făptură, cu întregu-ţi timp, dar totuşi înlăuntrul tău un semnal de alarmă-ţi spune că întunerecul încă există! Şi te temi de el ca de o noţiune din dicţionarul explicativ, pe care n-ai reuşit niciodată să o citeşti până la capăt, aşa cum lingviştii n-au reuşit niciodată să o explice până la capăt. Si gânditor te întrebi: "Ce o mai fi şi asta?!" Te miri şi te gândeşti preocupat la acest lucru şi umblii cu capul în nori, până când într-o zi, preocupat de acest demers al gândirii tale, intri cu capul în stâlpul de la colţul străzii. Şi atunci mirat ridici ochii, priveşti stâlpul de jos în sus, adică profund, de la rădăcină până la vârful subţiat şi destul de îndepărtat... şi constaţi, uluit, că eşti faţă în faţă cu întunerecul. Dar acesta, brusc, se luminează în clipa în care descoperi stupid: "Nu-i decât un stâlp de telegraf!" şi laşi din nou capul în jos şi intri din nou în arena ta, unde te aşteaptă furios întunerecul. Priveşti roată în jur şi descoperi că eşti în Lumină! Şi atunci ca un făcut lumea din tribune îşi aruncă pălăriile în sus, se aruncă din scaune într-un chiot şi începe să urle: OLEEI! OLEEI! OLEEI! Te uiţi năucit la lume şi nu înţelegi , dar simţi că trebuie să faci ceva, că lumea aceasta aşteaptă ceva de la tine. Şi apuci mai bine şalul albastru pe care întunerecul încearcă mereu să-l târască în praf, şi uitându-te discret în jur, încerci să te fofilezi înspre capătul mai îndepărtat, într-un colţ al arenei unde bate soarele şi vrei să te aşezi puţin să înţelegi în linişte: Ce se întîmplă în cele din urmă, ce-i cu întunerecul acesta şi de unde a apărut el când tu erai chiar în Lumină?! .. Şi deodată lumea se repede din nou, plină de elan şi strigând către tine: OLLEEI! Iar ţie îţi vine să te întorci deodată către cele patru colţuri şi să întrebi teribil şi cu mirare: "Cine eu?!" Şi brusc îţi aminteşti că eşti de fapt în arenă, unde vrei, nu vrei, dacă ai ajuns trebuie să lupţi cu întunerecul. Că nu există linişte şi pace sau semne de întrebare cărora să ai răgazul să le dai răspuns, pentru că tu, în momentul acela eşti în arenă, iar în faţa ta spumegă şi fornăie mare cât bestia Întunerecul. Îl vezi lovind bezmetic în nisip şi spumegând, fornăind şi împroşcându-te cu nisip, pietricele şi chiar cu noroiul care a apărut şi el nu se ştie de unde. Şi timid te întrebi în sine: "Ăsta să fie întunerecul cu care să lupt chiar eu?!". Te simţi mic şi lipsit de putere. Priveşti roată în jur şi descoperi cum cale de cinci poşte nu mai există vre-un luptător. Şi atunci îţi răspunzi singură că: "Ăsta este, clar!" Şi deodată te simţi puternică şi plină de viaţă, cu o poftă nebună să învingi întunerecul. Apuci din nou eşarfa albastră, o scuturi bine de praf şi descoperi că în fond albastrul, care este liniştea ta, înfurie bestia. Toate suflările se liniştesc şi adorm privind la cer, numai întunerecul se agită mânios. Şi atunci îţi spui singură: "Ăsta nu e întunerec, ori e nebun! N-are nici logică , nici conţinut, nici cap nici coadă!?" Dar începi să înţelegi că neputinţa lui de a se linişti este chiar putinţa ta de izbândă. Învinge cine priveşte lucrurile cu linişte şi luciditate. Te trezeşti întrebându-te ca un vechi luptător despre tactică, despre arme, despre strategia cea mai potrivită acestui moment. Şi începi să înţelegi că în lupta aceasta tu n-ai decât un stilou şi aliatul tău de nădejde, Măria Sa Cuvântul!. Şi deodată încolţeşte luminoasă ideea: Întunerecul poate fi învins doar cu Lumină! Spada este Cuvântul! Şi strigi către tribune: Evrika!! Te întorci maiestuos, scuturi de trei ori şalul albastru , stropit cu picături de cerneală, deasupra întunerecului şi acesta sfărâmat cade la picioarele tale, unde se topeşte într-o baltă lunguiaţă. Lumea izbucneşte în urale, dezlănţuită şi beată de fericire pentru că victoria aceasta nu este numai a ta, este o victorie a întregii Lumi.. care a descoperit deodată cu tine, că numai arătându-i adevărul şalului albastru cu care-ţi acoperi capul când mergi Duminica la Biserică, întunerecul, mare şi puternic a pierit pulverizat în mii de particule, precum pilitura de fier.. Lumea năvălită în arenă trepidează, cântând un marş eroic!!! şi în întreaga înghesuială tu râzi strângând mâinile acelea întinse spre tine, în vreme ce din mulţime un individ îmbrăcat în costum negru, se furişează ţinând în mână un magnet uriaş, se apleacă trist peste întunerecul pulverizat, încercând să-l adune în întâia lui întruchipare. Şi să descoperi cu uluire cum chiar întunerecul refuză să se adune, formând doar câteva mici cocoloaşe, unsuroase şi soioase, pe la capetele magnetului. Şi apoi, privind spre chipul individului cu costum să descoperi că este dezamăgit, palid de supărare şi cu un gest şcolăresc îşi şterge încet magnetul pe stofa pantalonilor de lux, privind năuc la întunerecul care refuză, chiar el, să se mai întregească. Să-i descoperi privirea furişă şi uluită, care încearcă să priceapă Lumina cu bucuriile ei. Şi să-l vezi cum nu înţelege, nu vrea să înţeleagă, sau nu poate înţelege, că n-are cum să pătrundă Lumina dacă nu o iubeşte şi vrea doar să se folosească de ea, şi dacă, după cum i-e obiceiul, priveşte pieziş! De când e lumea lume se ştie că Lumina trebuie privită din faţă, sprijinit în genunchi şi cu capul uşor aplecat înspre dreapta, cu o desăvârşită candoare! Şi în vremea aceasta el, omul cu costum de stofă neagră, s-a şi repezit să încerce, încă odată, să adune în jurul celor doi poli puternici ai magnetului întunerecul. Şi nereuşind, cu un gest nebun, începe să strige cu glas piţigăiat, bătând din picior: "Eu sunt lumina!" şi lumea să zâmbească blând şi trecând pe lângă el să zică în barbă "Biatul de el!" Să priveşti apoi spaţiul rămas între polii puternici ai magnetului şi să vezi soarele izbucnind în plină putere, cu lumina sa tandră, oglindit într-o picătură de rouă.
Şi apropiindu-te de tribune să aşezi uşor pelerina albă şi urechea întunerecului pe parapet în dreptul Lumini. Şi mai târziu tristă, în cabină unde ştii că nu te ajunge vreun ochi, privindu-te lung în oglinda unei icoane să îngenunchezi plângând şi să murmuri: "Ai să mă ierţi Măicuţă că sunt doar o fetiţă!? Aş vrea să-mi pleci fruntea cu braţul la sânul Tău primitor şi să plâng! Ce să fac, aşa sunt fetele plângăcioase?! Aş vrea ca într-un vis să mă legeni uşor, să-mi spui că întunerecuri nu mai există, că viaţa nu e aspră, nici tristă. Că durerea s-a terminat, minciuna, făţărnicia-au plecat. Că vom râde mereu către nori, şi vom trăi printre flori! Acum pot să-ţi spun cât de mult mi-a fost greu, mereu, mereu.. Si totuşi, uluitor! Măicuţă, luptătorul Adevărului acesta sunt eu!"
Şi în sfârşit, dezmeticită din toată această luptă să descoperi deodată stiloul din mâna ta, grămada de hârtii aşezate înainte-ţi şi să-ţi pui o întrebare aprigă şi tranşantă: "Ce este Lumina?" Şi să te trezeşti în plină Lumină!
Ajunsă acolo să priveşti roată căutând din priviri locul acela însorit pe care de multă vreme îl aştepţi. Şi să-l descoperi
undeva într-un loc discret, să te furişezi în vârfurile picioarelor şi aşezându-te pe nisip să-ţi sprijini spinarea de parapet, să laşi capul pe spate, în vreme ce Lumina năvăleşte tandră spre tine, te mângâie şi-ţi şopteşte "Copilul meu bun şi frumos!" Şi şoapta aceasta să crească în inima ta precum cozonacii bunicii, albă, dulce şi aromată. Şi dintr-o dată să te întrebi: "Oare sunt destul de bună!? Si să-ţi ridici ochii întrebători spre Lumină! Şi tu în sinea ta simţi că răspunsul îl ştii! Că nu eşti aşa de bună cum s-ar cuveni. Dar Lumina te iubeşte, că Iubire e Ea. Nu-i poţi cere Iubirii se nu Iubească. Din cale-afară-i frumos şi fără de vină, când te găseşti în Lumină!"
Şi stând apoi cu ochii plecaţi să simţi lumina poleindu-ţi pleoapele, pe dinlăuntruri, cu aur curat şi să-ţi aminteşti că prima dată te-ai întâlnit cu Lumina demult, tare demult, (ceea ce înseamnă poate că eşti deja bătrână?!) deşi după timpul sufletesc pare să fii fost chiar de curând. Şi căutând mai adânc îmi amintesc cum în copilărie în vreme ce mă jucam cu scaunul din bucătarie, care întors era chiar un vapor, Lumina se apropia tandră de mine şi mă săruta pe frunte. Apoi vaporul căpăta glas şi vorbea cu mine, se legăna chiar încetişor şi curând era un leagăn de aur în care mica fetiţă se lăsa mângâiată de Soare. Apoi ceva mai târziu, într-o zi mergând la Biserică, mama mă ţinea de mână, chipurile frumoase de pe pereţi vorbeau cu mine. Sfântul Mare Ierarh Nicolae purta o cunună de lumină în jurul frunţii şi privindu-l mi-am spus că aşa cu părul alb în jurul frunţii trebuie să fie chiar Dumnezeu. Mi-am mutat apoi ochişorii spre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi am zis din nou "Acesta este Dumnezeu!" iar ceva mai încolo plin de autoritate şi viteaz Sfântul M.M.Teodor din Tiron privea blând şi zâmbitor înspre mine "Ba acesta este mi-am spus! Icoana s-a uitat în ochişorii mei şi mi-a făcut semn din ochi către altar, mai în dreapta. Era acolo un Chip frumos şi tânăr. "Dumnezeu trebuie să fie cu părul alb!" s-a gândit copilul acela, care eram chiar eu. Şi mergând cu privirea mai departe, de partea stângă a altarului, cum stai aşa prinvindu-l din faţă, am văzut în icoană un Copil. "Să fie un copil?! m-am întrebat. "Nu, Dumnezeu trebuie să fie cu părul alb!" am răspuns tot eu, şi ca prin minune, ridicând ochii, deasupra am descoperit pe Dumnezeu cu părul Său alb, strălucind de Lumină. Am dorit atunci să mă pierd în Privirea Sa, dar ochii mei s-au plecat ruşinaţi şi privind, tremurând de emoţie, în laturi am descoperit genunchiul mamei de care m-am prins iute ca de un toiag, pentru că întreg trupuşorul meu vibra cu un tremur uşor. Când am îndrăznit să ridic din nou ochişorii, întreg Altarul strălucea de Lumină. Am stat apoi tot timpul cu capul plecat, ridicând din când în când ochii, pe furiş, plecându-i apoi ruşinoasă, dar dorind imediat să mai văd Lumina aceea, Lumina atât de Frumoasă. Acum înţeleg că aproape acelaşi sentiment îl trăiesc în fiecare zi, când , ridicând încet ochii, caut Lumina.
Intr-o zi privind-o pe mama cum sapă, puţin plecată înainte şi cu o infinită şi tandră delicateţe, cum mişcările sigure ocoleau cu precizie micul lăstar al plantei ce trebuia ocrotită, cum se ştergea după o vreme cu capătul bluzei pe frunte, în vreme ce tăişul ascuţit al sapei se odihnea în soare, am înţeles, aşa de-odată, că lumina este negreşti Iubire!
Ajunsă acasă m-am dus la sacul cu mălai şi răsfirându-l printre degete am înţeles cât de multă lumină există în el. Şi mi-am zis "Dumnezeu este Frumuseţe! Numai din Iubire şi Frumuseţe se poate Crea lumea!" Am dus mâna spre gură şi am sărutat pulberea aceea aurie, mâna de mălai, şi mi-am spus: "Trebuie să fiu cât mai cuminte! Mai mare ruşinea de mălai precât ştie să fie de ascultător şi cuminte! Cum îl iubeşti aşa te răsplăteşte!"
Soarele privea înapoi de după capetele dealurilor. Tata s-a uitat lung înspre el şi-a spus "Mâine o să fie vreme bună, se uită soarele îndărăpt!" Şi vorba sa era plină de Lumină.

Privind lucrurile toate, înspre seară, când cloşca vine din grădină adunându-şi puii ei, împingându-i cu aripelei largi spre culcuş, parcă numărându-i şi acoperindu-i, privind apoi cerul plin de stele, şi fumul alb ieşind pe coşurile caselor şi pierzându-se printre meri, ascultând greierii şi respiraţia vibrantă a stelelor, urmărindu-le îndelung în drumul lor neştiut decât de ele şi de Dumnezeu, până când se pierdeau deasupra pădurii, am tăcut vreme îndelungată şi mai târziu ridicându-mă de pe prispă mi-am spus: "Lumea este făcută cu Înţelepciune!"
Şi mai târziu aşezându-mi capul pe pernă m-am gândit că Liniştea este Lumină!

"E bună Lumina!" mi-am spus şi am adormit ca un prunc.

aprilie 1995 - iunie 1996,
Maria-Eugenia Olaru