Banii care aduc fericirea

Într-o seară de vară, după o zi ceva mai extenuantă de lucru în bibliotecă, m-am simţit obosit, am pus capul pe birou, să închid măcar ochii câteva clipe şi am aţipit. Mi-am dat seama repede că sunt gata să adorm după faptul că lucrurile la care mă gândam, le vedeam aievea în faţa ochilor, luând contururi distincte şi în mişcare. O fracţiune de secundă numai şi iată-mă legănându-mă ca un prunc în braţele lui Morfeu. Mai departe nu mai ştiu exact ce
s-a întâmplat, am intrat într-o stare de luciditate teribilă care nu era specifică nici somnului, nici stării de veghe şi pe care nu o mai avusesem altădată înainte. Vedeam un peisaj cunoscut, deşi încă neidentificat şi, ca într-o ieşire extracorporeală, pluteam pe deasupra lucrurilor, mă deplasam instantaneu acolo unde voiam şi fără nici un pic de efort.
Şi ca într-o mişcare de travelling cinematografic, plutind pe deasupra unei alei cu multă iarbă, am zărit acele câteva pete întunecate, sânge, am zis eu înspăimântat şi, apoi la doar câţiva metri, pe el, pe acel necunoscut zăcând nemişcat.
Trăieşte încă dar trebuie salvat imediat!
Cine rostise aceste cuvinte, eu, îngerul meu păzitor sau al lui? Recunoscusem Parcul Herăstrău, să nu mă întrebaţi cum, că nu vă pot explica. De multe ori în vis asişti la nişte întămplări şi atunci în vis ştii, cunoşti o groază de amănunte, fără să te fi gândit special la ele şi fără să ţi le fi spus cineva. Am tras de mine să mă trezesc, m-am smuls din starea aceea inexplicabilă şi m-am uitat la ceas: unsprezece noaptea.
Am coborât în stradă, luând cu mine rezerva financiară de care dispuneam, lucrurile se petreceau câţiva ani înainte de '89, în speranţa de a găsi un taxi dar n-a fost să fie. Am făcut semne disperate cu mâna la mai multe maşini, a oprit cineva, doritor să mă ia, dar tare bănuitor, unde merg, de ce la o oră aşa de târzie, etc. etc. Mi-am dat seama că era un taxist de ocazie şi care ar fi dat orice din lume să scape fără necazuri, să nu fie prins de vreo patrulă nocturnă de la circulaţie, ca dimineaţa să ajungă şi el acasă cu nişte bani plătiţi mai mult cu emoţiile acestor curse clandestine.
Ce caut eu noaptea în Parcul Herăstrău, intrarea de la Arcul de Triumf, să salvez pe cineva în agonie, cine mi-a spus, de ce n-am sunat la salvare, unde lucrez... I-am plătit cursa cu anticipaţie, mai mult decât îmi ceruse şi s-a lăsat convins dar cu jumătate de gură. M-a abandonat la intrarea în parc, pe tânăr l-am zărit destul de rapid, îşi pierduse cunoştinţa şi când mă chinuiam să-l scot pe alee, aud în spatele meu: - E greu, nu? Am tresărit ca la o mie de volţi. Era şoferul meu, care îşi călcase pe inimă şi venise să îmi ajute. I-am mulţumit în gând, l-am urcat împreună pe bancheta din spate şi l-am rugat să ajungem cât mai repede la Urgenţa din Dorobanţi.
De unde ştiam eu ce şi cum, cine este victima... Am să îţi povestesc mai târziu, omul acesta trebuie să ajungă cât mai repede pe masa de operaţie.
La spital lucrurile au decurs mai rapid de cât mă aşteptam. S-a descoperit că are o rană de cuţit în spate, pierduse mult sânge, a fost luat de doi brancardieri şi a dispărut în labirintul de săli şi perdele.
Când a venit să îşi ia la revedere, mi-a mai cerut odată amănunte şi i-am spus că l-am zărit pe acest tânăr pe care nu îl cunosc de fel, într-o stare de semi-transă de la mine de acasă şi cam asta-i tot. A dat din cap, gogoşi din astea să-i spui dumneata lu' Mutu şi s-a îndepărtat cu spatele fără să mă slăbească o clipă din ochi.
Mai complicat a fost cu organele de ordine, chemate de medici a căror stare de vigilenţă bătea la mare distanţă grija de a salva un om. Cum am ştiut de el dacă nu l-am înjunghiat eu, cu ce maşină am venit, marca, numărul, să merg atunci noaptea la circă să dau o declaraţie cu tot tacâmul. Tot tacâmul însemna pentru el cea mai mare parte a anchetei şi, înainte de toate eu eram suspectul numărul unu ca să nu spun singurul, precizându-mi că dacă nu mă supun pot să fiu amendat.
Atunci s-a trezit un fel de băţoşenie arţăgoasă şi în mine şi am spus că multă lume ar fi gata să îl amendeze şi pe Iisus Hristos că nu avea carte de muncă. I s-a tulburat privirea şi s-a
uitat la mine cu atâta duşmănie, clipă în care am înţeles limpede că dacă aş fi fost atunci acolo la ei, nici mie nu mi-ar fi fost uşor.
Aveam să aflu chiar în noaptea aceea că tânărul se numeşte Paul Alexa, că i s-au acordat toate îngrijirile necesare şi că viaţa lui nu se mai afla în pericol.
Mai târziu l-am vizitat şi ne-am împrietenit. Era din Slatina, lucra la fabrica de cherestea din Pipera, nişte derbedei au vrut să îi fure porofelul şi unul dintre ei l-a lovit cu cuţitul. Îmi era foarte recunoscător că i-am salvat viaţa cum spunea el. Am continuat să îl vizitez, înainte de a i se face ieşirea din spital medicii l-au mai supus la o serie de analize de rutină şi când
l-am găsit în altă rezervă, am simţit că ceva nu este în regulă. Medicul crezând că suntem rude m-a chemat de o parte şi mi-a spus că Paul este seropozitiv. Analize repetate. Diagnostic implacabil.
Ştiu că am intrat în rezerva lui Paul uitându-mă în jos de frică. Două mărgăritare de disperare se insinuau mijit sub pleoapele sale.
Să nu luăm lucrurile în tragic, am încercat să îl încurajez. Diagnosticul trebuie confirmat şi de alte foruri medicale. Şi chiar presupunând că aşa stau lucrurile, boala nu s-a declanşat. Eşti un tip robust, ai o condiţie fizică excelentă, duci o viaţă echilibrată, metabolismul, ceasul biologic bine puse la punct.
La plecare, o pâlpâire de speranţă pe faţa lui răvăşită.
Marea surpriză a venit la următoarea noastră întâlnire şi Paul a fost foarte bucuros să îmi întindă un plic albastru, pe numele său, venit de la o societate creştină din Viena, HILFE, prin care era anunţat că a câştigat o sumă de zece mii de dolari la o tragere computerizată pentru ajutorarea bolnavilor seropozitivi.
Zece mii de dolari nu este o sumă prea mare dar atunci ea însemna un salariu mediu pe şapte ani de zile.
- Şi nu mă întrebaţi ce vreau să fac cu banii ăştia?
- Aştept să îmi spui singur.
- Opresc pentru mine 2000 de dolari iar restul îl ofer unui cămin de copii. Poate că nu
a fost tocmai o întâmplare că printr-o tragere la sorţi am câştigat eu acest premiu. Un calculator sau poate Dumnezeu a hotărât ca banii aceştia să ajungă la mine. Nişte oameni care nu mă cunosc au oferit, considerând că mai fericit este a da decât a primi. De ce să întrerup eu acest lanţ de bunăvoinţă când pot foarte bine să nu o fac?
Apoi a adăugat cu o duioşie pe care nu o pot exprima în cuvinte:
- Poate îmi îndulcesc şi eu destinul, cu această sabie a lui Damocles care stă deasupra capului meu.
Faţa lui radia de fericire.
Am simţit că îmi dau lacrimile şi am privit în altă parte.

Octombrie

Mă bucur întotdeauna când plouă. Ploaia nu-mi strică dispoziţia şi nici nu mă scoate din tabieturi. Ploaia curăţeşte, spală câmpurile, le face să rodească. De la abluţiuni până la germinaţie, o consider întotdeauna binecuvântată. Sunt în stare să stau ceasuri întregi în faţa geamului şi să privesc bulbucii de ploaie prelingându-se pe geam. Dar acum am un motiv în plus să mă bucur de ploaie. Am un scaun pliant, bătrân de vreo treizeci de ani. I s-a rupt stofa în mai multe rânduri dar găsim mereu câte ceva cu care să-l cârpim. Îl scot în curte, îl aşez lângă buturuga pe care sparg lemne de iarnă, în aşa fel încât să-mi pot întinde cât mai comod picioarele pe ea. Perimetrul este delimitat de patru stinghii nu mai înalte de un metru, înfipte în pământ. Îmi aduc cafeaua. O cană de cafea tare, fierbinte, (uneori e atât de tare că-mi provoacă palpitaţii şi iarăşi promit să renunţ!) şi pe care-mi place să o beau înainte de a se răci.
Toarnă cu găleata. Un timp în care nici motanul să nu-l dai afară din casă, cum spune un înţelept proverb. Stau aşa de comod în scaunul meu, mă închipui... sunt liber să mă închipui absolut ce vreau. Simt picăturile de ploaie căzându-mi în cap, pe tot corpul dar nici una nu mă udă.
Să nu credeţi că e vorba de vreo păcălelă sau scrânteală. Intenţionat am omis să vă relatez un amănunt şi anume: am o folie de plastic de vreo doisprezece metri pătraţi, o arunc peste cele patru şipci şi mă bag sub ea. Pur şi simplu.
Înăuntru aerul se încălzeşte aproape instantaneu prin efectul de seră şi nu-mi mai doresc nimic în plus.
Cu bunăvoia Domnului, în curând urmează să împlinesc şaptezeci şi unu de ani dar mă bucur ca un copil.
Şaptezeci şi unu...
Nu voi face filozofie pe această temă atât de bătătorită dar aici mi se pare că s-a strecurat o anume enigmă, o eroare pe care nu reuşesc să o descifrez. Am acelaşi chef de viaţă, de muncă la fel ca la cincizeci de ani. Şi totuşi...
Mă bucur că nu-mi simt anii ca o povară, mă bucur şi mulţumesc Domnului pentru sănătate şi toate celelalte. Dar nu mă simt bătrân. Nu mă menajez cu scrupulozitate numindu-mă vârstnic în loc de bătrân. Mintea zburdă ca un mânz neastâpărat, gândul îmi fuge la toate câte mi le promisesem cu solemnitate ca adolescent şi care nu s-au împlinit.
De multe ori când plouă, aici îmi place să servesc masa şi pentru mine sunt destule două felii de cozonac să zicem şi un pahar de vin.
Oare nu s-ar putea şi dormi sub această folie de plastic?
Câtva timp în urmă am cumpărat buturugi pentru sobă de la un căruţaş local. Le-a descărcat, i-am plătit l-am întrebat din obişinuinţă cum o duce:
- Acum lucrez la pădure. Au nevoie să scoatem cât mai repede buturugile pentru plantaţii noi. Deşi este frig acum în octombrie, lucrez până seara în pădure, mănânc ce am în traistă şi apoi cad de oboseală şi mă culc pe jos acoerit cu o folie de plastic. Mă scol dimineaţa devreme, pun mâna pe cazma, pe târnăcop, pe topor şi dau până când simt că nu mai am suflu.
Locuiesc la marginea satului, curtea noastră este uşor înclinată dar grădina coboară brusc astfel încât paginile câmpului se despletesc şi mă bucur de o perspectivă de o sută optezeci de grade. Sunt în stare să recunosc parcelele după cromatica fiecăreia. Una a fost culeasă, alta arată, de pe alta s-au strâns buruienile şi li s-a dat foc, alături se întinde păşunea, toate mărginite de taluzurile înalte ale canalului colector, vizibile de la distanţă după sălciile crescute aici din abundenţă.
Simt atâta satisfacţie privind acest peisaj frust, încât pe nici un locatar de casă albă nu-l invidiez. Mai degrabă sunt înclinat să-l compătimesc pentru că nici el (mai ales el!) nu face ca mine ce vreau, nu dispune ca mine de propriul timp.
Este cel mai reconfortant mijloc de a-mi încărca bateriile. Când cade seara deschid internetul, mă întreţin cu colegii, cu prietenii şi când simt apropiindu-se oboseala, caut pe creştinortodox o prelegere spirituală cu care m-am obişnuit şi de care nu mă pot lipsi. De la sfinţii Părinţi ai Bisericii, până la părintele Galeriu sau Stăniloaie, de la Ioan Maximovici la Paisie Aghioritul, şi de ce nu de la călugărul Calistrat Chifan la actorul Dan Puric.
Şi îmi este suficient să culeg numai unul sau două mărgăritare de suflet la care să meditez culcându-mă:
- A şti să taci este o virtute mai mare decât a şti să vorbeşti. Sfântul Ambrozie
- Când vom ierta totul, le vom câştiga pe toate. Sfântul Ioan Gură de Aur
O întreagă filozofie de viaţă condensată în numai câteva cuvinte. Doar să întindă omul mâna şi să o culeagă.

Lumi suprapuse

Ontologic, de la Adam încoace, omul face cunoştinţă cu toate cele ale lumii, trece prin viaţă, fiecare în felul său şi merge apoi să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care s-a achitat sau nu s-a achitat de misiunea care i-a fost încredinţată. S-a născut curat ca un înger, lumea în care şi-a petrecut viaţa i-a maculat mai mult sau mai puţin conduita, alterându-l structural. Unii dintre noi ne dăm seama, alţii nici nu percep acest fenomen care ne înstrăinează iremediabil de semenii noştri şi de iubirea lui Dumnezeu. Şi atunci, pentru cei dintâi, începe lupta de recuperare a darurilor, virtuţi şi haruri: lupta cu ispitele, cu gândurile rele, cu toate influenţele nefaste cărora am căzut prizonieri şi reîntoarcerea în ascultarea faţă de Dumnezeu. Ceilalţi se petrec cu seninătate, indiferent dacă dincolo de viaţa aceasta mai este sau nu mai este încă una, ei se lasă purtaţi de valurile ei, tăindu-şi fără să îşi dea seama punţile mântuirii.
Realitatea este aşa cum este şi, odată depăşită candoarea copilăriei, adolescentul intră în viaţă, îşi termină studiile, îşi caută un loc de muncă, se căsătoreşte sau nu, părinţii săi au îmbătrânit între timp, face cunoştinţă cu labirintul sorţii, capătă propria lui experienţă din care trage nişte concluzii, juste sau eronate, încărunţeşte şi el la rândul lui, se preocupă de creşterea şi educarea copiilor dacă este cazul, adolescentul de ieri a devenit un om matur şi apoi iată-l deja vârtsnic şi începe să simtă un fior de coasă tulburându-i insomniile.
Nisipul din clepsidră continuă să se scurgă în mod fatal, în timp ce el s-a luptat cu greutăţile inerente încercând să-şi facă un rost. Pentru cei mai mulţi, aceasta înseamnă un cumul de bunuri materiale şi facilităţi pentru îmbunătăţirea gradului de confort, în raport cu standardul său de viaţă: să trăiască bine, apoi din ce în ce mai bine, să se \"realizeze\" material, în sfârşit să fie bogat dacă se poate, apoi din ce în ce mai bogat, profilându-i-se lui la orizont himera că n-ar strica să fie chiar cel mai bogat!
Aceasta este capcana în care cad 99 la sută din semenii noştri, care cred că banul rezolvă totul: dacă ai bani, ai putere, şi privesc banul ca expresia concentrată a acesteia, motiv pentru care s-au iscat şi toate războaiele din lume.
Înainte de a închide ochii, el realizează sau nu, că toate eforturile lui s-au desfăşurat numai pe acest palier orizontal, limitat ca nişte haine strâmte în care nu s-a simţit deloc bine toată viaţa.
Nu a luat aminte la cea de a doua lume, desfăşurată pe verticală, nu şi-a pus întrebarea de ce omul este singura fiinţă a lui Dumnezeu în stare să privească cerul. Nu s-a gândit că are aripi şi ar fi putut să zboare. Nu şi-a dat seama că sufletul lui în loc să ardă în dragostea faţă de Dumnezeu, a lâncezit. Nu s-a gândit că sufletul lui este nemuritor şi că venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se va reîntoarce, dar atenţie: numai în starea de puritate în care i-a fost încredinţat(!). Şi de el depindea să se ocupe cu prioritate: să-şi păstreze neîntinat acest unic dar dumnezeiesc şi care nu se poate preţui în bani. Sau să cureţe de pe el pojghiţa păcatelor prin spovedanie şi împărtăşire, prin milostenii care sunt în stare să învingă în faţa judecăţii(!) cum spune sfântul Apostol Iacov. Să-şi manifeste mulţumirea sau măcar recunoştinţa faţă de Creatorul care i-a dat viaţa pentru că cine nu adună cu Mine, spune Mântuitorul, de fapt risipeşte.
Priveşte mai mult sau mai puţin senin clipa despărţirii de lume şi, de-abia acum teama îl împinge să-şi pună întrebarea fatidică: există oare sau nu Dumnezeu şi cum dacă da, cum o fi dincolo?
Dar acum nu este cumva prea târziu? Este sau nu suficient doar să se căiască de ratarea propriei sale vieţi pentru a se mântui?!

Sfântul

Într-una din zile s-a zvonit în sat că Sfântul, de fapt nimeni nu ştia exact cum îl cheamă, găzduia de câteva zile la Tudor al lui Bacalu şi ştirea a produs senzaţie. Nu erau rudă, foarte puţini săteni se bucuraseră de privilegiul de a-l fi întâlnit o dată sau de două ori prin pădure şi veştile acestea întreţineau o legendă îmbogăţită ad-hoc despre acest personaj pe cât de straniu, pe atât de controversat. Prima dată s-a auzit despre el imediat după terminarea războiului când fusese reperat prin zona Pădurenilor un tânăr blond, desculţ şi îmbrăcat cu o haină sărăcăcioasă peste care era legat cu sfoară de sac. Nu l-au luat în seamă şi l-au numit Pustnicul.
Anii au trecut, a îmbătrânit şi el, au îmbătrânit şi locuitorii care deveniseră subit mai curioşi şi... cam atât. Ori de câte ori avea loc o astfel de întâlnire, Pustnicul le dădea bineţe, îi binecuvânta, avea glasul blând ca un balsam iar din ochii săi cobora o pace interioară care te însoţea multă vreme şi de care nu te-ai mai fi despărţit toată viaţa. Evita cu delicateţe să dea alte amănunte decât: Sunt pustnic, şi mă rog la Dumnezeu toată ziua. Pentru păcatele mele. Dar şi pentru lume. Binecuvânta din nou şi se depărta plutind parcă pe deasupra mărăcinilor cu aerul cel mai firesc.
Nu ştia nimeni cum îl cheamă, de unde vine, unde îi este coliba căci trebuia să aibă una, şi nici alte amănunte din viaţa sa. L-au descusut şi pe pădurar că acesta umbla toată ziua prin zonă dar nici el nu ştia nimic mai mult decât ei.
S-a creat astfel o aură în jurul acestui personaj, mai ales de când odată, dând faţă în faţă cu Pustnicul, doi săteni - şi vorba lor nu mai putea fi pusă la îndoială - l-au întâlnit din nou şi de data aceasta au stat mai mult de vorbă. Era într-o vară târzie şi secetoasă, culturile se uscaseră, iarba nu mai avea vlagă să se înalţe deasupra pământului, vitele începuseră să sufere, gospodarii terminaseră proviziile de fân şi coceni de peste iarnă, vitele înţărcau prematur sau sterpiseră, caii nu mai aveau cu ce să fie hrăniţi ca lumea, pentru a fi puşi la ham.
I-a ascultat în tăcere şi pe urmă i-a întrebat:
      - V-aţi rugat pentru ploaie?
      - Da, da, dar degeaba.
      - Hai să ne rugăm împreună a zis el şi a căzut primul la rugăciune, exact pe locul unde se afla.
      Au îngenuncheat şi ei molfăind câte ceva în gândul lor. La un moment dat unul dintre săteni a ridicat privirea pe furiş şi a zărit cu coada ochiului cum degetele Pustnicului înălţate deasupra capului, erau înconjurate de un halou luminos, s-a înspăimântat şi nu a mai avut curajul să-şi ridice ochii.
      Nu ştie nimeni cât timp a durat rugăciunea, ei nu aveau curajul să mai facă nici o mişcare, respectându-i cu pietate atitudinea.
      Mai târziu aveau să povestească, fiecare cu alte cuvinte, cum au simţit un fel de fior, de căldură interioară binefăcătoare pe toată durata rugăciunii şi pe care nu o mai cunoscuseră în alte împrejurări. Cert este că la un moment dat, cerul s-a întunecat aproape dintr-odată, ia uite ce repede s-a făcut seară şi-au zis ei, pustnicul a mai continuat să se roage un timp în tăcere, apoi s-a sculat primul zicând scurt:
      - Să ne adăpostim undeva.
      Ei rămăseseră fără grai, n-au mai îndrăznit să deschidă gura, îl priveau ca pe un sfânt coborât dintr-o frescă, totul părea de domeniul miracolului, un miracol la care doar să întinzi mâna ca să-l atingi, şi i s-au alăturat sub coroana unui stejar viguros pentru că în clipa următoare primii stropi de ploaie şi aduseseră o aromă specifică, reconfortantă pe care o sesizezi numai în mijlocul pădurii.
      Apoi a început să toarne cu găleata şi de-abia atunci cei doi au căzut ca la un semn cu genunchii la pământ şi să se închine plângând.
      Pe urmă mulţi ani la rând nu a mai ştiut nimeni nimic despre el, şi tuturor ne-ar fi părut rău să aflăm că s-a depărtat din preajma noastră. Noi toţi ne obişnuiserăm cu gândul că el, sfântul, ne iubeşte şi se roagă pentru noi.
      După socotelile mele acum ar fi trebuit să aibă în jur de optezeci de ani şi ardeam de nerăbdare să-l cunosc. Sau măcar să-l văd de la distanţă.
      Iar vestea că el se afla acum la numai vreo sută de metri de locuinţa mea, nu-mi dădea pace. M-am îmbrăcat în grabă şi am ieşit în stradă, fără să ştiu ce motiv aş fi putut invoca pentru o vizită care putea trece ca inoportună.
      Pe stradă, mişcare neobişnuită de oameni şi toţi se îndreptau spre casa lui Tudor Bacalu. Asta însemna că nu mai era nevoie de nici un pretext, de nici o formalitate justificatoare. Am păşit în vârful picioarelor, am intrat în curte, el se afla pe prispă şi sta de vorbă cu oamenii.
      Era slab, ochii adânciţi în orbite, barba scurtă, părul rar şi alb îi orna cu nobleţe tâmplele, tras la faţă încât fără să vrei te gândeai cu care din sfinţii Patericului să-l asemeni. Privirea blândă, glasul cald, îmbietor care te învăluia prietenos şi contrar firii lui plăpânde, destul de puternic. Purta un mintean ros de vreme, legat peste mijloc cu sfoară şi tot desculţ. Semăna cu un profet trimis de Dumnezeu să zgâlţâie conştiinţele adormite ale neamului.
      Oamenii puneau întrebări la care răspundea răbdător. Avea ochii umezi, lăcrimaseră de curând iar mai apoi avea să plângă aproape fără reţinere.
      - Oameni buni, numai de la optzeci şi nouă încoace, românii au omorât milioane şi milioane de prunci      curaţi şi nevinovaţi ca îngerii şi mai ales lipsiţi de orice apărare. Cum să nu fie supărat Dumnezeu pe noi românii care am fost creştini altădată?! Mai rău ca în camerele de gazare de la Auschwitz. O cruzime şi un sadism care întrec orice închipuire. O ruşine pentru noi ca naţiune care ne pretindem civilizată! Şi masacrarea aceasta barbară, nedemnă de vremurile pe care le trăim continuă fără oprelişti. Ne aşteaptă vremuri grele, grele, din ce în ce mai grele. Domnul va arde recoltele pe câmpuri, veţi semăna dar nu veţi avea ce culege, vă veţi ruga dar nu veţi fi ascultaţi, vitele nu vor mai avea ce mânca, apele vor trece peste multe din satele voastre, pământul se va scutura şi ne va scutura şi pe noi de pe spinarea lui că netrebnici am ajuns! Tinerii voştri se vor stinge în floarea vârstei, vă veţi uita la ei cum mor şi nu-i veţi putea ajuta cu nimic. Veţi vedea cum se usucă mădularele voastre de carne şi vi se vor usca lacrimile. Şi mai ales cutremure! Oamenii vor suferi de boli noi şi necunoscute pentru care nu se există antidot. De toate acestea nu aveţi cum să vă feriţi pentru că sunteţi chiar în calea lor. Tropotul urgiei îl aud de pe acum, eu v-am prevenit! Şi furtuna care va devasta totul s-a pus deja în mişcare. Lumea nu se mai închină la Dumnezeu ci la ban.Tinerii nu se mai căsătoresc cu preot în faţa altarului ci trăiesc, mai degrabă se împreunează ca vitele pe apucate şi pe urmă se despart şi caută fiecare pe altcineva cu care să se culce. Mânia lui Dumnezeu fierbe ca un cazan care este gata să dea în clocot. Se culcă bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie făcând de râs neamul omenesc, lucruri de care şi animalelor le-ar fi scârbă să privească. Degenerarea a muşcat cu colţi de fier din măduva neamului. Vă veţi ruga la Dumnezeu şi Dumnezeu nu va lua aminte la plânsul vostru pentru că şi-a întors mila de voi.
      Lacrimile îi brăzdează faţa fără încetare iar el nu-şi mai dă osteneala să le oprească. Oamenii nu mai au curajul să-l privească şi se uită în jos. Mulţi dintre ei fac semnul crucii: Are dreptate, aşa este.
      Vorbele lui cădeau ca un potop căruia nu i te poţi opune. Avea ceva maiestuos şi imperativ în rostirea lor, cu toată îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă.
      - Nu vă mai rugaţi pentru trai bun că osânda voastră este mult mai mare decât suferinţele de care aţi avut parte până acum. S-a umplut lumea de case de pierzanie, de îndemnuri la desfrânare, de nelegiuiri din ce în ce mai păcătoase şi sminteala celor care zic că propovăduie dreptatea nu se mai opreşte. Nimeni nu mai munceşte cu drag şi frică de Dumnezeu ca altădată. Toată lumea vrea numai privilegii: bani, bani şi iar bani! Daţi-ne bani că ocupăm strada, daţi-ne bani că vă punem foc!
      M-am scărpinat în cap, suntem gata să o luăm şi pe politică.
      Când am ridicat ochii, m-a strigat pe nume şi am tresărit ca un şcolar prins copiind.
      - Eu o să termin imediat şi mă trag să mă odihnesc. Dar să vii şi dumneata înăuntru că am să-ţi spun ceva.
      M-am înroşit până în vârful urechilor de parcă toţi mă arătau cu degetul.
      Înăuntru gazda i-a oferit o gustare de măsline, prăjituri de casă şi vin. A mâncat puţin iar firea mea nesuferită nu s-a sfiit să observe că înghiţea şi sâmburii. Probabil că starea lui de permanentă asceză ajunsese să-şi spună cuvântul fără să-şi dea seama. Un pustnic, numai el ştie cât se roagă, cât posteşte,
      cât veghează, aşa că nu era de condamnat. Şi fiindcă discuţia alunecase pe generalităţi, l-am auzit la un moment dat răspunzând la o remarcă a gazdei:
      - Toţi păcătuim... Părinte. Nu a îndrăznit să-l numească Sfânt. Ne vine timpul la fiecare, închidem ochii şi, Judecata! Ori jos la gheena ori sus în sânul lui Avraam. Dar nu ajungem alde noi ăştia de aici, acolo cu păcatele pe care le ducem în spate.
      - Hm,... Dumnezeu ne iubeşte. Pe toţi. Fără osebire. Numai din cauza celor mai păcătoşi suferă cel mai mult. Nu doreşte nici osândirea, nici moartea lor. Ci numai să se întoarcă şi să fie vii. Un om adult însă, nu-şi mai aduce aminte de toate păcatele sale săvârşite în cursul vieţii şi rămâne numai cu o idee vagă: cam atât m-am străduit, în rest sunt dator cu sumedenie de păcate, dar asta aşa la modul general. Ori Dumnezeu nu judecă per global. Atâta plus, atâta minus, tragem linie şi ce obţinem: mai multe rele sau mai multe bune?
      Tot ce a considerat Dumnezeu că trebuie să ştie omul despre viaţa viitoare, ne-a lăsat scris în Biblie. Dar la fel cu o scară la care lipsesc câteva trepte, trebuie să ne străduim să ni le închipuim dacă vrem să înţelegem mai mult. Iar cine se preocupă, continuă să-şi pună întrebări şi se roagă pentru arătare. Din această cauză eu îmi închipui - şi aici a accentuat: eu îmi închipui - că din nemăsurata iubire a lui Dumnezeu pentru noi, Judecata nu are loc imediat. Dincolo nu mai există timp. Ieşind din lumea aceasta, omul a intrat în veşnicie. Altă lume, alte unităţi de măsură. Şi îşi vede dintr-odată cu toată claritatea, mai limpede ca la un calculator de ultimă generaţie toate greşelile de toate felurile începând să zicem de la vârsta de câţiva anişori când înţelege ce este bine şi ce este rău, când iese voit de sub ascultarea părinţilor, când aude de Dumnezeu şi se îndepărtează voit, până în clipa când se cere de la el sufletul. Adică: în 15 ianuarie a anului cutare, am avut atâtea gânduri-vorbe-fapte bune sau rele pe care le retrăieşte instantaneu şi nu are nici cum să le modifice, nici cum să le măsluiască. Şi la fel fiecare zi în parte, clipă de clipă că poate să-şi calculeze singur şansele de mântuire când vede că are la minus să zicem peste 300 de mii gânduri-vorbe-fapte rele faţă de numai treizeci să spunem de gânduri-vorbe-fapte bune.
      M-am scuturat violent şi fără să vreau.
      - Am discutat despre asta şi cu preoţi, ne-am contrazis dar am rămas la părerea mea. Sună prea eretic, mi-au zis. Am contraargumentat că peste 99,9 la sută din oameni ar trebui să meargă în iad pentru curăţirea sufletelor lor. Am cunoscut în viaţa mea câteva zeci de călugări, pustnici şi nevoitori de toată curăţenia, aproape sfinţi. Pe aceştia Dumnezeu îi primeşte cu toată bucuria în Rai, acoperindu-le cele inerente, păcatele lor care sunt puţine şi în general mai mici ca ale celorlalţi. Dar ce înseamnă aceştia la cele câteva milioane de laici întâlniţi de mine in cursul vieţii şi pe care diavolul aproape că nici nu-i mai ispiteşte, aşa sunt de căzuţi şi înrobiţi lui?
      - Bine dar..., m-am pomenit eu intervenind, apoi m-am ruşinat de îndrăzneala mea, odată trecuţi dincolo, cum pot ei să-şi mai ajute loruşi?
      - Tot din marea Sa milostivire, iarăşi îmi închipui, pentru că nu am fundament scripturistic la ce voi spune acum, că ei au la îndemână milosteniile pe care le vor fi făcut sau nu le vor fi făcut în timpul vieţii. Dar şi milosteniile pe care cei rămaşi în urmă lor le vor fi făcut pentru sufletele lor, plus rugăciunile Bisericii pentru mântuirea lor. Şi pot oferi celor care nu au nici un pic de zestre duhovnicească din mâncarea, băutura, hainele de care dispun ei acolo.
      - Bine dar, ei sunt de-acuma duhuri, nu mai mănâncă, nu mai beau, nu mai au trebuinţă de haine...
      - Eu aş zice să nu ne grăbim. Când unui om i se amputează un picior, o anume perioadă de timp el simte mâncărimi în piciorul care-i lipseşte! Nimic din ce se petrece în jurul nostru nu este întâmplător. La fel cred că un om trecut dincolo, va avea o anume perioadă senzaţia de foame, de sete, de anume dureri de care a suferit înainte să închidă ochii. O altfel de foame, sete sau dureri faţă de cele pe care le cunoaştem noi aici. Un beţiv îmi închipui la fel că va cere de băut şi va suferi dacă nu i se dă. Oferind celor cu lipsuri, fiecare astfel de duh să zicem, punctează şi zestrea lui duhovnicească va creşte iar el vede concret cum i se înclină balanţa, cum se modifică raportul dintre cifrele bilanţului propriu, după fiecare astfel de binefacere. Duhul acesta care a fost aici un om, primind o farfurie cu mâncare, va simţi aroma, căldura, gustul şi de asemenea senzaţia de saturaţie la fel ca pe pământ deşi lucrurile nu sunt identice. Şi această farfurie cu mâncare nu se va goli niciodată. De acord cu mine?
      - Sunt derutat, nu ştiu ce să zic.
      - Mai departe. Cred că fiecare om va trebui să ia iertare de la toţi cei cărora le-a greşit iar el la rândul lui să-i ierte pe toţi cei care i-au greşit lui. Numai dacă va vrea. Voinţă liberă. Şi după aceea va intra la Judecata Domnului. Şi iarăşi zestrea lui duhovnicească este supusă modificării dar sub ochii lui, astfel că el ştie în fiecare moment cum stă din acest punct de vedere.
      - Bine dar se spune că aşa cum vei fi găsit, aşa vei fi luat şi aşa cum vei fi luat, aşa vei fi judecat.
      - Aici mi se pare că este una din treptele lipsă în raţionamentul meu.
      - Vreţi să spuneţi că sufletele îşi continuă evoluţia şi dincolo?
      - Obligatoriu. Aurul trebuie să-şi recâştige vechea sa strălucire. Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor oamenilor. Sufletele nu se întorc la Dumnezeu decât în starea de curăţenie absolută, aşa au fost primite de la Dumnezeu.Toţi adică se vor mântui dar nu în acelaşi timp şi nu în acelaşi fel. Şi nici în iad suferinţa nu este aceeaşi pentru toţi. Iar ei, oamenii, ajunşi aici, se vor ruga. Se vor ruga necontenit iar Domnul care vede totul, ştie totul, poate totul, Se va milostivi de ei pe măsură ce căinţa lor va fi mai arzătoare şi făcută din inimă. Şi încă ceva. În acest, hai să zicem staţionar, pentru că nu am alt termen, se va face distincţie între cei care după Judecată merg în gheenă şi ceilalţi. Iar ei văd şi se îngrozesc. Îi văd şi pe cei care suferă acolo jos precum bogatul nemilostiv, lucru de care se vor îngrozi şi mai mult şi ca atare, mai vârtos se vor ruga. Ceea ce le va fi benefic în final.
      - Un sistem întreg.
      - Nu am terminat încă. Tot dintre ei, cei îmbunătăţiţi, sfinţi, sfinţiţi vor fi luaţi şi ridicaţi în Rai şi ei iarăşi vor asista la înălţarea lor. Motiv în plus pentru ca rugăciunile lor să fie cât mai stăruitoare şi convingătoare, îmbunătăţindu-le palmaresul pe măsura creşterii lor duhovniceşti. Şi îi vor putea zări şi recunoaşte pe cei care s-au învrednicit de dumnezeiasca răsplată.
      - Concepţiile dumneavoastră sunt extrem de curajoase. În gheenă focul este veşnic.
      - Exact. Dar după cuvenita curăţire, Domnul îi va ridica pe aceşti osândiţi în obezi, psalmii 67.7 şi 145.7 că şi aurul stă în topitoare doar cât se curăţă, ăsta este scopul.
      - Atunci veşnicia nu mai este... veşnicie? Nu înţeleg.
      - Dincolo nu mai avem unităţi de măsură a timpului.
      - ...
      - Şi mai e încă ceva ce n-am amintit: Biblia precizează că viermele lor nu moare şi focul nu se stinge, Marcu 9.44. Mare atenţie la acest cuvânt care e deosebit de greu: viermii trebuie să aibă ce roade! Mai departe mi se obturează şi mie propriile viziuni despre iad.
      Am rămas tulburat. Poate ar fi fost mai bine să rămân acasă.
      - Şi ce voiam să-ţi spun este aceasta: de câteva ori ai fost în cumpănă, în mare cumpănă. Ai simţit fâlfâierea morţii pe la ureche şi de fiecare dată Domnul S-a milostivit şi te-a scăpat de la moarte. Adu-ţi aminte de i-ai promis Domnului că vei face dacă te scapă de la moarte.
      Nu am mai zis nimic. Eram k.o.
      Când am ajuns acasă, trecând prin faţa oglinzii m-am privit fără să vreau. Îmbătrânisem subit.