Isprava Dracului

Isprava Dracului

La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde c-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani. Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care probabil era interpretarea celui de Polevoi. Şi avea Pulihoi un băiat pe care-l chema Mizdrache şi-o fată Tasica. Un creştin care avea o bucată de pământ la marginea satului şi pe care o ţinea mai mult pârloagă, că mare lucru nu reuşea să adune de răul hoţilor, şi-a făcut o pomană cu Pulihoi şi i-a dat lotul de casă: „să zică bogdaproste şi să-l pomenească de câte ori s-o ruga”. Ce-i drept, săracul om nu se prea ruga şi nici la biserică nu mergea, aşa că baba Tarsiţa, tartorul babelor de pe uliţa lui Pulihoi, s-a dus peste el şi l-a întrebat scurt: dacă-i botezat şi cununat şi dacă are copiii botezaţi.

Cum nu-şi bătuse capul vreodată cu asemenea lucruri, omul nostru s-a lăsat pe mâna babei, care şi-a pus o piatră în drumul către rai, încreştinând familia „veneticilor”. Şi baba Tarsiţa deveni „Naşa”, un fel de general peste familia bietului Pulihoi. L-a ajutat să ridice două odăiţe, mai mult cu sfaturi şi cu îndemnuri. A făcut el o căsuţă din nuiele împletite în care a înfundat vălătuci de pământ galben cu paie şi la urmă a lipit-o cu lut, amestecat cu balegă de cal. Nevasta lui Pulihoi, Dobriţa, a tras un var alb şi-un brîu gri că-ţi era mai mare dragul să te uiţi la căsuţa învelită cu stuf, c-o prispă mare pe care dormeau cu toţii vara. Aşa porni Pulihoi în noua lui viaţă din satul Căţelu, alături de Dobriţa, de cei doi copii şi de junica adusă-n jug.

Uneori auzeai glasul dogit al babei Tarsiţa cum striga din uliţă : „bă, mai dormiiiţi? Dormire-aţi somnul de veci! Moare vaca-n coşar de foame şi sub voi putrezeşte patul! La muncă, măgădăilor!” Pulihoi ieşea primul (se vedea că era singurul care ştia ce-i alarma) şi-şi îndesa pe ochi căciula neagră şi miţoasă pe care nici vara n-o lepăda din cap: zicea că-i ţine răcoare. Se uita lumea la el ca la urs, dar jos tot n-o dădea. Ba i-a mai convins baba să intre şi-n colectiv, la dat cu sapa, nu să aştepte doar la mila altora. Mizdrache, băiatul cel mare, plecase deja la Brăila, la profesională şi rămăsese doar Tasica, care era cam tută de felul ei. O ţinuseră la şcoală în clasa a doua până pe la 14 ani. Pe urmă au lăsat-o-n pace, că râdeau dracii de băieţi de ea şi-o porecleau în toate felurile. „Să mai crească oleacă, se gândea Pulihoi, şi-oi mărita-o. Ce-i trebuie carte? N-are popa destulă carte-n sat?”

Şi toată viaţa familiei Pulihoi curgea lin, precum o o apă la şes, până-ntr-o zi de joi, când era sărbătoarea Ispasului. Ăi bătrâni plecaseră la câmp la prăşit (colectiva nu încheiase nicio convenţie cu Dumnezeu ca acum), lăsându-i Tasicăi în grijă să adune buruiană pentru junică şi s-o dea la apă. Şi-a luat Tasica un sac de cânepă cu ea, a mai chemat vreo două fete din vecini, şi-au plecat la câmp după buruiană. Pe la prânz, se făcuse o căldură de te lovea în moalele capului, chiar dacă era pe la sfârşitul lui mai. La întoarcere s-au oprit în dreptul casei lui Pulihoi, pe marginea şanţului de peste drum, să se odihnească.

S-a aşezat Tasica cu cele două surate pe sacii de iarbă şi-au început să dondănească de-ale fetelor. Şi cum chicoteau ele întrecându-se în poveşti de groază, o dată aruncă Tasica o privire către căsuţa lor. Rămâne cu gura căscată şi nu poate articula nici măcar o vorbă. Până la urmă îngaimă cuprinsă de spaimă:

„Dracul! Uite dracul cum se plimbă la noi prin casă c-o lumânare-n mână!”

Celelalte două s-au uitat cu atenţie, nevenindu-le să creadă ce spune Tasica. Şi tot scrutând cu privirea au zărit până la urmă flacăra unei lumânări ce pâlpâia pe masa din tindă, când mai mare, când mai mică, după cum bătea vântul. S-au tot holbat ele, tremurând de frica Satanei, până a apărut o babă din vecini. Când i-au spus cum se plimbă Satana prin casă cu lumânarea aprinsă-n mână, baba a-nceput să râdă şi le-a spus că au vedenii. Dar s-a oprit şi ea să arunce o privire. S-a dus mai aproape, a pus mâna streaşină la ochi şi deodată a dat baba un chiot şi-a luat-o la fugă pe uliţă urlând cât o ţineau plămânii: „Draaacu’ la Pulihoooi!” În scurt timp în faţa curţii lui Pulihoi s-au adunat o armată de babe şi aproape toată plodăraia satului.

Tasica devenise cea mai importantă persoană din sat: dădea explicaţii, povestea, râdea, o mai apuca şi plânsul - nu mai prididea cu atâta lume pe capul ei. În mijlocul uliţei se discuta aprins: unii chiar îl văzuseră pe Satana cum urca pe scară în podul casei, alţii, cum zdrăngănea prin oalele de pe plită, iar alţii jurau că i-au văzut coarnele în geam şi-o limbă mare şi roşie cum se scălămbăia la ei. În acel moment ,nu se ştie de unde, veni un îndemn scurt: „Să-l omorâm cu pietre!” Ce-i drept, îndemnul fusese stimulat şi de grămezile de pietriş răsturnate pe uliţă pentru şoseaua ce se tot plănuia de câţiva ani încoace.

Şi nici una, nici două, casa lui Pulihoi fu asediată în toată legea. I-au stricat gărduţul de la drum, poarta i-au făcut-o praf, geamurile au fost făcute zob şi de-acum pietroaiele zburau către acoperişul de stuf să nu cumva să-i vină-n cap Necuratului s-o taie pe horn. Dintr-o dată s-a auzit un ţipăt şi în mijlocul mulţimii a pătruns baba Tarsiţa: „Huoo! Lua-v-ar dracu’ de nenorociţi! Ce-aveţi mă, cu casa creştinului?” Din spatele unor babe s-a iţit Tasica şi-a început să-i povestească năşicăi de nenorocirea ce dăduse peste casa lor. Baba a început să se holbeze şi nu-i venea a crede ce aude: „Care drac, zăludo? Unde-ai văzut tu drac la voi în casă?” „Păi, zice Tasica, uite năşică se vede lumânarea-n tindă.” „Lumânarea, întreabă baba? Lumânarea am pus-o eu, trăzni-te-ar de toantă ce eşti! Am venit dimineaţă cu pomană, am luat cheia de la streaşină şi-am intrat în tindă de-am pus pomana pe masă. Am lăsat să ardă lumânarea de sufletul morţilor.”

Şi cu mâinile-n şolduri, baba s-a năpustit pe uşă în casă să arate că nu Dracul fusese în casă în lipsa stăpânilor, ci ea, Naşa, cu depomană. În spatele ei apăruse, nu se ştie de unde, şi săracul Pulihoi, care, pentru prima dată, şi-a scos căciula miţoasă din cap, făcându-şi cruci şi privind pierdut în jurul lui. Nu pricepea ce se întâmplase şi nici de ce în casuţa lui, la care muncise cu-atâta sudoare, crescuseră aşa mormane de bolovani.La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde c-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani. Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care probabil era interpretarea celui de Polevoi. Şi avea Pulihoi un băiat pe care-l chema Mizdrache şi-o fată Tasica. Un creştin care avea o bucată de pământ la marginea satului şi pe care o ţinea mai mult pârloagă, că mare lucru nu reuşea să adune de răul hoţilor, şi-a făcut o pomană cu Pulihoi şi i-a dat lotul de casă: „să zică bogdaproste şi să-l pomenească de câte ori s-o ruga”. Ce-i drept, săracul om nu se prea ruga şi nici la biserică nu mergea, aşa că baba Tarsiţa, tartorul babelor de pe uliţa lui Pulihoi, s-a dus peste el şi l-a întrebat scurt: dacă-i botezat şi cununat şi dacă are copiii botezaţi.

Cum nu-şi bătuse capul vreodată cu asemenea lucruri, omul nostru s-a lăsat pe mâna babei, care şi-a pus o piatră în drumul către rai, încreştinând familia „veneticilor”. Şi baba Tarsiţa deveni „Naşa”, un fel de general peste familia bietului Pulihoi. L-a ajutat să ridice două odăiţe, mai mult cu sfaturi şi cu îndemnuri. A făcut el o căsuţă din nuiele împletite în care a înfundat vălătuci de pământ galben cu paie şi la urmă a lipit-o cu lut, amestecat cu balegă de cal. Nevasta lui Pulihoi, Dobriţa, a tras un var alb şi-un brîu gri că-ţi era mai mare dragul să te uiţi la căsuţa învelită cu stuf, c-o prispă mare pe care dormeau cu toţii vara. Aşa porni Pulihoi în noua lui viaţă din satul Căţelu, alături de Dobriţa, de cei doi copii şi de junica adusă-n jug.

Uneori auzeai glasul dogit al babei Tarsiţa cum striga din uliţă : „bă, mai dormiiiţi? Dormire-aţi somnul de veci! Moare vaca-n coşar de foame şi sub voi putrezeşte patul! La muncă, măgădăilor!” Pulihoi ieşea primul (se vedea că era singurul care ştia ce-i alarma) şi-şi îndesa pe ochi căciula neagră şi miţoasă pe care nici vara n-o lepăda din cap: zicea că-i ţine răcoare. Se uita lumea la el ca la urs, dar jos tot n-o dădea. Ba i-a mai convins baba să intre şi-n colectiv, la dat cu sapa, nu să aştepte doar la mila altora. Mizdrache, băiatul cel mare, plecase deja la Brăila, la profesională şi rămăsese doar Tasica, care era cam tută de felul ei. O ţinuseră la şcoală în clasa a doua până pe la 14 ani. Pe urmă au lăsat-o-n pace, că râdeau dracii de băieţi de ea şi-o porecleau în toate felurile. „Să mai crească oleacă, se gândea Pulihoi, şi-oi mărita-o. Ce-i trebuie carte? N-are popa destulă carte-n sat?”
Şi toată viaţa familiei Pulihoi curgea lin, precum o o apă la şes, până-ntr-o zi de joi, când era sărbătoarea Ispasului. Ăi bătrâni plecaseră la câmp la prăşit (colectiva nu încheiase nicio convenţie cu Dumnezeu ca acum), lăsându-i Tasicăi în grijă să adune buruiană pentru junică şi s-o dea la apă. Şi-a luat Tasica un sac de cânepă cu ea, a mai chemat vreo două fete din vecini, şi-au plecat la câmp după buruiană. Pe la prânz, se făcuse o căldură de te lovea în moalele capului, chiar dacă era pe la sfârşitul lui mai. La întoarcere s-au oprit în dreptul casei lui Pulihoi, pe marginea şanţului de peste drum, să se odihnească.

S-a aşezat Tasica cu cele două surate pe sacii de iarbă şi-au început să dondănească de-ale fetelor. Şi cum chicoteau ele întrecându-se în poveşti de groază, o dată aruncă Tasica o privire către căsuţa lor. Rămâne cu gura căscată şi nu poate articula nici măcar o vorbă. Până la urmă îngaimă cuprinsă de spaimă:
„Dracul! Uite dracul cum se plimbă la noi prin casă c-o lumânare-n mână!”

Celelalte două s-au uitat cu atenţie, nevenindu-le să creadă ce spune Tasica. Şi tot scrutând cu privirea au zărit până la urmă flacăra unei lumânări ce pâlpâia pe masa din tindă, când mai mare, când mai mică, după cum bătea vântul. S-au tot holbat ele, tremurând de frica Satanei, până a apărut o babă din vecini. Când i-au spus cum se plimbă Satana prin casă cu lumânarea aprinsă-n mână, baba a-nceput să râdă şi le-a spus că au vedenii. Dar s-a oprit şi ea să arunce o privire. S-a dus mai aproape, a pus mâna streaşină la ochi şi deodată a dat baba un chiot şi-a luat-o la fugă pe uliţă urlând cât o ţineau plămânii: „Draaacu’ la Pulihoooi!” În scurt timp în faţa curţii lui Pulihoi s-au adunat o armată de babe şi aproape toată plodăraia satului.

Tasica devenise cea mai importantă persoană din sat: dădea explicaţii, povestea, râdea, o mai apuca şi plânsul - nu mai prididea cu atâta lume pe capul ei. În mijlocul uliţei se discuta aprins: unii chiar îl văzuseră pe Satana cum urca pe scară în podul casei, alţii, cum zdrăngănea prin oalele de pe plită, iar alţii jurau că i-au văzut coarnele în geam şi-o limbă mare şi roşie cum se scălămbăia la ei. În acel moment ,nu se ştie de unde, veni un îndemn scurt: „Să-l omorâm cu pietre!” Ce-i drept, îndemnul fusese stimulat şi de grămezile de pietriş răsturnate pe uliţă pentru şoseaua ce se tot plănuia de câţiva ani încoace.

Şi nici una, nici două, casa lui Pulihoi fu asediată în toată legea. I-au stricat gărduţul de la drum, poarta i-au făcut-o praf, geamurile au fost făcute zob şi de-acum pietroaiele zburau către acoperişul de stuf să nu cumva să-i vină-n cap Necuratului s-o taie pe horn. Dintr-o dată s-a auzit un ţipăt şi în mijlocul mulţimii a pătruns baba Tarsiţa: „Huoo! Lua-v-ar dracu’ de nenorociţi! Ce-aveţi mă, cu casa creştinului?” Din spatele unor babe s-a iţit Tasica şi-a început să-i povestească năşicăi de nenorocirea ce dăduse peste casa lor. Baba a început să se holbeze şi nu-i venea a crede ce aude: „Care drac, zăludo? Unde-ai văzut tu drac la voi în casă?” „Păi, zice Tasica, uite năşică se vede lumânarea-n tindă.” „Lumânarea, întreabă baba? Lumânarea am pus-o eu, trăzni-te-ar de toantă ce eşti! Am venit dimineaţă cu pomană, am luat cheia de la streaşină şi-am intrat în tindă de-am pus pomana pe masă. Am lăsat să ardă lumânarea de sufletul morţilor.”

Şi cu mâinile-n şolduri, baba s-a năpustit pe uşă în casă să arate că nu Dracul fusese în casă în lipsa stăpânilor, ci ea, Naşa, cu depomană. În spatele ei apăruse, nu se ştie de unde, şi săracul Pulihoi, care, pentru prima dată, şi-a scos căciula miţoasă din cap, făcându-şi cruci şi privind pierdut în jurul lui. Nu pricepea ce se întâmplase şi nici de ce în casuţa lui, la care muncise cu-atâta sudoare, crescuseră aşa mormane de bolovani.

Cenaclu Literar: