Un duş rece

Un duş rece

- Fire-ai a dracului, să fii, de bleandă cu tot neamul tău, bombănea tuşa Calomfira, încercând să se strecoare pe uşa strâmtă a cotineţei, ţinând strâns de aripi o găină ce cârâia de ziceai că o jumuleşte cineva pană cu pană. Roşie toată la faţă de atâta efort, femeia gâfâia, scuturând cu ciudă pasărea, în vreme ce printre picioarele ei se strecurase altă găină ce nu apucase să-şi îndeplinească sarcina de ouătoare şi, acum cotcodăcea în draci, văitându-se către tot neamul păsăresc că fusese deranjată în timpul programului. Cu paşi mari de om furios, tuşa Calomfira se îndreptă aţă către cişmeaua din curte şi dădu drumu la robinet, ţinând pasărea s-o pătrundă apa rece bine şi s-o trezească la realitate:

- Îţi trebuie cloceală, fire-ai a dracului să fii! Acum, ca nelumea, să-mi scoţi tu, măioşi- căcăcioşi!” Bătrâna ştia de când lumea că puii scoşi în luna mai mureau pe capete şi nu scotea păsări din ei, cât îi veacul. Şi tot bombănind, întorcea pasarea când pe o parte când pe alta,de parcă ar fi avut grijă s-o treacă apa până-n cele mai ascunse locuri , să simtă o dată răcoarea. Ce-i drept, la sfârşit de aprilie nici afară nu era prea cald, aşa că biata pasăre, când a scăpat de sub duşul rece ca gheaţa, a rupt-o la fugă şi drept în cotineaţă s-a oprit, ciucindu-se într-un cuibar gol. Nedumerită de ceea ce i se întâmplase, a început să treacă cu ciocul prin penele umede,încercînd să le scuture de apă.

La colţul casei, copila privea cu ochii măriţi tortura la care fusese supusă biata găină, vinovată doar pentru că-şi încheiase prea brusc ciclul de ouătoare şi căzuse cloşcă. Îngăimă, abia auzit, către tuşa care se grăbea să intre-n bucătărie şi pe faţa căreia se putea citi satisfacţia omului care şi-a făcut datoria până la capăt:
- Poate răceşte şi face pneumonie…
- Face pe naiba, se usucă repede că-i fierbinte, şi-n câteva zile nici nu se mai uită la cuibar.
Ani la rând avea s-o urmărească imaginea acelui duş rece, trecând-o fiorii, de parcă nu pasărea, ci ea ar fi primit apa rece drept în figură.
 
O dimineaţă de toamnă cu un cer sticlos de albastru ce era. Sună telefonul şi Celia nu ştiu cum să-l oprească mai repede:sunetul acela strident parcă-i scormonea creierii, încâlcindu-i neuronii şi dându-i o senzaţie cât se poate de neplăcută.
- Alo! Bună dimineaţa, Celia, sper că nu te-am sculat prea devreme. Am nevoie de tine! La celălat capăt al firului, vocea Vandei, prietena sa din liceu, se agita cu disperare încercând s-o sensibilizeze.
- Bună dimineaţa, Vanda. Ce necazuri te-au trezit aşa, cu noaptea-n cap? Ce s-a întâmplat?
- Am nevoie de un duş rece! strigă Vanda cu disperare. Vreau să vii de urgenţă la mine pentru că nu mai ştiu cum să gestionez situaţia.

Cum auzi expresia „duş rece”, simţurile Celiei intrară în alertă şi, pe sub privirile sale, tuşa Calomfira deja se avânta victorioasă către cişmeaua din curte, ţinând-o de ceafă pe biata Vanda, care zbiera cât putea şi târşâia picioarele, numai să n-ajungă sub jetul rece de apă. Rămase aşa prostită o vreme, răstimp în care Vandei îi mergea meliţa:„trebuie să scap!… s-a-ntâmplat… am crezut că-i glumă… e groasă tare… Ajută-mă că singură nu pot… eu care niciodată…”
- Bine, răspunse Celia cu un glas moale şi împăciuitor, sămbătă sunt la tine. Trenul ajunge pe la prânz, aşa că avem căteva ore bune pănă seara la celălat tren. După ce închise telefonul, încă era nedumerită.

Ce să se fi întâmplat cu biata Vanda? Niciodată nu-i lăsase impresia că ar putea exista ceva pe lumea asta care s-o pună în încurcătură. Şi-acum, na! vrea un duş rece! În capul Celiei imaginile începură să se amestece ca într-un dans drăcesc – cloşca udă ciuciulete, Vanda cu părul ei blond şi lung zgribulită sub un potop de apă ce curgea de nu se ştie unde, şi-o senzaţie de frig... Brrr! Îşi trase plapuma peste cap şi un val de căldură binefăcătoare o cuprinse, făcând-o să adoarmă pe loc.

Sâmbătă în zori, Celia urca în trenul care pornea la ora 5 către orăşelul de munte unde Vanda avea o mică afacere. În urmă cu vreo 10 ani fusese restructurată de la fabrica la care lucrase, un soi de secretară, mai mult pentru a-i face cafeluţa şefului şi pentru a-i schimba priveliştea pe care acesta o avea acasă: o nevastă grasă şi buhăită, mai tot timpul cu sticla de whisky în mână.

Vanda, năltuţă, subţirică, blondă cu ochii albaştri şi cu un păr lung şi bogat, la care nu renunţa chiar dacă trecuse deja de prima tinereţe. În ciuda tuturor necazurilor, se ţinuse bine şi era o plăcere s-o ai prin preajmă. Mai întâi a plâns şi-a căzut în depresie. Avea două fete care trebuiau ţinute la şcoală, iar pe Vili, bărbatul ei, nici nu-şi mai amintea de când nu-l mai văzuse treaz. Habar n-avea ce salariu are: toţi banii se duceau pe vodcă. Se întâlneau seara şi, deseori, pe Vili îl apuca o furie soră cu nebunia, când îi apărea în cale chipul frumos al Vandei. O înhăţa de păr şi începea să-i care la pumni pe unde apuca strigându-i: „Curvo, mi-ai distrus viaţa!”Ce se petrecea în mintea lui înecată de alcool, numai el ştia.
La început, Vanda le încasase fără să crâcnească. Fugise de sărăcia de acasă şi se încurcase cu Vili când acesta a invitat-o la o petrecere, unde, după ce s-au făcut amândoi pulbere de la o sticlă de vodcă, au trecut şi la partea plăcută a lucrurilor. Nici unul nici celălalt nu s-au dezmeticit decât atunci când Vanda, cu burta la gură şi cu lacrimile şiroindu-i pe obrajii de porţelan juca „Isaia dănţuieşte”. Şi, când Vili i-a pus verigheta pe deget, pe Vanda a buşit-o plânsul de-a binelea, încât nici preotul n-a putut s-o oprească. Parcă atunci l-ar fi văzut pe Vili pentru prima data - cu un ten măsliniu, nasul ascuţit şi mare, cu nişte ochi mici, spălăciţi, de viezure, fonfăit şi aplecat de spate - nu întruchipa nici pe departe bărbatul la care visase să-i fie alături.

Nici Vili n-avea sentimente prea bune pentru Vanda. Chiar dacă era urât, nu era şi prost. Conştientizase deja  că Vanda numai ameţită bine de vodcă se lăsase posedată de el, că din această nebunie se va naşte un copil pe care nici măcar nu şi-l dorea şi că Vanda, cu chipul ei de păpuşă, îi iubea mai mult vila, moştenire de la părinţi. Faţă de el avea doar  o imensă scârbă pe care nici măcar nu se mai obosea s-o ascundă.Vili o ura. Se urau reciproc, de parcă ăsta le-ar fi fost unicul ţel în viaţă.

După nuntă, rareori se mai întâlneau în acelaşi pat şi, de cele mai multe ori, amândoi în stare de euforie bahică. Dimineaţa, nu ştiau cum să dispară unul din faţa celuilalt. Niciun cuvânt, nicio vorbă bună, iar despre vorbe de alint nici nu se punea problema. Zile în şir se tot ocoleau, până când la o bucată de vreme îl apucau dracii pe Vili şi, din senin, începea s-o pocnească şi s-o tragă de coama de păr, de parcă acolo ar fi zăcut marea vină a nenorocirii ce li se întâmplase. Şi dacă la început,Vanda tăcuse şi doar icnise scurt după fiecare pumn primit pe sub coaste, după ce s-a născut cea de-a doua fetiţă, când încă era lehuză, şi Vili şi-a înfipt ghearele în blondele-i plete, Vanda a pus mâna pe-un linguroi de lemn, lung de vreo jumătate de metru, pe care-l ţinea agăţat în  bucătărie, drept ornament, şi l-a pocnit pe Vili în plină figură. Căuşul linguroiului s-a crăpat în două şi Vili a privit-o năucit, cu sângele prelingându-i-se din buza crăpată. Surprins şi uşor amuzat de ripostă i-a spus printre dinţi: „Aha, a prins mămăliga coajă!” De atunci între Vili şi Vanda, când şi când, pentru a mai elibera din ura adunată, se încingeau adevărate lupte corp la corp, din care nici unul nu ieşea învingător. Erau momentele lor de sinceritate maximă. Traiul de zi cu zi se transformase într-o adevărată artă de-a se ignora reciproc până la aceste încăierări.

Vanda nu se plânsese niciodată, deşi Celia apucase să asiste de vreo două ori la aceste răfuieli conjugale. Rămăsese uimită, cu câtă indiferenţă le depăşea Vanda. Chiar dacă gurile rele mai bârfeau despre legăturile ei pasagere, ba cu un coleg de serviciu, ba cu şeful, ba cu un tip întâlnit într-o delegaţie, Vandei nici măcar nu-i trecea prin cap să divorţeze. Unde s-ar fi putut duce? În casa părintească ajunsă o ruină după moartea lor?  Nici vorbă!

Tot drumul, Celia a încercat să găsescă o explicaţie strigătului disperat pe care Vanda i-l aruncase la telefon în zorii acelei zile? Să fi intrat în cine ştie ce datorii cu afacerea ei? Ştia că Celia era mai tot timpul cu portofelul gol şi n-ar fi avut cum s-o ajute. Să fi fost vorba de vreun amant? Nu-i venea a crede. Niciodată Vanda nu se întâlnise cu vreunul mai mult de două ori şi nici nu lăsase să se înţeleagă că şi-ar fi dorit pe altcineva alături.

Tot încercând să ghicească necazul Vandei, Celia s-a trezit coborând din tren în cocheta gară a micuţului orăşel de munte. În gară, Vili cu faţa lui de babă, adus de spate şi cam şoldiu, se îndreptă către ea cu un zâmbet ce-i schimonosea întreaga faţă. Un fior o trecu pe Celia pe şira spinării: „Aoleu, pe-ăsta să-l vezi noaptea-n pat, faci infarct.” Dar, era soţul prietenei sale, aşa că reveni la sentimente mai bune. Mai ales că de vreo doi ani, după ce fusese la un doctor care-i spusese scurt să se pregătească ca tot creştinul de ultimul drum, Vili nici măcar nu mai suporta să vadă pe cineva că pune alcool în gură, în faţa sa.
 
În maxim 10 minute, Mercedesul Vandei, condus de Vili, a depus-o pe Celia în faţa imensei vile din centrul orăşelului. În prag a apărut chipul vesel al Vandei pe care cei doi ochi albaştri străluceau plini de viaţă, trădând o stare de fericire interioară aşa cum niciodată nu arătase până atunci. Parcă era alta. Cu mult mai tânără şi mai frumoasă. Adina, fiica ei mai mare, o salută pe Celia din mers şi se pierdu la volanul maşinii sale 4x4. Celia rămase ţintuită locului. Parcă Adina ar fi avut 55 de ani şi Vanda 24. Arăta incredibil şi nici pe departe nu avea chipul unei femei aflată la anaghie. Privirea ei transfigurată era privirea unei femei îndrăgostită până peste urechi. Era clar. Vanda îşi găsise naşul şi se afla la mare încurcătură. S-au îmbrăţişat şi, pentru câteva clipe, Celia a surprins privirea încărcată de ură a lui Vili aruncată către o Vandă aflată undeva departe, printre nori, ruptă total de realitate.

Aproape că n-a lăsat-o pe Celia să-şi tragă sufletul.
- N-am fost azi-noapte acasă şi, probabil,Vili simte ceva, spuse ea pe un ton şăgalnic. Dar, nu-mi pasă. Trăiesc cu-adevărat, iubesc şi sunt iubită. După mine, potopul!
Celia o privi puţin încurcată de exaltarea ei demnă de-o adolescentă de 13 ani. Ceva nu se potrivea. Ori poate era ea mai desuetă în gândire. Credea într-o anume rânduială a vieţii - tinereţea cu nepăsările şi exaltările ei, cu suferinţele atroce din dragoste şi cu toate vulnerabilităţile. Maturitatea - cu gândirea mai aşezată, cu sentimente calme şi adânci. Cândva, într-o discuţie mai intimă, Vanda îi spusese că pentru ea dragostea ori este ca o pălălaie ce arde totul fără milă în calea iei, ori ducă-se dracului, că aia nu-i dragoste. Acum ardea ca o căpiţă de fân în bătaia vântului.

- Nu pot să cred că tu eşti aceea. Încerc să te înţeleg şi nu reuşesc. De ce-ai înghiţit atâţia ani fără să faci nimic? Tu crezi că Vili ţi-o va ierta? L-am văzut acum câteva minute. Dacă ar putea te-ar şterge de pe suprafaţa pământului doar cu privirea.
- Ce-mi pasă? Mâine dacă Radu-mi spune să plec cu el, mâine plec!
- Păi, de ce n-o faceţi?
- E însurat şi el. Dar nevasta stă laBucureşti şi el stă aici, în casa de vacanţă.
-Aha, spuse Celia cumva dumirită. Deci, amândoi sunteţi legaţi că altfel aţi fugi în lumea largă. Vanda prinse uşoara ironie din glasul Celiei şi, cunoscându-i siceritatea neiertătoare, izbucni în plâns.
-Nu mai pot! Nu ştiu ce să mai fac! S-a dus dracului şi afacerea mea: sunt aproape de faliment. De trei luni singurul gând care mă macină este cum să fac să-l întâlnesc pe Radu. E atât de blând, de înţelegător, inteligent, citit. Este bărbatul ideal! Are şi două cărţi de poezie publicate şi-mi trimite zilnic versuri pe e-mail…
Celia începuse deja să priceapă cam despre ce-i vorba. Marele poet Radu Mârzescu, pensionar şi retras la casa de vacanţă pe motiv de linişte creatoare, îşi găsise muza de care avea nevoie - o muză bleagă ce cădea în extaz numai ce-l vedea. Care bărbat plin de orgolii, ar fi rezistat tentaţiei de-a avea prin preajmă o femeie care să leşine de încântare numai când deschide gura? Săraca, Vanda! Parcă mai multă demnitate avea atunci când îl înfrunta pe nebunul de Vili, decît acum, cu faţa ei de cloşcă exaltată.
- Toate lucrurile care încep au şi un final pe lumea asta şi totul are un preţ. Te-ai gândit la urmări? Tu eşti o venetică în acest orăşel unde aproape jumătate sunt neamuri de-ale lui Vili. Fetele sunt mari şi au nevoie să le sfătuieşti tu acum. Iar Vili, parcă-i un câine turbat. Şi nevasta lui Radu? Nu ştiu… Nu eşti nici prima nici ultima, dar dacă nu divorţaţi şi unul şi altul, e semn de ticăloşie. El ce zice?
-Păi, îngăimă Vanda pleoştită, nici nu pune problema divorţului. Se simte bine aşa. Zice că ne iubeşte pe-amândouă… Mie,nu-mi mai pasă de nimic. Mâine dacă mă cheamă să stau în genunchi în centrul oraşului, mă duc şi stau, doar pentru a–i face pe plac. În aceeaşi clipă, chipul Vandei s-a scofălcit şi ochii s-au încărcat de tristeţe. Era îndrăgostită de moarte, de un om care mai mult se folosea de ea, cu nimic mai breaz decât Vili şi căruia nu-i păsa de ea câtuşi de puţin. Biata Vanda! Chiar că avea nevoie de un duş rece, precum cloştile mătuşii Calomfira, care-şi uitau rânduiala. Dacă ar fi divorţat de Vili, era conştientă că nu-i dădea decâ hainele de pe ea. Şi poetul n-avea nici o responsabilitate. Pentru felul lui plăcut de-a fi, nevastă-sa îl tolerase şi-i tolerase şi aventurile, ştiind că-i era recunoscător şi nu i-ar fi făcut vreun rău vreodată. El chiar îşi iubea nevasta şi considera  că micile escapade chiar i se cuvin, ca oricărui artist care avea nevoie din când în când să se relaxeze pentru a reaprinde focul creaţiei.

Privind către chipul răvăşit al Vandei, pe Celia o cuprinse revolta: ştia că boala ei nu are leac şi, la vârsta ei, după o viaţă risipită, ar fi dat toate pe una. Întîlnirea lor nu putea să rezolve nimic. Ceva mult mai puternic îi sorbise Vandei ultimul dram de raţiune şi, probabil, doar un şoc puternic ar fi putut să schimbe ceva în viaţa celor doi. Pe măsură ce discutau, simţea tot mai mult cum Vanda se detaşează de ea şi aproape că începuse s-o deteste pentru perspectivele realiste pe care i le arăta. Părea că o chemase pe Celia să-i fixeze mai bine gândurile şi sentimentele, nicidecum s-o întoarcă din drum.

- Tu, ştii bine că Vili o dată nu mi-a zis o vorbă bună. N-am ştiut ce-i aceea dragoste lângă o aşchimodie ca el. Am şi eu dreptul la viaţă, aproape că strigă Vanda cu lacrimile curgându-i pe obraji!
- Păi, drepul la viaţă îl ai de acum treizeci şi ceva de ani, de când te-ai măritat cu Vili. De ce n-ai divorţat? Nu era mai cinstit să–ţi vezi de viaţa ta?
-Copiii..
-Da, Vanda, îi spuse Celia, copiii au văzut tot circul vostru şi nu vă respectă pe niciunul. Iar acum acest adulter al tău nu-i face decăt să vă dispreţuiască şi mai mult.
-Celia, te rog, măcar tu să nu mă judeci îi spuse Vanda cu obidă.
- Ai vrut duş rece!, îi aminti Celia. Ori divorţezi şi ai drepturile şi demnitatea unei femei libere, ori rămâi aşa, dar te trezeşti la realitate şi renunţi la poeziile lui Radu. Eventual, divorţează şi el şi nu mai trăiţi în minciună. Chiar credeţi că lumea n-a văzut?
- Nici vorbă! Radu nici nu-mi vorbeşte decât atunci când ne întâlnim. În rest, sunt ca şi-o străină pentru el.
- Şi-ţi place aşa?
- Cum să-mi placă? Dar nu pot face nimic pentru că-l iubesc. Accept tot ceea ce-mi cere.
Era clar. Vanda nu mai reacţiona normal şi se lăsase luată de val. Cât despre duşul rece, acesta avea efect doar asupra bietelor găini căzute cloşti, când tuşa Calomfira n-avea ouă strânse.

Cenaclu Literar: