Vasile Gogea- Voci în vacarm - un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

Vasile Gogea- Voci în vacarm - un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

 

  

               Cartea scriitorului şi publicistului Vasile Gogea „Voci în vacarm - un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”, apărută la Editura Eikon din Cluj în 2010, cu o postfaţă de Liviu Antonesei, conţine interviul pe care autorul l-a luat celor două „voci” inconfundabile ale exilului românesc care, vreme de peste patruzeci de de ani, au fost mintea limpede a culturii române.

Interviul a fost luat în aprilie 1990, la Bucureşti, când cei doi scriitori au revenit în ţară după 43 de ani de exil pentru a participa la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România, prima conferinţă desfăşurată în libertate. A fost publicat apoi în numerele 5 (224) şi 6 (225) ale revistei braşovene ”Astra”. Pentru ideile ce se desprind în urma acestui „trialog” (Liviu Antonesei), publicarea  între coperţile unei cărţi este mai mult decât meritorie. Vocile celor două personalităţi „clare”, cum le adjectivizează autorul postfeţei, se fac remarcate în vacarmul ce se prelungea la ieşirea din „iarna vrajbei noastre”, iarna decisivului an 1990, cel care avea să dea direcţia în care orbecăim încă acum, după 21 de ani.

Înainte de-a spune câteva cuvinte despre cartea jurnalistului Vasile Gogea, voi încerca să fac o imagine sumară a timpului scurs de la revoluţia/resurecţie din decembrie 1989 până la venirea celor doi intervievaţi în ţară.

 

Sfârşitul lui 1989 ne găsea într-o stare de confuzie totală, împovăraţi de crima din ziua de Crăciun, de morţile inutile a sute de nevinovaţi, pentru care n-a dat nimeni seama până acum, terorizaţi de duşmanul din umbră care erau ”teroriştii” şi într-un aparent vid de putere. În acest climat, pe scena politică reapar cele trei partide istorice, alături de falsa putere provizorie a FSN-ului care, disimulându-şi adevăratele intenţii, încerca să inducă ideea unei puteri care va veghea la reinstaurarea democraţiei în România.

Luna ianuarie 1990 a debutat într-un stil cunoscut doar de cei care, în urmă cu 45 de ani, mai trăiseră conflicte şi manipulări asemănătoare. Astfel că partidele de opoziţie au iniţiat o serie de manifestări pe care puterea, aparent şubredă şi „provizorie”, dar cu toate frâiele fostului regim bine strunite, a ştiut să le deturneze prin contramanifestaţii de o violenţă ieşită din comun şi lipsită de justificare. 28-29 ianuarie sunt date memorabile în istoria postdecembristă, când, mai mult de 100 de mii de persoane, muncitori din capitală şi mineri din Valea Jiului au devastat sediile partidelor istorice, brutalizându-i pe cei care erau înăuntru ori încercau să protesteze. Încă păstrez pe retină imaginea lui Corneliu Coposu suprapusă de ticăloşia guvernanţilor peste imaginea lui Ceauşescu prin salvarea cu acel tab de furia mulţimii.

 

Pe 18-19 februarie, manifestaţia paşnică din Piaţa Victoriei este deturnată de un grup de provocatori care iau cu asalt sediul Guvernului, iar forţele de ordine asistă fără să opună vreo rezistenţă. Din nou autorităţile califică evenimentul ca şi pe cel din 28-29 ianuarie ca fiind un atac la adresa democraţiei, mobilizând minerii din Valea Jiului - deveniţi forţa oarbă cu care FSN-ul lui Iliescu îşi consolida puterea.

Vacarmul a continuat cu scenariul din 19-21 martie de la Tg. Mureş, cu tragicul lui final care ne-a făcut „celebri” în lumea civilizată.  A fost pretextul fabricat de aceeaşi putere „provizorie” pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, în care au fost regrupate toate cadrele vechii poliţii politice puse acum în slujba noilor guvernanţi. După 29 ianuarie, partidele istorice nu vor mai ieşi în stradă, iniţiativa aparţinând de aici încolo tinerilor din sindicatele independente şi studenţilor. Anunţul făcut de Iliescu şi acoliţii săi de-a nu se mai considera „provizorii” şi de-a organiza un partid ce avea să participe la alegerile din 20 mai a completat această imagine a minciunii  postdecembriste instituţionalizate.

 

Voi mai aminti că la 11 martie 1990 „Societatea Timişoara” dădea publicităţii „Proclamaţia de la Timişoara”, program în 13 puncte care era menit să dea direcţia corectă pentru continuarea reformelor în care mulţi români îşi puseseră speranţa.

Un alt lucru care mi s-a părut deosebit de semnificativ în acest vacarm general a fost reînrolarea TVR în slujba partidului unic reprezentat prin noua putere, precum şi gruparea unei părţi destul de consistente a presei în jurul clicii iliesciene: ziarul ”Azi” - oficialul FSN-ului, ”Adevărul” lui Darie Novăceanu (unul dintre cele 2 ziare de referinţă antedecembriste, Scânteia) precum şi majoritatea fiţuicilor locale puse în slujba celulelor de partid feseniste. Toată această ofensivă a presei ticăloşită pe zi ce trece şi ajunsă la faza în care nu era cu nimic diferită de ceea ce s-a întâmplat imediat după 1944. Cu o singură rezervă:  atunci, trecerea de partea puterii s-a făcut mai lent, pe parcursul a trei ani, până în 1947, la plecarea Regelui din ţară. Pentru cine doreşte să se edifice, recomand cartea Anei Selejan ”Trădarea intelectualilor”, apărută în 1992 la Transpres. Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit este faptul că această poziţie a presei a venit şi vine în întâmpinarea cititorilor ei. Nu neg existenţa unei părţi a presei între care ”România Liberă”, ”Revista 22”, ”Expres” încercau să contrabalanseze vacarmul întreţinut de presa oficială. Amintesc doar titlurile: „Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?” şi „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă”.

 

În acest climat, pe bună dreptate numit de Vasile Gogea „vacarm”, dominat de multă confuzie şi de o atmosferă mută de ură, are loc discuţia celor trei personalităţi. Întrebaţi dacă venirea lor în ţară însemna sfârşitul exilului, Monica Lovinescu menţionează că dacă n-ar fi fost Revoluţia, nu s-ar fi întors. Numai că ceea ce au găsit în ţară nu era o democraţie, ci o democratură (Pierre Hassner) şi că puterea instaurată nici n-avea de gând să instaureze o democraţie, ci o democraţie originală împănată cu toate ingredientele unei prelungiri a regimului din care tocmai se credea că s-a ieşit. Virgil Ierunca aduce completarea că au fost două tipuri de exil: unul exterior, al celor plecaţi în afara graniţelor, şi unul interior, de natură spirituală, exilul din interiorul conştiinţelor. Acest al doilea exil se cerea să fie prelungit, ceea ce n-ar fi trebuit să fie confundat cu demisia intelectualilor de la menirea lor de oameni ai cetăţii.

Vacarmul găsit de cei doi la întoarcerea în ţară era necesar şi justificat după anii lungi de tăcere; ceea ce dădea de gândit era faptul că acest vacarm nu era întreţinut de vocile democraţiei, ci de puterea care se instalase mai mult pe uşa din dos, folosind aceleaşi instrumente pe care le folosise şi regimul totalitar - manipularea, lipsa unui discurs coerent, ipocrizia, minciuna servită pe post de adevăr de necontestat. Era clar că drumul pe care pornise societatea românească era unul greşit. Şi, aşa cum propunea Monica Lovinescu, ar fi fost neapărat nevoie de un tribunal al onoarei, cel puţin în rândul intelectualilor, care să impună celor compromişi, ce şi-au făcut cu consecvenţă plecăciunile de rigoare la curtea cizmarului, să-şi ia un răgaz de tăcere. Nu procesele, închisoarea, vânătoarea de vrăjitoare ar fi trebuit să stea la temelia noii societăţi, ci minima decenţă; nu relativizarea şi  instituirea unei culpe generale, ci, aşa cum spune Vasile Gogea, o ierahizare a culpelor care ar fi putut să ducă la despărţirea corectă a apelor. De aici ar fi trebuit să se pornească. Şi în acest climat de instituire a adevărului se cerea recuperarea culturii exilului. Monica Lovinescu a ţinut să precizeze că adevărata cultură s-a făcut în ţară, aportul exilului fiind mai degrabă de natură etico-politic. Exilul a fost vocea căreia în ţară nu i s-a permis să spună ceva, iar acum era nevoie de-o unificare a vocii exilului exterior cu cea a exilului interior tocmai pentru recuperarea memoriei colective. Patria lor unică fiind limba română.

 

 Virgil Ierunca este autorul cunoscutei antologii a ruşinii de la finalul revistei Ethos, antologie în care, pe lângă culturnicii din ţară, apăreau şi românii exilaţi, numiţi de el români deplasaţi, pentru poziţia lor procomunistă, ei trăind departe de toate fericirile cu care acest regim îi blagoslovea pe români.

Un alt subiect abordat de Vasile Gogea cu cei doi valoroşi parteneri de dialog a fost cel al elaborării unei oncologii sociale, termen pus în circulaţie de Gabriel Liiceanu în conferinţa susţinută la Casa Pogor din Iaşi, cu prilejul aniversării lui Maiorescu, sub titlul ”Patologia spiritului şi a culturii”. Considerat o voce „clară” în vacarmul indus şi întreţinut de putere, Gabriel Liiceanu este comparat de către cei doi scriitori cu Havel, comparaţie pe care domnul Liviu Antonesei o găseşte exagerată, mai ales văzută în lumina prezentului. Eu continui să cred în luciditatea şi măsura cu care Monica Lovinescu a dat răspunsurile în acest interviu. Privind personalitatea lui Gabriel Liiceanu în timp şi făcând o comparaţie între cele două popoare, consider că Havel a fost conştiinţa şi dizidentul unui popor cu o conştiinţă civică ridicată, motiv pentru care vocea sa a fost clară şi mesajul său lipsit de echivoc. Toate încercările lui Gabriel Liiceanu de-a cere societăţii româneşti să se înscrie pe o direcţie etică s-au izbit de opoziţia unei populaţii buimacă, deloc doritoare de schimbare. Mai grav e faptul că s-au găsit printre intelectuali voci care să-l judece şi să-l condamne.

               Virgil Ierunca spune: „Am asistat la un fenomen paradoxal, nu e singurul de altfel: oamenii care au vorbit în România despre vinovăţia colectivă au fost oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic, în vreme ce ceilalţi, care aveau să-şi reproşeze multe lucruri, de la tăcere până la laşitate manifestă, au tăcut, de data aceasta tăcerea are conotaţii vinovate, au început să întroneze această separaţie ciudată, pitorească, aş spune, din punct de vedere moral - există şi un pitoresc al moralului - între o vinovăţie colectivă, despre care vorbea Jaspers după primul război mondial, despre care vorbea Havel, despre care au încercat şi au vorbirt aici, cine? Gabriel Liiceanu, Octavian Paller între alţii, ca să li se răspundă cu o iritare pe care n-aş vrea s-o calific, atât de acută totuşi, din partea unor scriitori, a unor oameni care ştiu ce înseamnă a medita în peisajul pur literar, în peisajul pur artistic. E un lucru pe care nu l-am înţeles.”

                   

Următorul subiect propus de Vasile Gogea a fost instituirea unei noi geografii morale a ţării având ca repere Sighetul şi Piteştiul. Pornind de la  fraza lui Noica, în care vorbeşte despre transformarea unui popor în populaţie, Virgil Ierunca sugerează că această transformare n-ar fi fost posibilă dacă comunismul n-ar fi dus la bun sfârşit planul de creare a omului nou; omul nou, vizibil prin discursul şi gesticulaţia sa amplă, cel care cere instituirea unei democraţii originale, a acestui soi de democratură în care încă ne ducem zilele de pe o zi pe alta. Ţara pe care cei doi au părăsit-o în urmă cu 43 de ani nu seamănă deloc cu ţara găsită şi cu cea propusă de noii guvernanţi. Un semn al ipocriziei guvernării iliesciene era clar reconsiderarea provizoratului. Minciuna a fost generalizată şi instituţionalizată prin manipulările la care populaţia a fost supusă. „Şi acuma, spune Virgil Ierunca, minciuna nu stă numai cu regele la masă, dar minciuna stă şi la săraca masă a oamenilor simpli, a muncitorilor, a oamenilor care îndură atâtea privaţiuni cotidiene. Minciuna este astăzi, de la vodă până la popor şi până la prostime, prezentă. Ori, dialectizarea permanentă, acest omagiu pervers adus minciunii mereu deschise , e poate unul dintre lucrurile cele mai grave ale momentului pe care îl trăim.” Poate mult mai benefică ar fi fost existenţa la vedere a unui partid comunist.

 

Este sau nu nevoie de un recurs la Caragiale? Este, consideră Virgil Ierunca, dar nu la Caragiale „zeflemitorul democraţiei româneşti” şi nici la „cel serios şi tragic” ci la un „Caragiale intermediar”, părintele cetăţeanului turmentat. Dar iată că azi onestul lui cetăţean turmentat de la bere şi de la vin s-a transformat în „cetăţeanul turmentat de minciună” care nu mai ştie cu cine să mai voteze. Cetăţeanul turmentat de minciună este omul nou, cel care întreţine vie şi nevătămată flacăra unei puteri corupte ce se tot perindă de 20 de ani la guvernare, cel care s-a aliat cu puterea în respingerea ”Proclamaţiei de la Timişoara”, cel care votează pentru o strachină de cârnaţi cu fasole şi pentru o găleată din plastic, ori cel scârbit de democraţie şi căzut în prosteala nostalgiei după comunism. Este cetăţeanul care, aşa cum spune Ierunca, nu dă măcar o şansă unui Agamiţă Dandanache. Cel care, după cei 45 de ani în care România a fost în afara istoriei, se străduieşte s-o ţină în acelaşi loc. Acel „cetăţean turmentat de minciună” care întreţine legenda poporului lipsit de noroc aflat sub eterna guvernare a lui „n-a fost să fie”, deşi drumul către libertate a fost presărat cu zsute de victime, spre deosebire de celelalte ţări postcomuniste.

                    

Nici imaginea dramatică a societaţii decapitată de elite, avansată de Vintilă Horia, aşa cum aminteşte Vasile Gogea, nu este în viziunea lui Ierunca cel mai mare necaz al societăţii postdecembriste. Principala problemă este abdicarea intelectualilor de la principii, părăsirea uneltelor profesionale şi abandonarea cetăţii în schimbul  unor favoruri oferite de puterea coruptă. Acel „proşti dar mulţi” ar fi trebuit schimbat în „mulţi, şi nu proşti” lucru de care nu s-au învrednicit nici minţile clare ce s-ar fi desprins din vacarmul general, nici poporul rămas încă la faza de populaţie. Este un mare adevăr că poporul român şi-a sabotat singur istoria. Şi unul din momentele care ar fi trebuit fructificat a fost Braşov 1987, moment pe care poporul român l-a ignorat. Un mare merit îi revine gazetarului Vasile Gogea de-a fi transmis în afara graniţelor ceea ce se petrecea la Braşov.

 

Bibliografie : Vasile Gogea, un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Editura Eikon, Cluj -Napoca

 

Autor,

Maria Sava

Cenaclu Literar: