Mătănii

Mătănii

Ţi-am luat forma chipului
în palme
să-mi spăl faţa
în zori
cu apa
ochilor tăi...

să-mi amintesc
cum îţi era zâmbetul
lipit de sufletul meu.

Plouă cu frunze galbene
din altă toamnă,
toamnă iubirilor mute
demult
trecute prin noi....

Suntem aici
mai goi
ca la facerea lumii
să ne dezvelim gândurile,
să ne împărtăşim
cu sărutări de rouă,
să alungăm furtuna
care ne macină trupul,
să strigăm lumii
că iubirea doare
atât
încât
ni se cutremură paşii
de umbra ei....

aşternută peste noi
ca o mantie de curcubee
neaşteptat de verosimilă...

Ninge cu frunze
căzute din cerul
iubirii nesfârşite.
Ninge
cu lacrimi plânse din nou
pe altarul la care ne închinăm
uimiţi
că mai existăm
după atâtea căutări...

Clipele noastre
curg
asemeni mataniilor
înşirate pe o mână întinsă
spre clipă de taină
în care ne-am găsit...

asemeni
mataniilor
care ascund în ele
tot ce e mai sfânt
şi mai pur în noi -
care vom rămâne
veşnic aceiaşi...
două suflete-pereche
căutându-se în eter
ca şi cum nu s-ar putea atinge
niciodata...

E foamea din noi
care cere vamă
şi trup
şi
suflet...

E foamea de adevăr,
e foamea de lumină,
e foamea
de noi............cei care eram
atât de singuri
până când
într-o zi
ne-am întâlnit
pe o rază de soare
care cădea
din înalturi
oprindu-se pe buzele noastre
însetate
de liniste...
însetate de apa
ochilor
care voiau să se înece
în fântâna
pe care o săpam
de atâta vreme
fără să găsim
izvorul
vietii...

Şi când
totul s-a preschimbat
în tăcere
am înţeles
că izvorul nu putea
să fie
decât în noi....
cei care nu mai aveam loc în matca
pe care ne-o oferise
viata.

Izvorul
era in
lacrimile noastre
prea mult plânse
în nopţile
cu lună plină
cerşind
în van
iubirea...

Acum
un ocean nesfârşit
tălăzuieşte
sub pleoapele plecate
spre ţărmul
fiecăruia dintre noi...

Cenaclu Literar: