În satul Plăşcoi din inima Bărăganului trăia unul Ichim. Era un flăcău de toată isprava, bine făcut, harnic, numai că nu-i prea plăcea lui să iasă în lume. Timpul a trecut şi Ichim a ajuns pe aproape de 30 de ani, flăcău tomnatic fără niciun căpătâi, aşa cum ziceau babele din sat. Că numai blestemat trebuie să fi fost: urât nu era, prost nu era, sărac nu era. Mamă-sa, neagră de supărare, nici nu ştia pe unde să mai umble să-l dezlege de blestem pe bietul băiat. Şi-atunci cine putea s-o-ndrume, dacă nu preotul? Părintele însă i-a spus să se liniştească: „încă nu i-a venit sorocul. Când o să vrea Dumnezeu o să se însoare el; aşa că, lasă băiatul în pace!” Joiţa, că aşa o chema pe mamă-sa i-a zis preotului mai mult cu jumătate de gură: „aşa o fi, săru-mâna părinte, da’ nu poci să-l las”. Asta pentru că preotul nu i-a spus nimic din ce-ar fi vrut ea să audă. Şi cum sta Joiţa aşa supărată, cu barba sprijinită-n stâlpul porţii şi cu ochii scrutând uliţa când la deal şi când la vale, vede pe lângă gard o momâie ce păşea mai mult ţopăind. Era Fane a lui Cucu care stătea la trei case mai la deal de casa ei. S-a apropiat de ea, i-a dat bineţe şi-a-ntrebat-o ca omul fără prea multe griji: „da’ ce-ai Joiţo? Ori ţi-a murit cineva?” Joiţa atât a aşteptat, că a început să turuie şi dă-i, şi dă-i, că bietul Fane abia reuşea s-o înţeleagă. Când a priceput despre ce-i vorba i-a zis: „eu cred că numai baba Uţa poate să te-ajute. Tot satul ştie că se pricepe la boajbe. Păi, să vezi ce mi s-a întâmplat mie. Are baba o vacă... parcă-i desenată. Şi-o mulge şi seara şi dimineaţa. Mor de ciudă când mă uit la neleapca mea care n-are lapte nici pentru viţel! Da’ să ştii că baba ştie să facă vrăji, dar nu recunoaşte. Toată vara a lipit în fiecare dimineaţă baliga de la vacă pe gard. Sigur zicea ceva. Aşa că am început să fac şi eu ca ea şi ziceam tare să m-audă Satana şi pe mine: "Ce-o fi la baba Uţa să fie şi la mine". Adică, boscoanele ei să se lipească şi la mine şi să dea şi Florica mea lapte. Mai zilele trecute văd baba că scoate baliga de pe gard şi-o duce-n coşar la un loc cu celălalt difoc. Mă bătea aşa un gând şi-am întrebat-o care-i rostul de strânge baliga? Şi baba mi-a zis că face focul acum, toamna, până dă frigul şi mai face economie la răgălii. Dar cine-o crede? Naiba din cânepă! Cum să dea vaca ei atâta lapte dacă n-o descântă? Ha? Eu zic să te duci la ea să te ajute cu băiatul.” Joiţa s-a luminat la faţă, a aruncat şorţul de dinainte pe gardul dinspre poiată şi-a ieşit grăbită în uliţă. S-a dus la baba Uţa şi-au pus ţara la cale vreo două ceasuri. Baba i-a spus clar: băiatul are cununiile legate, dar o să facă pe dracu-n zece să-l dezlege. Şi ca să vadă că lucrurile stau aşa cum zice ea, baba, o hoaşcă cum rar s-a mai văzut, a trimis-o cu Ichim într-un sat apropiat, Ibrianu, unde „ştia ea o fată taaare bună şi cuminte”. A doua zi dis-de dimineaţă a luat Joiţa căruţa cu cai de la Jupache, vecinul ei din dreapta casei, pe Ichim îmbrăcat ca un ginerică, şi-a pornit către Ibrianu. Când a intrat în sat, s-a oprit la primul puţ din dreptul unei case şi-a strigat la gospodari să-i dea voie să adape caii. Din spatele casei a ieşit o gospodină cu basmaua legată mai pe ochi, semn că avea o suferinţă. La fel de curioase amândouă, şi Joiţa şi stăpâna făntânii, au intrat în vorbă de una de alta. „Şi unde ziceai că-i casa lui Fanache?” Cealaltă s-a schimbat repede la faţă şi-a întrebat-o: „Da ce treabă ai tu cu alde Fanache?” „Ei ce treabă? Am auzit că are o văcuţă de vânzare şi mă duc s-o văd.” Gospodina ridicând basmaua de pe ochi rămase pe gânduri: „chiar să aibe Fanache vacă de vânzare şi ea să nu ştie?... Poate.” Până la urmă îi arătă Joiţei casa lui Fanache. Când mai dădu şi cu ochii de Ichim, o străfulgeră gândul că... Nu. Nu putea să meargă femeia asta cu băiatul taman la schiridoanca aia de umbla cu toţi handralăii din sat. Sigur căutau vacă de cumpărat. Şi-a ajuns Joiţa împreună cu Ichim la Fanache, care deja fusese înştiinţat de baba Uţa despre rostul vizitei. Stănuţa, fata lui Fanache, era o pocitanie, mică şi slabă, de-i venea până la brâu lui Ichim. Însă avea nişte ochi mari, verzi, că putea să prostească pe cel mai îndărătnic bărbat. Aşa s-a întâmplat şi cu Ichim. Dacă până acum la vârsta de 3o de ani nu-l interesase niciuna din fetele care se mai dădeau pe lângă el, Stănuţa l-a îngenunchiat. I-a făcut inima zob. Privea la ea tâmp şi nu putea să îngaime două vorbe. Nici nu era nevoie, că Stănuţa ciripea ca o vrăbiuţă pentru toată lumea. Joiţa, bucuroasă nevoie mare c-o să fie soacră, l-a luat pe Fanache cu nevasta deoparte şi-au pus nunta tinerilor la cale. Toată lumea din Ibrianu şi-a făcut cruce când a văzut pe cine pusese gabja muieruşca lui Fanache. Adevărul era că ceea ce ştia tot satul nu ştia bărbatul: Stănuţa era cam rea de muscă. Trebuie că ochii ei cei verzi îi prostea pe toţi bărbaţii de-i ieşeau în cale. Şi Stănuţa s-a jurat că se face fată cuminte. Asta după ce Fanache, care-i ştia nacafaua, i-a dat vreo doi dupaci după ceafă înainte de nuntă, spunându-i să nu care cumva să-i vină înapoi pe cap, că-i leagă o piatră de gât şi-o dă pe Dunăre. Chit că

Dunărea era departe tare. Nunta s-a făcut în toamnă şi, până-n vară când crescură lanurile de porumb cât casa, Stănuţa se făcuse de nerecunoscut. Baba Uţa şi-a primit răsplata cu vârf şi îndesat, dar cea mai mare mulţumire a ei a fost că nimic nu mai mişca în Plăşcoi fără ştirea ei. Numai că liniştea sătucului în care Ichim şi Stănuţa îşi duceau traiul s-a stricat dintr-o dată. Soare, cald, frumos, flori de toate neamurile pe câmp şi nişte zăbăuci de fluturi i-au sucit minţile Stănuţei şi-au ademenit-o în lanul de porumb ce se întindea de nu-i vedeai capătul. Şi nu singură, ci cu un flăcău din vecini. Şi lucrul naibii, o duşmancă neştiută care sperase până-n ultima clipă că Ichim o s-o ia de nevastă, a fost dusă de Satana taman unde nu trebuia, cu scopul de-a aduna buruiană pentru vite. Ce-a văzut acolo, doar ea ştie, dar a venit tot o fugă-n sat şi drept la Ichim la poartă s-a oprit. Pe urmă, toanta a împânzit tot satul cu „minunea” de-o văzuse. Neştiind ce-o aşteaptă, Stănuţa s-a întors la vreo jumătatea de oră acasă, fluierând de mama focului. Când l-a văzut pe Ichim în poartă aşteptând-o, a încercat să facă o faţă drăgălaşă, aşa cum ştia că-i place lui. Dar la o privire mai atentă a zărit reteveiul din mâna bărbatului şi-a zbughit-o pe după casă urlând cât o ţinea gura:”Săăăriiiţi, mă omoară nebunul!” Nici n-a trebuit să zică de două ori, că babele toate s-au căţărat sus pe garduri, în vreme ce dracii de copii de pe uliţă s-au adunat buluc în spatele Stănuţei. Şi uite-aşa au dat roată casei: Stănuţa, urmată de copii şi la urmă Ichim care ameninţa cu ditamai reteveiul şi înjura de toţi dumnezeii. Babele, când s-au dumirit care-i baiul, au începu să-l îndemne pe Ichim s-o altoiască, dar cu grijă că-i cam gingaşă, „o mână de om”. „Ei, a greşit şi ea. Iart-o!” Obosit de atâtea rotocoale date casei, până la urmă Ichim a aruncat reteveiul cât colo şi-a-ntins-o la crâşma din sat, aruncându-i Stănuţei peste umăr: „Ne-om soscoti altădată, cucoană!” Şi s-a ţinut de cuvânt, că vreo lună a umblat Stănuţa legată pe sub fălci şi n-a avut voie să iasă nici după apă. Numai că vara a fost lungă tare. Şi biata femeie tot mai scăpa când şi când în câmp să se răcorească. Şi iar se repeta circul cu babele şi cu dracii de copii care strigau din urma ei: „Stana Cotoşmana! Stana Cotoşmana!” Până la urmă a mai venit şi frigul peste sat, aşa că Stănuţa s-a cam adunat pe acasă. I-a rămas renumele de „Stana Cotoşmana”. Ziceau babele: „asta-i ca pisica, uită repede bătaia şi iar se bagă la oala cu smântână.”