Procesul

Procesul

Era una din zilele în care aveam impresia că ceva iminent se va întâmpla.Presimţirea mea avea să se confirme  spre seară, când am primit un telefon de la Milia, nepoata Marlenei, pe care o adusese după divorţ să-i ţină de urât şi n-o mai lăsase să plece înapoi acasă. Fata mă ruga să fac tot posibilul să vin s-o văd pe Marlen. Se întâmplase ceva cu ea şi căzuse într-o muţenie absolută - aşezându-se-n pat cu faţa la perete, refuza să vadă pe oricine. La început, Milia crezuse că doarme, dar când a văzut că stă cu ochii ţintă-n perete fără să scoată o vorbă, şi-a dat seama că e depăşită de situaţie. Ştiam că trebuia să aibă ultima înfăţişare la procesul cu Dinu, proces pentru încredinţarea lui Andrei. Trecuse aproape un an de când fosta soacră i-l luase de la grădiniţă, minţind că a trimis-o Marlen şi, de atunci, între ea şi băieţelul de 4 ani se rupsese orice legătură. La început a crezut că vor doar s-o enerveze şi că într-o bună zi i-l vor abandona în uşă, cum mai făcuseră şi altă dată, când Andrei îi scosese pur şi simplu din casă cu urletele lui.

Pe urmă, dacă a văzut că trecuse deja o lună, s-a dus Marlen la miliţianul care răspundea de sector. Ştia că era bun amic cu Dinu şi deseori făceau câte-o beţie, de pleca Tache sectoristul cu vestonul desfăcut, cu cravata spânzurată într-o parte şi cu cascheta dată pe ceafă, de ziceai că-i proaspăt ieşit dintr-o păruială. N-avea încredere în el, dar se gândise că are şi el copii şi dacă-l ameninţă puţin cu o reclamaţie la superiori, o va ajuta. S-a înşelat. Tache nu dădea doi bani pe Dinu. În schimb se temea de moarte de „coana mare”, cum îi zicea el lui madam Zina, mama lui Dinu. Îl scuturase bine de câteva ori şi-i băgase frica-n oase. Când se-ntâlnea cu Dinu la el acasă, se asigura că nu-i prin preajmă „coana mare”. Mai ales că, ultima dată când îi surprinsese pe amândoi în faţa unei sticle de vodcă, îi ascunsese pantofii şi-a plecat Tache în şosete acasă. Pe urmă, când l-a prins treaz, i-a tras un perdaf bun - după care l-a avertizat: „Ai grijă, dacă vine sclifosita de Marlen la tine, ştii ce ai de făcut.”

Aşa că Tache sectoristul i-a spus clar Marlenei: „Ce? Vrei să mă omoare „coana mare”? N-ai decât, du-te şi dă-i în judecată să-ţi dea copilul.” „Păi, copilul mi-a fost încredinţat la divorţ”, a încercat Marlen să-l convingă. „Nu ştiu, nu mă interesează. Aşa spune legea. N-ai decât să mergi la Procuratură”.

Din acel moment Marlen a înţeles că lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum crezuse. Că de fapt Andrei fusese luat de fosta soacră pentru totdeauna, nu pentru o zi, două. Într-adevăr, ăsta fusese şi gândul coanei Zina. Împuşca doi iepuri dintr-o lovitură. Oricât îl bombănea ea pe Dinu, şi-ar fi dorit să-l vadă însurat şi la casa lui, însă pensia alimentară cu siguranţă ar fi alungat o partidă mai bună. Şi-n al doilea rând încă mai credea în menirea ei de-a se sacrifica pentru binele umanităţii şi de a da societăţii un geniu. Cu Dinu o greşise – îi înşelase aşteptările de mamă, ce-şi sacrificase toată viaţa de dragul băiatului. Ar fi putut ajunge cineva, dacă nu s-ar fi dedicat trup şi suflet educaţiei lui Dinu, pe care visase să-l facă un mare pianist. Fusese un copil frumos şi avea ceva înclinaţie către muzică, aşa că Zina îl dusese la Palatul Copiilor încă de la 4 ani. Pe urmă l-a dat la Liceul de Artă din oraş. Pe la clasa a-8-a Dinu a descoperit ţigara, chiulul şi lichiorul. Aşa că a tot chiulit până ce conducerea liceului a hotărât să-l elimine din şcoala. După toată milogeala Zinei şi plasele îndesate cu Kent şi Whisky, tovarăşii profesori din consiliul de conducere al şcolii i-au dat transferul către un liceu agricol, dintr-un orăşel apropiat, unde nimănui nu i-a mai păsat dacă Dinu mai frecventa, atâta timp cât coana Zina cotiza lună de lună. Orice încercare de a-l aduce pe calea cea dreaptă se izbise de râsul batjocoritor cu care Dinu îşi întâmpina mama când îi vorbea despre talentul lui neutilizat.

Lovitura de graţie i-a dat-o Dinu când a anunţat-o că se însoară cu Marlen. Iar după prima întâlnire, când i-a văzut burta care deja se rotunjise, coana Zina a plâns o săptămînă încheiată. Ar fi putut să ajungă şi ea actriţă, doctoriţă, cineva care să fie respectată de tot târgul, nu să fi stat acasă să spele scutece. Şi Dinu, nerecunoscător ca de obicei, acum parcă-i făcuse-n ciudă când i-a adus fufa de la ţară în prag. Şi mai era şi frumoasă pe deasupra! Primul ei gând fusese cum să facă să dispară Marlen din viaţa „copilului” ei. Până la urmă se resemnase. Dinu căzuse de tot în patima alcoolului, aşa că singura fiinţă de care se agăţase şi pe care credea din adâncul ei că trebuie s-o salveze era bietul Andrei.

La divorţ, încercase să-l convingă pe Dinu să nu-i lase băiatul „curvei de Marlen”. Era sigură că la frumuseţea ei, Marlen nu putea să fie o femeie cuminte. Mamă, nici atât. Ea, Zina, ştia cu ce sacrificiu se creşte un copil şi ce trebuie să-i oferi să-l faci să ajungă cineva. Că Dinu fusese un eşec, de vină erau derbedeii care îl corupseseră la şcoală, puşi de duşmanii ei să-i distrugă „copilul”, şi „curva de Marlen”, care-l agăţase de nas făcându-i un plod. Chiar dacă la început aproape că-l urâse pe Andrei, acum devenise unicul ţel pentru care trăia, aşa că s-a decis să-şi ia „copilul” acasă, adică pe Andrei, pe care deja-l considera copilul ei.

Văzând că n-o scoate la capăt cu sectoristul, Marlen s-a hotărât să se ducă la procuratură. Trebuia s-o ajute cineva să-şi recupereze copilul  răpit de la grădiniţă. De la o zi la alta gândurile negre o copleşeau şi nu găsea nici o cale să iasă la lumină. Şi-a luat într-o zi inima-n dinţi şi s-a dus la Procuratură. Ofiţerul de serviciu a îndrumat-o pe Marlen către procurorul de serviciu din acea zi, o anume „tovarăşa Chelaru”. A bătut la uşa care-i fusese indicată şi s-a trezit faţă-n faţă c-o tânără cu ditamai burta. Părea să fie în ultima lună de sarcină, şi lui Marlen i s-a părut cumva ciudat că şi tovaraşă procuror va fi mamă. Cu atât mai bine, şi-a zis; până la urmă tot răul e spre bine şi o să mă înţeleagă. Femeia din faţa ei părea să nu aibă mai mult de 30 de ani. După ce i-a povestit pe scurt care-i era oful, procuroarea s-a ridicat brusc în picioare, roşie la faţă şi-a întrebat-o scurt: „Şi-acum ce vrei? E clar! Idiotul nu vrea să-ţi plătească pensie alimentară. Ca toţi idioţii din ţara asta! Ca idiotul care a fugit când a văzut că-mi creşte burta! Tu vrei dreptate? Unde crezi că te afli, în comuna primitivă? Trăim în epoca de aur, fetiţo! Trezeşte-te!”

Marlen se făcuse mică şi nu îndrăznea să scoată o vorbă. Femeia din faţa ei şi-a mai îndulcit puţin tonul şi i-a zis: „Uită-te la mine. Am aproape 40 de ani şi n-am văzut un caz ca al tău să fie rezolvat fără să mituieşti acolo unde trebuie. După cum te văd, nu dispui tu de sumele care se vehiculează. Sau, poate mă înşel... Oricum, dacă ai bani şi nervi de oţel, dă-i în judecată să-ţi dea copilul înapoi. Dacă nu, vezi-ţi de treabă!”

„Păi, mi l-a încredinţat justiţia mie la divorţ...” a apucat să îngaime Marlen.

Tovarăşa procuror a izbucnit într-un râs de i se sălta burta în sus. „Hai, că eşti simpatică. Uite, cum stă problema: trebuie să te judeci cu tâmpiţii, să câştigi, iar  ei să-ţi dea copilul de bunăvoie. Altfel... te judeci cu ei până la adânci bătrâneţe. Asta-i.”

Şi imediat a părăsit încăperea în vreme ce ofiţerul de serviciu deja o conducea pe Marlen spre ieşire. Atunci a înţeles clar că singura soluţie să-şi aducă copilul acasă era să-l dea pe Dinu în judecată, deşi Andrei era ţinut de fosta soacră. Pe drumul către casă, Marlen încerca să se dezmeticească: încă nu-i venea a crede că procuroarea îi vorbise atât de sincer şi de tăios.

Ne-am întâlnit întâmplător înainte cu vreo două săptămâni de-a porni procesul. Slăbise, ochii ei albaştri jucau continuu în lacrimi şi nici nu pronunţa bine numele lui Andrei că deja începea să plângă în hohote: „Mă arde pe dinăuntru, Maia. Se apropie anul de când nu mi-am văzut băiatul şi mamă-sa nici nu vrea s-audă. Cu Dinu nu se poate discuta - e tot timpul beat. Şi mă-sa-mi închide telefonul în nas, la uşă nu mă primeşte. Aproape că nici nu-l scot din casă. Ba, idiotul de Tache sectoristul m-a văzut într-o seară că aşteptam sub geamul ei, măcar să-l văd, şi-a venit şi m-a alungat, ameninţându-mă că-mi dă amendă. Am plecat, că nu vreau să fac scandal. Ar avea probe la dosar că sunt labilă psihic şi nu vreau. Şi bietul Andrei! Ce-o fi în sufleţelul lui să vadă că mama l-a abandonat la bunica. Cine ştie ce-i spune scorpia?”

Plângea şi încerca să înţeleagă de ce tocmai ei îi fusese dată această suferinţă. „Duşman de duşman să nu treacă prin ce trec eu!” Încercam să înţeleg ce simte, dar nu reuşeam. Probabil că numai trecând prin astfel de clipe poţi înţelege ce simte o mamă când este despărţită de propriul copil. Am întrebat-o doar dacă şi-a găsit avocat? „Ce avocat?”, aproape că a ţipat la mine. „Ce să demonstreze avocatul? Că eu am născut copilul? Că Andrei e carne din carnea mea? E aberant !” „Păi, poate te vor acuza de ceva şi vor câştiga copilul în instanţă.” „Taci, Maia, că spui prostii! Andrei e copilul meu şi nimeni pe lume nu-mi poate contesta un drept natural, acela pe care Dumnezeu mi l-a dat”.

Era clar, Marlen trăia pe altă lume şi nu pricepea că viaţa e dură şi cine are banul are ultimul cuvânt, indiferent de câte drepturi i-ar fi lăsat Dumnezeu. Mă durea s-o văd cum se chinuie şi–mi era cu atât mai greu, cu cât nu accepta să fie ajutată de cineva. Iar acum, Milia, aproape plângând, mă rugase să vin să văd ce-i cu Marlen. Încercase soră-sa, dar nici n-a vrut să stea de vorbă cu ea. Nu eram sigură că ar fi vrut să mă vadă tocmai pe mine. Milia apucase să-mi spună doar că Marlen pierduse procesul cu Dinu şi nici măcar nu reuşise să-l vadă pe Andrei.

Nici nu m-a băgat în seamă când am intrat. Ce-i puteam spune eu? Ce poţi să-i spui unei mame când îi este răpit puiul? Orice cuvânt ar fi fost de prisos, aşa că singurul lucru pe care l-am putut face a fost să tac şi să aştept. A trecut aproape o oră, eu privind pe geamul apartamentului, Marlen cu privirea-n perete, când şi când oftând din tot sufletul. Se întuneca şi am încercat să-i spun că voi reveni. Când s-a întors cu faţa la mine am văzut un chip îmbătrânit de suferinţă, albită toată pe la tâmple, cu privirea golită de viaţă. Cu un calm ce nu mi-l putusem imagina şi cu vocea răguşită, probabil de la prea mult plâns, Marlen mi-a spus ce se întâmplase cu procesul ei: „Am crezut până-n ultima clipă că nimeni nu-mi va contesta faptul că eu l-am născut pe Andrei. Faptul că-mi iubesc copilul mai mult decât orice pe lume. Că face parte din sufletul şi din carnea mea şi nici o justiţie de pe lumea asta nu–l va putea desprinde de mine. Recunosc, ai avut dreptate. Deşi Dinu a venit beat, deşi martorul pe care l-au adus la proces era la fel de beat, judecătoarea i-a dat câştig de cauză. Am avut penultimul termen în urmă cu două săptămâni. Şi pentru că intrau în vacanţă au fixat ultimul termen săptămâna trecută. Pe data de 23 m-am prezentat la tribunal. La sala unde era programat procesul se judecau alte cauze. Am urcat şi am coborât acele scări nici nu mai ştiu de câte ori. Am luat fiecare sală la rând. Până la urmă i s-a făcut milă unei avocate şi m-a trimis la registratură să văd ce-i consemnat în Registrul Civil. Tipa de la ghişeu a fost cât se poate de binevoitoare şi mi-a arătat unde să mă uit. Citeam şi nu-mi venea a crede: „Copil încredinţat tatălui prin neprezentarea mamei.” Mi-a venit pur şi simplu să urlu ca lupii. Nedreptate pe faţă! Mi-au furat copilul, pur şi simplu, Maia! Nişte criminali!”

Şi-a început să plângă molcom, ca un copil, lipsit de apărare. Acum înţelesesem. Judecătoarea primise mita de la coana Ziţa şi aranjase să i se ia copilul Marlenei. Nici nu ştiu cât ar fi ajutat-o şi un avocat. Era strigător la cer, dar cui să te plângi? Corupţia era un mod de viaţă, însemna normalitatea. Nici eu şi nici rudele ei n-am reuşit s-o desprindem pe Marlen de peretele de care-şi lipise privirea, aşa că a fost nevoie să chemăm salvarea în zilele următoare. Un an de zile s-au luptat doctorii de la spitalul de psihiatrie s-o readucă printre cei vii. Nici un medicament din lume nu i-a putut vindeca sufletul, rănit pentru totdeauna. Şi când te gândeşti câte suflete chinuite de la astfel de sentinţe cumpărate! Iată că omul s-a crezut mai presus de Dumnezeu în acest caz.

Cenaclu Literar: