Poezie

Poezie

CUVINTE ÎN DREPTUL INIMII - ANTOLOGIE DE VERSURI
MĂDĂLINA GRAMA TOMA

Lego

Fii nebun, iubeşte, nu te risipi!
Fără tine,
nimic nu stă, nimic nu se mişcă
fără învelişul tău subţire, nicio clipă n-ar naşte altă clipă.

Retrăgându-ţi privirea din lume către tine,
din întuneric, întoarce-ţi faţa spre Lumină
apoi, pierdut şi regăsit în fericire, ca Unul Viu ce-ai devenit, gândeşte:
nu există moarte, nici suferinţă, nici frică

Totul e iubire. Totul e odihnă.

Cocon I

Nebuni, ipocriţi, proşti, mincinoşi, nimicuri flecare
cu inimi pustii şi vise false
vom ţâşni pe rând, fiecare,
care târându-se, care sărind, care zburând,
din mii şi mii de forme dureroase,
vom despica Pământul, vom arde cerul, ne vom elibera în sfârşit din Infern,
unul lângă altul, la nesfârşit, vom renaşte
şi-n urmă
se vor topi unduind, în valuri mişcătoare,
umbrele noastre.

Cocon II - Dacă Tu nu eşti, eu sunt ?

Dacă suferinţa lumii, suferinţa mea, toată suferinţa,
nici spaţiu, nici timp,
nici răgaz între moarte şi viaţă,
de fapt, nu există?
dacă Dumnezeu se visează închis
în umbra Lui, în carnea noastră amestecată cu pământ
în noi creşte, în noi se oglindeşte,
gândeşte, gândeşte, gândeşte,
apoi, ca un fluture ieşind din noi biruitor,
zboară spre El Însuşi
şi se preface în Lumină ?

Dacă Tu nu eşti muritor,
eu sunt?

Cocon III

De la-nceput, ce este-n tine muritor,
se naşte din el însuşi, din el însuşi creşte,
din el însuşi se hrăneşte,
şi, ca orice zid
al unui templu pustiu, pustiit
se va prăbuşi, se va preface în ţărână,

umbră vei fi, rătăcitoare, într-o casă în ruină.

Dar dacă, dar când,
din dragoste, vei exploda şi vei împrăştia Lumină,
din tine spre exterior,
vei ajunge acolo unde timpul nu trece, spaţiul nu există,
şi vei privi uimit cum tot Universul se mişcă,
în sufletul tău mişcător.

Dorinţă la o stea căzătoare

Cade o stea... ceas oprit să fiu aş vrea,
următoarea clipă, în nemişcarea mea,
să rămână pe veci nemişcată
în mine, fără mine, plutind în infinit
să nu gândesc, să cuprind.

Catarsis

Când te găseşte suferinţa, nu fugi din calea ei,
atinge-te de ea, înfăşoară-te în ea,
cuibăreşte-te în focul ei mistuitor,
arzi de tot,
lacrima să-ţi ardă pe obraz
şi te vei naşte singur, viu
din pântecul mântuitor.

Amprente

În mijlocul verii
am găsit un ciob de glob, de la Crăciun
şi-n iarnă, căzând din debara, de sus, de undeva
m-a nins cu nisip
o sanda.

A naibii, cum păstrează timpul, ascuns de mătură, cumva,
câte ceva!

Stare de asediu

Privind mirată în sus,
las clipele să treacă prin carnea mea strivită
în minunata ultimă a lumii secundă,
sub o ploaie de gloanţe, înfăşurată în fum,
nu mai fug, nu mă mai ascund
unde?
E târziu,
în iad, nimeni nu se mai ascunde.

Globalizare

număr oi în visul meu,
în visul ei, mă numără o oaie
degeaba mă trezesc ţipând din somn,
proastă oaie, iar adorm

sub cerul pictat pe carton
nu-s nici oaie, nu-s nici om
doar număr, rumegând cuminte
firul ierbii fierbinte
trecând fredonând prin beton.

Pelerinaj

Toată omenirea plânge,
în cor, toate vocile lumii strigă, imploră, se roagă,
copii, tineri, bătrâni
la oasele sfinţilor se calcă în picioare, se îmbulzesc, cad grămadă,
pe toţi îi doare, toţi se vaită,
tuturor le lipseşte câte ceva:
glorie, avere, sănătate, urmaşi...

la fel ca ea, călcând pe sfinţi,
goală, proastă, păcătoasă
îngenunchez, mă rog şi plâng
în faţa crucii din oglinzi.

din volumul  de poezii \"CUVINTE ÎN DREPTUL INIMII\"

Simbioză

Doar ca să văd Lumina Ta
în mine,
ca să aud chemarea Ta asurzitoare,
mă risipeşti râzând,
în fiecare boţ de lut
iar eu,
pământ ce sunt,
mereu Te las să Te chirceşti,
cuminte,
într-o durere pe care
doar aripa trecând prin carne,
pentru carne,
o mai simte.

Chip cioplit

Cu singurul meu ochi bun,
cu privirea albastră,
am ameţit uitându-mă
cum curg,
goniţi de soartă,
la nesfârşit prin Faţa Ta,
nevinovaţii în genunchi,
cum se târâsc,
cum plâng
şi cum Te vând
când îşi strivesc cu sete
buzele de piatră.

Durere în unghi

Născut într-o clepsidră,
un bob de apă şi pământ,
trupul meu se zbate mut,
închis într-o durere mută.

Râzând,
apropii gura mea de gheaţă
de fruntea Ta fierbinte
şi mâna mea,
în clinchet de argint,
Te vinde.

La final

De frică,
nu vrea nimeni să-L coboare
de pe cruce,
cine să intre
în Lumina aceasta fierbinte
învelită în carne strivită
şi sânge?

Cine să privească
de aproape,
nemurirea Lui, de necuprins,
în ochii stinşi de lacrimi,
fără pleoape?

Chemare

Întoarce-Te Cuvânt,
nu mai e loc în infern!

N-auzi?
Până şi iarba
ţipă de durere
sub greutatea
umbrelor mergând,
prin întuneric,
din leagăn
spre mormânt.

Întoarce-te Cuvânt
să ne dezlegi de blestem!

Aşteptare

Aştept,
de la începutul lumii,
să văd ţâşnind din întuneric
privirea Ta strălucitoare
să mă strigi,
iar eu -
o umbră aruncată
în mijlocul Luminii,
să vin râzând spre Tine.

Eu,
o veşnică rătăcitoare
aştept
să mă opreşti din rătăcire.

Contestare

Am primit:
două aripi
de fluture beteag
strivite în cutie;
un bilet de odihnă
într-o fântână goală,
fără glas,
fără vin,
fără lumină;
libertatea
de-a trăi o viaţă întreagă
în minciună;
câteva cuie;
un bici;
o cruce.

ADN

Nu-i recunosc pe străinii
din sângele meu,
nici ei, normal,
nu mă recunosc pe mine.

Nu mă lasă să dorm,
nu mă strigă pe nume
ci, cu bolile lor,
mă adapă când plouă,
mă hrănesc când le vine,
mi se urcă în spate senini,
iar când vor să plece
îmi dau bice.

Autumnală

E toamnă, cosaşul se apropie...
Fugind,
în urma mea, nu vreau să ştiu nici numărul grânelor,
nici numărul zilelor ce-mi vor urma,
fugind, nu vreau să aflu niciodată
cum pot sculpta în carne,
cu mii de ace,
clipele de gheaţă.

E toamnă...

Ar trebui să mor atunci când iert - să mor uitând, să mor
iar toamna, ca spicele de grâu,
să cad tăiată, din lumea mea arzând aurie
cu faţa la pământ.

Meteorit

Între primul
şi ultimul Tău cuvânt,
în fiecare zi
al fiecărui \"sunt\"
mă desprind de Tine
arzând
şi mă rog,
triumfătoare,
la îngeri murdari,
din pământ.

Normalitate

Pe copiii copiilor noştri
îi învăţăm să mintă,
torturăm şi ucidem
pentru o palmă primită,
cerem înapoi tuturor
iubirea pe care n-am dat-o nimănui
niciodată,
nu iertăm pe nimeni
şi nimeni nu ne iartă,
iar după o viaţă de ură,
plini de venin,
murim
fără să pricepem nimic.

Diferenţe

Cât de repede trece viaţa când eşti prost
şi cât de uşor...
dar cât de greu cântăreşte secunda
cioplită în carnea zeilor

stând suficient de departe,
ce bine se vede timpul
trecând -
dacă un fluture din aripi bătând
lasă urme adânci
în aer, în inimi
şi pe frunţile Lor!

Sfârşit

Ce linişte ciudată se lasă
în Infern...
doar timpul se aude
şi lumea aceasta trecând...
De teamă,
umbrele plâng,
copacii se întorc
tremurând în pământ,
râurile curg înapoi
spre izvoare

doar sfinţii fug din icoane,
râzând.

Fantezie în flori de gheaţă

În zori de zi de iarnă,
pustie şi acră, prea albă, prea geroasă,
ai cărei fulgi de zăpadă
cad peste lume strălucind,
(în dimineaţa aceea, când numai ei dintre toate fiinţele, plâng)
îi vei privi cum desenează, afară,
din lumină spre întuneric, pe fereastră,
trişti, în flori de gheaţă
cu degetul înmuiat în lacrimi fierbinţi,
inimi abia născute, calde,
şi ai să-i întâmpini, alergând spre uşă fericit,
pe aceşti vagabonzi îngeri beţivi
care vor încerca să-ţi intre, în zori de zi de iarnă,
cu aripile murdare-n casă,
lângă sufletul tău răcit.

Nud cu mărgele

Mărturisesc, cu mâna pe inima
pe care am dat-o la schimb pe mărgele
şi pe care, în prezent, n-o mai am,
că sunt, pentru toate greşelile mele,
absolut nevinovată,
ceilalţi, toţi, m-au trădat,
ei m-au vândut întâi pe mine,
ei m-au silit să mint, să fur şi să ucid,
ei m-au tras în jos, înapoi,
de aripile mele sublime
şi m-au îngenuncheat.

Târându-mă cu greu pe lungul drum al crucii către Tine
abia acum, la sfârşit, am aflat
că pot să bat,
ca un copil răsfăţat din picior şi să ţip
în urechea Judecăţii Tale Divine.
Sau să tac.

Impostură

Cu vârful privirii lovind ascuţit, din mândrie,
în timp ce cuget că exist, închisă-n Bunul Dumnezeu,
fumez,
picior peste picior
şi, cu degetul arătător apăsându-mă pe frunte,
într-un gest rafinat, gânditoare,
privind în sus, spre Faţa Lui, cu nasul puţin ridicat,
pretind că pot să-I scriu
poezii de iubire, Iubirii Însăşi,
cu sângele meu.

Pas înainte,

Iroseşte doar o clipă din clipele-ţi plictisitor de multe,
şi aminteşte-ţi că, trădând,
se repetă durerea trădării tale în inima Lui la nesfârşit,
că orice cărare pierdută de tine acum
se pierde, la rândul ei, într-o spirală ducând spre infinit,
preţ de-o cădere de frunză, stai în loc cugetând
că eşti strop de apă învelit într-un pumn de pământ
şi că, doar topit alături de pietre,
străluceşti
apoi, ca un zeu nebun ce eşti,
rupe-ţi cătuşele de foc râzând,
deschide braţele larg
şi fă-ţi drum prin mulţimea de spaime, cu crucea pe umeri,
aşa cum poţi, şchiopătând!

Ca orice pană de vultur

Ca să mă conving
şi să-i conving pe ceilalţi că există,
neştiind că tocmai degetul meu iscoditor
Îl poate învia sau Îl poate ucide,
L-am atins...

Am plonjat în moartea mea de-o clipă
din nemurirea Lui de necuprins
şi am trecut apoi, uşor, atât de simplu, crezând,
din inima mea rece şi strâmtă drept în inima Lui topită,
aşa cum trece peste abis, orice pană de vultur rătăcită,
purtată prin aer, de vânt.

Zorba

Sfinţii trăiesc cu poftă viaţa, în fiecare zi. Nu fac mofturi,
mănâncă lacom, fără frică,
toate fructele rotunde, pline şi gustoase ale Pământului
şi pot să aprindă, ieşind goi din apa mării,
în căuşul palmei, răsăritul.

Ei, cei care n-au nimic de pierdut,
nefericiţii care râd, ca nebunii, de roata ascuţită care-i taie
nu se ascund,
ferindu-se de orice clipă care-i arde,
adânc, cât mai adânc, în altă, şi în altă carne.

Dăruind, fără să ceară niciodată înapoi, iubire,
sfinţii ne învaţă să trăim
pe noi, cei sobri şi cuminţi, dar din fire, nesfinţi.

Vis în alb

Am visat
că întreg Pământul
se transformase în gheaţă,
un mare bulgăr alb
rotit în Univers,
iar eu cădeam...
fierbinte
ploaie deasă.

Paradox

De teama Ta,
mă nasc
o piatră azvârlită
din Lumină,
trăiesc cu teamă
fiecare clipă
şi tot în teamă,
dacă-s proastă...
mor.

Respect reciproc
 
Eu, în nebunia mea,
mă chinui, pe cât pot,
să nu strivesc o frunză,
să nu înjur o piatră,
să nu calc naibii strâmb
şi să omor, din prostie,
\"Doamne fereşte!\"
CEVA

alţii, în nebunia lor,
aruncă la ţintă
drept
în inima mea.

Lângă sobă

Lăsând în urmă, pe zăpadă,
urma urcuşului greu
ne vom strânge toţi cei rămaşi în viaţă, spre seară,
acasă, lângă sobă, în sfârşit
strigaţi la masă de o inimă în care ne vom pierde
braţele când ne va îmbrăţişa,
din pragul uşii deschise, topită de iubire,
vom împărţi, cu bucurie,
aceeaşi mamă, acelaşi Dumnezeu
vom strivi sub tălpi
acelaşi diavol şi aceeaşi moarte
iar în primăvară îi vom îngropa din nou în pământ, ca să crească
pe fraţii noştri ucişi pe drum în sus, de frig.

Autodafé

Îmi vor spune \"nebună\"
când le voi arăta
cu degetul spre locul, cât un bob topit de Lumină,
pe care-Şi odihneşte fruntea Dumnezeu.
Speriaţi,
dând naibii logica pe frică,
vor arde aerul de deasupra Pământului întreg,
vor otrăvi apele prin care curge Viaţă spre viaţa lor meschină
şi vor rupe cu dinţii carnea caldă, pulsând încă,
dinăuntrul pieptului meu.


Pompei

Pierdută-n rugăciune
cu mâinile şi fruntea arse de Lumină,
de mii de ori Te cumpăr, de mii de ori Te vând,
vicleană şi rea,
de mii de ori îngenunchez apoi, umilă
şi beau risipitoare
sângele care erupe şi se scurge fierbând
ca raze pornind leneş din rănile Tale
peste inima mea.

Stres

Lasă-mă să ţin deschisă, cât pot de mult,
cu neruşinare,
poarta
spre odaia de odihnă a Inimii Tale,
să se furişeze în Tine
tăcută, tremurând,
cu braţele şi fruntea topite de la Soare,
o planetă bolnavă
şi zeii ei de lut.

Resuscitare

Eram pregătită să Te lovesc şi eu,
ascunsă în mulţime
strângeam la spate, în pumn, cu furie, o piatră
dar când ai trecut prin faţa mea, rănit
şi L-am recunoscut în sacrificiul Tău
pe Dumnezeu,
piatra topită-n pumnul meu a tresărit
şi-a început, din ce în ce mai repede,
să bată.

   
Confesiuni I 

De frică, m-am întors întotdeauna cuminte
în următoarea mamă drăgălaşă,
în următorul pântec fierbinte

ocolind, în cercuri din ce în ce mai largi,
drumul lung şi strâmt,
dar drept, înainte,
mi-am pus piedici aproape mortale în calea mea spre mântuire.
De frică.

Confesiuni II

În ochiul închis, dar curios al lumii, oglindindu-mă fără păcat,
am aruncat în îngeri cu pietre
grele, cu cuvinte
şi, după fiecare bătaie curajoasă din aripi, am ales,
dintre atâtea minuni, să-mi salvez, prin minciună, mândria.
La un moment dat,
în timpul unei demonstraţii, ratate, de picaj
m-am împiedicat
de o umbră fugind - probabil, a mea,
de-un zvon, de-un fir de iarbă, de-o părere
şi am căzut, rostogolindu-mă,
cu tălpile înţepenite-n sus, cu nasu-n vânt,
pe spate,
cu tot cu dumnezeul meu de cârpă, în neant.

Cuvânt în dreptul inimii

Închisă în pântecul negru al lumii,
strâns legată
şi totuşi liberă să merg în sus, la infinit,
în spirală,
cu faţa de veşnicie fulgerată,
să mă alătur lângă ceilalţi îngeri oricând,
cum de-am înţepenit, speriată
ca un cuvânt în dreptul inimii
ca un cuvânt în dreptul inimii
ca un cuvânt în dreptul inimii
în iadul blând,
în binele urât, bolnav, bătrân şi trist
din mine?

Caniculară

În noaptea asta albă,
năucitor de fierbinte,
aud cum El atârnă rece în altar,
tăcut,
şi simt
din rănile Lui sângele meu curgând
de durere,
ochii mei se-nchid în ochii Lui de piatră
şi spre zi mă împinge cumva, cineva
de umeri, înainte,
blând.

din volumul de poezii \"ZADAR\"

Cap. I - Dau peste mine

Dau peste mine

Dau peste mine
când merg înainte,
când mă întorc,
prin rostogolire,
dau peste mine

dau peste mine
în hol, în cămară,
în orice odaie,
în ploaie,
când ies afară

dau peste mine
când tac, când vorbesc,
când plâng,
când ţip de durere,
dau peste mine

dau peste mine
înfăşată în frunze,
ascunsă-n pământ
dau peste mine.

Nu ştiu de ce

Deşi întotdeauna
stau în cele mai incomode poziţii,
aleg cele mai urâte flori,
mângâi cele mai speriate pisici,

deşi nu dorm niciodată,
ca să nu pierd vreo lacrimă visând,
iar stropii prin care alerg fericită
sunt aproape cristale,

tot mă simt mereu vinovată.

Autoportret - schiţă

Miros a gutui şi a toamnă.
a lămâi, a iarbă, a pământ,
miros a vin, a fum, a beţie,
miros a aer rece,
a vânt.

Iau forme stranii uneori,
sunt punct sunt linie sunt cub
sau sunt o curbă toată,
un rotund.

Din când în când sunt din stâncă,
de multe ori sunt nisip,
pădure pot fi,
pot fi şi pustiu,
râu vărsându-se-n mare,
dacă vreau,
pot să fiu.

Sunt bob de strugure, strivit -
- sunt dulce, acră,
sunt amară -
- am gust de petală.

Cap. II - Oraşul de gheaţă

Invidie

Sclavi,
în cuvinte închişi,
fraieri trişti,
atât de orbi, atât de surzi,
că până şi-o furnică
ne oftică
şi, de ciudă,
o strivim.

Ratare

Ce cumplit ar fi,
ce cumplit!
să aflăm cândva
că, în graba noastră nebună,
am trecut şi n-am atins,
nici măcar n-am atins!
vârful penei
din vârful aripii altcuiva.

Oraşul de gheaţă

Poate doar am visat
un cer gri spre infinit,
suspendate,
păsări cu aripi din cenuşă,
oameni de zăpadă,
umbre albe,
inimi mari niciodată,
inimi mici îngheţate,
vorbe din aburi,
hornuri din care ninge,
copaci cu ramuri din ţurţuri,
geamuri de gheaţă,
case peste case peste case

fierbinte,
în somnul meu tremurat,
anii lungi de iarnă
poate doar i-am visat.

Şoping

Am ieşit aseară în oraş
îmbrăcată-n etichete,
să cumpăr etichete,
să mă vând.

Etichete colorate
mici, mari,
rotunde,
închise cercuri
în pătrate,
le privesc jinduind,
doar să le miros, doar să le ating,
să mă rog la ele,
să le respir.

Până dimineaţă
voi sta cuminte,
în vitrină,
cu ace-nfipte în obraji,
voi auzi Pământul cum inspiră
şi-am să mă mir.

 

Prada

Ai fi perfect, omule-gnomule
să mi te prind în gheare,
la beţie,
să mă joc un pic
cu sufletul tău
mic, peltic
şi plin de murdărie,
că, trează fiind,
aşa cum stai degeaba,
înecat în prostie,
tare tare tare
milă mi-e de tine.

Exorcizare

Aş fi fost nebună după mine,
de nu mi-aş fi văzut,
de-atâtea mii de mii de ori,
cu cioburi între buze,
chipul în oglindă.
Mi-ar fi plăcut,
ca, la beţie,
să mă sărut pe gură
ţinându-mă-ntr-o mână.

Cap. III - Nenopţi de dragoste

Trei

Trei picături de ploaie au căzut
şi am zăcut bolnavi
o zi,
abia de ne-au atins
trei fulgi de nea
şi-am tremurat înfriguraţi
o săptămână.

Trei ironice surâsuri ne-au întristat
atât de tare,
c-am plâns de supărare
câte trei lacrimi amare.

Trei surâsuri
ar fi fost trei hohote de râs,
dacă n-am fi plâns,
o viaţă-ntreagă
de câte trei ori, în fiecare zi,
câte trei lacrimi fiecare.

Nenopţi de dragoste

Sărută-mi pleoapa,
sânii,
sărută-mi ceafa,
sărută-mi podul palmei,
talpa

sărută-mi trupul până când
vei rupe naibii
cerul ăsta de hârtie
şi pierde-mă
când vom ţâşni râzând din colivie.

Loc de joc

Ţin resturi de timp sub pat:
ziare vechi şi poze,
flori ofilite, scoici mirosind a mare,
ţigări pe jumătate fumate,
sticle goale,
poezii pentru nimeni.

De fiecare dată acolo mă duc
să te caut,
să mă pierd,
să mă ascund.

Striptiz

Am  scos uşor, cu stil, pe rând,
fără ruşine,
toate minunile din mine

păpuşă proastă,
fără minte,
într-o noapte de dezmăţ,
de beţie,
din inimă, te-am scos pe tine

tu, ai fugit,
eu am rămas pustie.

Sunt lângă tine

Sunt lângă tine
când râzi, când dansezi,
când ţipi, când loveşti,
când eşti trist,
când adormi,
când plângi de fericire
când visezi că te-nalţi,
când te trezeşti şi cobori,
când te doare de mor,
sunt lângă tine.

Cap. IV - Depresie

Atemporală

Fii liniştit copile,
mama nu te va naşte niciodată!
Cum să te arunce mama,
gol-goluţ,
în lumea crudă de afară?
într-un cutremur de vorbe,
orb şi surd şi mut?
să fii ca mama?

Poţi să dormi, copile,
şi-n somn
să loveşti cu piciorul
în pântecul imens,
nenăscând încă,
dormi cu mama!

Martiriu

Nu vreau să-mi treacă niciodată
rănile zimţate,
răni umflate,
prin care-mi ies în fiecare noapte
raze din aur curat.

Ca nimeni să nu ştie,
ca nimeni să nu vadă,
pentru că nu înţeleg
şi mă simt vinovată,
ziua port brăţări
din sânge uscat.

Cum să le explici?

Cunoşti
gestul lor spiralat,
sfredelind cu zgomot în carne,
înfipt nemilos în aerul pur
din spatele tău?
recunoşti râsul lor?
recunoşti că te doare?

Când tu, căzând, ai învăţat să zbori
iar ei, de frică, nici nu puteau păşi,
cum să le explici la proşti dilema
de-a fi nebun
sau a nu fi?

Depresie I

Ai la tine un loc strâmt
în care,
dacă mi se face frică,
să mă ascund?
Un strop de apă,
încăpând într-un pumn,
ai la tine
ca să mă scufund?
La tine ai
un pic de tăcere,
muţenie ruptă din rai,
ca să pot să tac şi eu,
împreună cu tine,
când mi-e ruşine?

Depresie II

O fiinţă, oricât de mică,
chiar şi o pitică peltică,
dacă are o inimă vie,
pulsând,
şi se târăşte, sărmana,
printre alte creaturi
handicapate,
un uriaş de se va trezi iubind
într-o cumplită zi,
sufletul i se va prinde-n spini
şi se va sfâşia
fugind.

Cum să te rog, mamă?

Cum să te rog, mamă,
să nu mă naşti încă?

Când totu-i prins în gheaţă
tu ai veni pe lume
cu sufletul arzând?
Când păşeşti în Lumină
te-ai mai întoarce în pământ?
Nisip de Univers dacă ai fi,
te-ai scurge iar
într-o clepsidră?

Mamă, mi-e cald,
să nu mă naşti încă.

Cap. V - Mai de toamnă

Ieri şi azi

Făpturi din apă şi din lut
vom adormi,
val după val,
pe rând,
pierduţi în somn adânc
ne vom visa
că ieri, fiind, eram pământ
azi, nefiind,
suntem ocean.

din volumul de versuri \"POEZIE\"

Am să-mi fac o casă

Am să-mi fac o casă
cu trandafiri
albaştri la fereastră,
cu ziduri de culoare albastră
şi uşi din fulgi
de pasăre albastră.

Am să-mi fac o casă,
fără tavan,
în care
îngeri liberi să zboare,
din care
îngeri liberi să iasă!

Noi

Suntem bucăţi
din îngerul căzut,
prins în lut,
demult.

Suferind,
ne curăţăm de păcat
şi ne întoarcem,
strivindu-ne în celălalt,
de unde, hulind,
am plecat.

Jogging

Speriată de haos,
fugeam,
m-am lovit de tine
şi tu, fugeai,
înspre mine alte fiinţe
veneau,
fugind, bineînţeles.

Eu n-am mai vrut să fug
şi m-am oprit,
pur şi simplu.

Fereastră deschisă 1

Nu mai visa, îmi spuneţi,
nu e timp de prostii,
ţi-o fi foame, ia şi mănâncă,
închide fereastra, este frig, vei răci.
Nu mai visa, strigaţi strâmbându-vă la mine
şi râdeţi,
dar nici nu ştiţi
ce tare vă zornăie lanţurile
şi uitaţi-vă,
rănile voastre-mi însângerează podeaua.
Nu mai visa, nu mai visa,
îmi ziceţi,
fii şi tu ca noi,
învaţă naibii odată să minţi,
să loveşti, să trădezi,
să fii laş, egoist,
şi închide fereastra, n-auzi?
este frig, vom răci.

 

Fereastră deschisă 2

Nu mai visa, ajunge,
ţipaţi la mine supăraţi,
noi nu visăm niciodată
şi suntem, vezi bine,
fericiţi!

Eu tac,
eu ştiu,
că sunteţi toţi într-o lacrimă prinşi,

hai, mai bine duceţi-vă,
mi-aţi spart ora în secunde triste,
haideţi, vă rog să plecaţi.

Fereastra rămâne deschisă,
n-o închideţi!

Refuz

Port inima ca pe-un ecuson:
nume, prenume,
locul şi data naşterii;
din când în când
mici iubiri egoiste,
spaime şi însingurări,
păcate, lacrimi, remuşcări...

Dragoste?
Nu înţelegi?
în inimă n-am loc pentru tine.
Unde să-ţi pun
întunecarea şi visul?
Unde să-ţi ascund înfrângerea şi lanţul?

Nu, n-am cum alina
durerea ta,
tristeţea ta,
iubirea ta.
Priveşte:
un ecuson, inima.


Anunţ

Foarte urgent,
central,
ofer casă,
cu vedere spre stradă,
cu ferestre spre iad,
de aici se aude
vaiet de umbre,
torturaţii gemând
şi vine câteodată
iz de fum,
iz de carne arzând.
Aceasta-i casa unde
e totul durere.

Caut loc, la schimb,
oriunde,
loc liniştit,
a verde mirosind
şi-a mere.

Atâta praf

Am praf în palme,
pe umeri
şi pe tălpi
am praf în păr,
pe frunte
mi-e inima din praf,
în praf am desenat un zâmbet.
am praf pe gene
şi în suflet
cât praf s-a aşezat pe tine!
Atâta praf!

Atât e de ciudat,
căci ieri l-am şters,
când am făcut curat!

 


Suficienţă

Îmi eşti suficient, îmi ajungi,
plimbare şi cină, în doi,
beţie şi sex, în doi,
baie înainte şi după,
după caz, în doi,
dormit, trezit, mâncat,
ore, zile, luni, ani în şir,
în doi
dăm cu palma în vânt,
acelaşi aer respirăm
în doi.

Suficientă îţi sunt?
Îţi ajung?
Prea multe, prea mult
împărţim amândoi
şi de-ar fi să nu mai fim
în doi
n-aş şti cât pot să-ţi dau
şi cât vrei înapoi.

 

Ele, durerea şi eu

Mă dor toate inimile Pământului,
cele de dinainte
şi cele de după,
inimile tăcute,
nepulsând încă,
inimile putrezite,
mă dor.

Ştie şi el

Demult tăceam,
şi el vorbea demult,
încât, vinovat,
s-a oprit
între gest
şi cuvânt.
Supărat, un deget spre frunte a dus
şi s-a uitat un timp în sus
uimit.

Şi mă plâng

Pretutindeni tăcere,
umbre şi frig,
dorm de un secol,
nu visez, nu mai simt,
nimeni nu vine,
nimeni nu pleacă,
mă împrăştii în frică,
tot în ea mă adun,
mă fac mică-mică,
încap într-un pumn,
într-un ochi mă ascund,
ca lacrimă, apoi
mă preling
şi mă plâng.

Cenaclu Literar: