Speranţa deşartă a reântoarcerii ...

Speranţa deşartă a reântoarcerii ...

Deşi nu mai citesc revista presei din România aşa de des cum o făceam în primii doi ani de la sosirea în Canada, în urmă cu circa o lună şi jumătate nu mi-am putut reprima dorinţa de a mai afla ce mai scriu ziarele de acasă. Printre multitudinea de articole citite, mi-au reţinut atenţia cele scrise referitor la un sondaj de opinie realizat în Marea Britanie. Conform acestui sondaj, între 15 şi 17 la sută dintre cetăţenii britanici intervievaţi şi-au exprimat dorinţa de a cumpăra proprietăţi în România.

Mi-am amintit atunci de un englez pe care l-am cunoscut în urmă cu 5-6 ani, cu doar doi ani înainte ca eu să părăsesc România. Acest cetăţean britanic, care avea circa 45 de ani, se căsătorise cu o româncă de 20-25 de ani şi aveau împreună o fetiţă. Individul făcea afaceri în România şi, în ciuda corupţiei generalizate din ţara „eternului Prezident Iliescu", îi mergea destul de bine, din moment ce-şi cumpărase un apartament în centrul oraşului reşedinţă de judeţ şi, în plus, era în tratative de a cumpăra un motel chiar la intrarea în Horezu - orăşel situat în inima judeţului Vâlcea.

Dacă ne gândim la faptul că, probabil, marea majoritate a cetăţenilor britanici au aflat unde se află România abia după Decembrie 1989, trebuie să admitem că nu este puţin lucru să întâlneşti englezi stabiliţi într-un oraş din Oltenia.

Cred că nu mai este nevoie să spun că şi alţi cetăţeni vest-europeni, din ţări mai apropiate de România, erau demult prezenţi în ţara noastră. Este adevărat că printre aceştia s-au aflat şi afacerişti mărunţi, iar alţii erau chiar borfaşi certaţi cu legea din ţările lor. Totuşi, cred că majoritatea celor care au rămas ani la rând în România şi au făcut afaceri cinstite, sunt oameni serioşi care au dorit un nou început într-o ţară unde femeile sunt frumoase şi bune gospodine, iar bărbaţii sunt veseli şi naivi.

Cred că aceşti vest-europeni au fost atraşi în România nu numai de oportunităţile de afaceri cu bani puţini, dar, mai ales, datorită modului de viaţă relaxat pe care şi-l pot permite în ţara noastră (când te stabileşti într-o ţară unde salariul mediu lunar este de circa 200 de Euro, iar profitul tău lunar este, să zicem, 5000 de Euro, desigur că te simţi confortabil şi-ţi permiţi „tot ce vrea muşchii tăi").

Indiferent de motivele care i-au determinat să meargă şi să rămână în România (chiar dacă au sau nu cetăţenie română), aceştia sunt - paradoxal - tot un fel de imigranţi. Imigranţi în România, ţară de unde sute de mii, dacă nu milioane de români au plecat şi continuă să plece în căutarea unui trai mai bun, în alte ţări, printre care şi Canada.

Atunci mi-am pus întrebarea: De ce îşi părăsesc românii ţara natală, unde de bine-de rău aveau un rost şi unde-şi lasă părinţii, fraţii şi prietenii pe care, poate, nu-i vor mai revedea niciodată?

Este greu de răspuns la această întrebare, pentru că fiecare român care şi-a părăsit ţara, lăsând în urmă părinţi trişti şi îngrijoraţi, a avut motivele lui personale. Deoarece majoritatea celor care au plecat din ţară aveau o situaţie materială mult peste medie, îmi este greu să cred că numai dorinţa unui trai mai îmbelşugat i-a determinat să emigreze.

Întrucât - aşa cum am scris şi în numărul trecut al acestei reviste în articolul: „La pomul lăudat" - există şi persoane care se reîntorc în ţările lor de origine, mi-am pus întrebarea dacă printre aceştia sunt şi români de-ai noştri. Am auzit doar de câţiva, foarte puţini, care s-au reîntors după ce şi-au luat cetăţenia canadiană.

Dacă aşa stau lucrurile, care ar fi atunci motivele care-i determină pe românii-canadieni să nu se reîntoarcă? (Mă refer aici doar la compatrioţii noştrii care poartă în suflet speranţa reîntoarcerii, şi nu la cei cărora le este ruşine că sunt români şi îşi schimbă chiar şi numele într-unul englezesc spre a nu fi descoperiţi).

Eu cred că motivele sunt următoarele:

a)      Majoritatea celor care au părăsit ţara şi-au vândut locuinţele la un preţ derizoriu, iar acum nu şi-ar mai putea permite să cumpere un apartament obişnuit la un preţ de circa 10 ori mai mare. Totodată, şi-au pierdut şi locurile de muncă, la care este greu de crezut că vor mai avea acces în cazul reîntoarcerii.

b)      Unii nu se mai reîntorc de ruşine, deoarece au părăsit ţara ca o familie unită şi fericită, iar odată ajunşi aici şi dând de greutăţi s-a ales praful de familiile lor.

c)      Alţii nu se reîntorc din cauza copiilor care s-au integrat deja aici, frecventează diferite şcoli, situaţie în care nu pot fi lăsaţi pe cont propriu, fără ajutor părintesc.

d)      Sunt şi români care, după ani şi ani de chinuri şi mizerii îndurate în servicii înjositoare şi prost plătite, şi-au găsit în sfârşit locul aici, ajungând să aibă locuri de muncă decente. Câţiva, nu puţini, au început cîte un bussines şi se descurcă onorabil, chiar dacă trebuie să muncească în condiţii grele, câte 14-15 ore pe zi, chiar şi în week-end.

e)      Există şi destui români care trăiesc aici, în North America, de zeci de ani de zile, care au reuşit în afaceri, acumulând o valoroasă experienţă, ce ar putea fi utilă României. Ei aşteaptă momentul în care mediul economico-politico-social din România va fi propice transferului bussines-urilor lor în ţară.

Dar cred că principalul motiv care îi ţine departe de ţară este „circul politic" din România, cu aceleaşi figuri groteşti, la care, în ultimii ani, s-au adăugat altele şi mai lamentabile.

Deşi eu cred că „România reală" nu este reprezentată de aceşti „pitici politici" care apar zilnic în mass-media, mulţi emigranţi români şi-au pierdut din cauza lor speranţa reîntoarcerii într-o ţară în care ar regăsi aceleaşi „pocitanii politruce". Mai mult decît atât, datorită acestei „clase politice ticăloşite", tinerii părăsesc ţara cu sutele de mii. Conform previziunilor ONU, dacă acest fenomen de părăsire a ţării în masă va continua, populaţia României va fi în anul 2025 de numai 16 milioane de locuitori. Din păcate, previziunile nu specifică (şi nici nu ar avea cum să o facă), cât la sută din aceştia vor fi români get-beget.

În aceste condiţii, mă întreb dacă nu cumva, cei care, după ce ani de zile au ars de dorul nestins al reîntoarcerii în ţară, nu vor suferi şi mai mult când vor constata că România la care au visat şi după care au tânjit cu patimă, nu mai există decât în sufletele lor obosite de aşteptare.  

Constantin Gherghinoiu