Un drum la moară

Un drum la moară

Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul. Se trezise  năclăit de sudoare şi cu inima zbătându-se în piept de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea, la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi nu mai stătea la rând. Rumânii care erau mai de-aproape veneau când se lumina de ziuă, însă el trebuia să plece decunoapte să poată prinde rând mai în faţă. Îi dete un cot neveste-si, Florica, care horăia de parcă pornise porcii la jir, şi-i zise încet:

 

- Hai, fă, pune repede de-o mămăligă, că până-n seară musai să-mă-ntorc. De luni începem la cules via şi trebuie să fie şi caii odihniţi.

 

Florica îşi aruncă repede o fustă largă peste cămaşa de noapte şi se duse către bucătaria de vară, unde încă-şi mai făceau mâncarea pâna da frigul bine afară. O mămăligă, câteva ouă fierte şi câteva bucăţi de carne de la garniţă, le adună repede într-un ştergar  le puse într-o traistă pe care o puse la picioarele lui Mitu, cum îi zicea ea. Lumea-n sat îl ştia mai mult de Laciu, poreclă pe care i-o pusese unul mai cu păr pe limbă, s-arate cât de încăpăţânat era omul - Laciu era nume de bou. Între timp Dumitru înhămase caii, pusese scoarţele la căruţă şi mai aduse un sac gol cu câteva bolbotine pe care le aruncă la picioare peste traista cu mâncare. Caii sforăiau şi scuturau din cozi, de parcă ştiau ce drum lung şi greu îi aşteaptă. Le dădu câte-o găleată de apă şi, în timp ce le mai aranja hamurile, trase puţin de ei să vadă de nu cumva era căruţa prea grea. Nevasta se apropie ca o umbră de caruţă şi-i zise, zorindu-l:

 

- Hai, omule, că acuş e ziuă . Lasă gloabele c-o să le mai ninireşti cât oi sta la moară. N-or muri de-atât.

 

După care se îndreptă repede către porţi şi le deschise larg. Dumitru se aruncă din mers pe scândura din faţă şi, trap-trap, căluţii o luară din loc. Nu obişnuia să-i lovească, avea un adevarat cult pentru caii săi şi nu i-ar fi oropsit pentru nimic în lume cu ceva. Ba, uneori, bidivii simţeau inima slabă a stăpânului şi mergeau agale fără să le pese de graba lui. Atunci, îi mai îmboldea încetişor cu codirişca pe la spate şi mai trăgea de hăţuri să-i strunească şi caii înţelegeau şi-o luau la trap până uitau, ca apoi să intre în ritmul lor obişnuit. Nici nu-i împovăra peste măsură - avea grijă de fiecare dată să nu încarce căruţa decât până la scoarţe, pe care le punea doar aşa, de formă. Iar ca să-i dea la vreunul cu împrumut, cum era obiceiul în sat, nici vorba să te poţi apropia de Laciu. „E tânt şi-al dracului, ziceau unii. Nu i-ar cădea nici fărâmătura din barbă, darmite să vezi de la el ceva împrumut.\"

 

Se făcuse ora patru, dar pe şosea nu circula nici o maşină. Începuse deja „campania agricolă\" şi de-abia o dată pe zi circula o rată până la Făurei, iar uneori se întâmpla să nu circule deloc: se făcea economie de combustibil şi, pe deasupra, tot ce-avea motor era întrebuinţat pe câmp întru îndeplinirea planului cincinal. Oricum, rata se punea în mişcare pe la şase, când mijea de ziuă. Cu toate astea, Laciu fusese prevăzător şi agăţase un felinar aprins de oiştea din spatele caruţei. „Naiba ştie peste ce poţi da într-un drum atât de lung şi... singur pe deasupra\", gândise el şi imediat făcu o cruce cu limba-n gură zicând un „Doamne-ajută!\" în barbă. Şi îndată îl trecu un fior rece pe şira spinării - îşi amintise de visul de peste noapte. Se făcea că era în  drum spre moară şi ajunsese în dreptul Movilei. Caii începuseră să sforăie şi să dea din copite şi trăgeau tot mai greu la căruţă. Dintr-odată căruţa se oprise de parcă ar fi cărat o piatră de moară şi caii mergeau în gol nechezînd şi sforăind ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce fiară. Geaba se chinuia şi îi îndemna la mers, că ei, bieţii, parcă nu mai aveau nici o vlagă. Cel din dreapta căzuse în genunchi şi necheza cu ochii măriţi de spaimă şi, deşi aveau ochelari, tot cătau sa-şi ducă privirile în spate. Laciu îşi întorsese capul către fundul căruţei şi văzu că pe sacii lui statea o pisică neagră căreia îi sticleau ochii în noapte. Cu mare greu reuşise să înşface biciul şi când îl ridică deasupra capului sfichiuind aerul cu intenţia de-ai croi una pisicii pe spinare, simţi cum îl ţinea cineva de mână şi cum îl năpădise transpiraţia. Scutură din cap şi zise: „Ce vis, mă nene! Ar trebui să mai dau şi eu pe la biserică, chiar dacă popa Ţuică nu se mai trezeşte niciodată, biserica e casa Domnului, iar popa e doar un biet slujitor\"...

 

Şi cum gândea aşa, iată că ajunsese deja la Movilă. Movila era o ridicătură de pământ la intrarea în satul vecin, Plăsoiu. Se credea că-i un mormânt al unei capetenii de pe vremea tătarilor. Unii se jurau că văzuseră la miezul nopţii limbi de flăcări albastre dansând în vârful Movilei, semn că acolo s-ar fi aflat o comoară. Doar un nebun îndrăznise odată să se suie în vârf c-o cazma şi încercase să sape. Coborâse de-acolo tot o fugă şi de-atunci nu te prea mai înţelegeai cu el.  Când încercau unii să-l descoasă ce văzuse, de lăsase baltă uneltele acolo şi-o tăiase la vale de-i sfârâiau călcâiele, mormăia ceva în barbă şi se făcea nevăzut. Tocmai când se gândea la toate astea, Laciu văzu  la poalele Movilei cum venea unul repejor către şosea, târşind cu picioarele bolovănişul. În spatele lui se zărea, albicioasă, cărăruia ce tăia în două tarlaua cu tutun ce  se întindea de jur-împrejurul Movilei.  Sus pe cer, o lună mare şi rotundă ca o pâine ieşise dintr-un nor şi lumina ca ziua. Doar ţârâitul greierilor se mai auzea, dar, la apariţia siluetei de pe cărare, se opri subit. „Iete, mă, şi la ăsta, cum umblă noaptea pe coclauri\", gândi Laciu. Dar nu-şi termină bine gândul că arătarea  se şi aruncase din mers pe oiştea din spate. Caii se zmuciră deodată şi porniră să alerge de parcă n-ar fi avut nici o greutate în căruţă, fluturând din cap şi sforăind, aruncând  cu picioarele din spate ca şi cum ar fi vrut să pocnească cu copita un duşman nevăzut, aflat în dosul lor. După ce-i mai potoli puţin, Laciu se întoarse către musafirul nepoftit şi-l întrebă:

 

- Da', tu de-a cui eşti mă, de unde vii şi unde te duci tu, la ora asta?

 

- Sunt de-a lui Pârliţeanu bre, din Plăsoiu. Am fost acasă şi mă duc acasă, şi începu să rânjească mai mult sughiţând, arătarea.

 

- Mă, da' tu mă crezi prost? Ce răspuns îi ăsta? Vezi, că te dau jos acum din căruţă şi nu mai faci glume cu mine! Cum te-a lăsat tac-tu să umbli noaptea aşa pe drumuri? Ce, ziua nu vă mai ajunge? Şi tot bombănind încerca să desluşească chipul musafirului care parea a fi un adolescent, după râsetul ce-i trăda vocea în schimbare. \"Parcă ar fi un şoarece murat; probabil a trecut prin tarlaua de tutun şi s-a udat de la roua de pe frunze\", gândi Laciu. Între timp căruţa trecuse de Movilă şi ajunsese în dreptul cimitirului, chiar la intrarea în sat. Într-un fel se bucura de prezenţa tânărului. Abia îi trecea şi lui vremea mai repede şi avea cu cine să lege o vorbă. Aşa că, se întoarse către musafirul ce-şi bălăbănea picioarele pe oiştea din spate şi-l întrebă cu glas iscoditor:

 

- Mă, voi nu sunteţi neam cu alde Cocoloş de la noi?

 

Răspunsul nu-i mai veni, că ghibirdocul  se smulse de unde şedea şi se prelinse încetişor pe poarta cimitirului. Luna intrase şi ea într-un nor, iar caii începuseră să dea semne de oboseală, aşa că Laciu coborî din căruţă şi-o luă agale pe lângă ei să-şi mai dezmorţească oasele. Începu să gândească la ale lui ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trecu repede prin Plăsoiu şi-o tăie peste câmpuri de-a dreptul, încât într-o oră ajunse la moară. Nu era lume multă, aşa că îşi deshămă caii fără grabă şi le puse în faţă un braţ de iarbă pe care îl pusese în căruţă la plecare. Dădu cu ochii de unul din Plăsoiu pe care-l cunoştea din vedere şi-i zise:

 

- Hai noroc, mă! Ştii, în dimineaţa asta, când veneam încoace, am luat pe unul de la voi în căruţă. Zicea că-i de-a lui Pârliţeanu. Cum naiba l-or fi lăsat părinţii aşa pe coclauri, noaptea? Nu părea să aibe toţi boii acasă...

 

Rumânul, care pusese deja mâna pe un sac să-l  ajute la descărcat, rămase locului încremenit.

 

- De-a cui zici bre, că era?

 

- De-a lui Pârliţeanu, mă! Zicea „c-a fost acasă şi se duce tot acasă\": îs daţi dracului copiii ăştia de azi, cum te mai iau peste picior.

 

Celălat lăsă sacul jos şi se aşeză pe vine, ducând mâna la frunte de parcă ar fi şters o sudoare nevăzută.

 

- Io-s văr cu Pârliţeanu, bre, şi n-a avut decât un singur băiat. Avea 15 ani şi s-a înecat acum două saptămâni în gârlă. A fost jalea de pe lume, că intrase la liceu, la Brăila, şi tat-su se lăuda în tot satul cu băiatul lui....

 

Dumitru simţi cum i se scurge tot sângele din vene şi i se taie picioarele. Făcu o cruce mare şi, până termină de măcinat, nu mai scoase o vorbă cu nimeni. De-atunci parcă-i luase Dumnezeu graiul şi deveni cel mai credincios om din sat. Niciodata n-a putut să povestească nimănui, de ce, acel drum la moară, făcuse din el alt om.

 

 

 

Cenaclu Literar: