CORNELIA PĂUN HEINZEL: Liceul "La ultimul drum" din lumea a șaptea sau "La nebunu'n bătătură" de Cornelia Păun Heinzel din ciclul “Vivat Academia ! Vivant professores !”

CORNELIA PĂUN HEINZEL: Liceul "La ultimul drum" din lumea a șaptea sau "La nebunu'n bătătură" de Cornelia Păun Heinzel din ciclul “Vivat Academia ! Vivant professores !”

 

CORNELIA PĂUN HEINZEL:  Liceul "La ultimul drum" din lumea a șapteasau "La nebunu'n bătătură" de Cornelia Păun Heinzel din ciclul “Vivat Academia ! Vivant professores !”

 

Era 1 septembrie. Profesorul Z. se afla la poarta liceului și vroia să intre. Dorea să pătrundă în spațiul straniu din fața sa, care ascundea atâtea mistere, începând cu ultimele clipe trăite aici de poetul național de geniu, după ce a fost mutat din mănăstirea Măicuța din apropierea școlii și până la întâmplările înfiorătoare din epoca recentă.                          

 

– Nu intrați ! Nu e nimeni aici ! se auzi o voce tunătoare din căsuța portarului.

 

 "Ce replică! Asemănătoare cu cea a lui Costache Giurgiuveanu din "Enigma Otiliei", gândi bărbatul.

 

 Timp de o lună, de când a ales postul, având media 9,80 la  Concursul de titularizare i s-a spus mereu același lucru. Acum însă, începea școala. "Tot nu a venit nimeni la liceu ? " se întrebă profesorul mirat.

 

 -Suntem noi nebuni, dar nici chiar așa, se auzi o voce masculină. Profesorul văzu în fața sa un bărbat în vârstă apărut în chip staniu, ca din neant. Bătrânul făcu o pauză, timp în care îl cercetă curios pe profesor, de parcă un extraterestru ar fi apărut pe teritoriul unității de învățământ.

 

 - Toți suntem nebuni aici ! explică omul. Se opri din nou din discurs și apoi continuă.

 

 -Știți că ați luat post la nebuni, nu-i așa ?

 

  -Știu, sigur că știu ! spuse hotărât profesorul, accentuând cuvântul "știu", parcă dorind să întărească faptul că nu a luat postul în necunoștință de cauză. Aflase multe lucruri despre liceu, încă din anii anteriori, chiar de la persoane din interiorul școlii. Dar cea mai elocventă explicație i-a dat-o chiar inspectorul de la municipiu, care   i-a spus: " Vezi că acolo acceptă numai de-ai lor !". Grupuri mafiote  - construite chiar prin legea care a dat puteri depline acestora, “Consilii de Administrație” fără acordul cărora nu se poate face nimic - existau în fiecare instituție de învățământ, deci nu era nicio noutate. La universitari, cei care conduc colaborează direct cu lumea interlopă și mafia locală, încât au ajuns să reprezinte instituțiile chiar infractorii, cămătarii adevărați - în sensul propriu al cuvântului, în baza autonomiei.

 

 Profesorul Z. își aminti că l-a întrebat atunci cu un aer nevinovat: "Dar, de ce ?". "Pentru că sunt speciali ! Adulții !", a fost răspunsul inspectorului școlar și în momentul acela își pendulă capul și îl pătrunse sfredelitor cu ochii, ca și cum ar fi avut multe de spus, dar limbajul non-verbal părea a fi în acest caz, mult mai explicit. Cadrul didactic nu știa că imaginea bărbatului i s-a imprimat în minte și îi va apărea în fața ochilor ori de câte ori va păți ceva ciudat în instituție.

 

       Profesorul Z. aflase în plimbările sale prin fața instituției că înainte de revoluție, în clădire funcționa un Ospiciu. Totuși, cea mai înfiorătoare relatare despre școală, o povestise chiar directoarea adjunctă a liceului, istorisire mai înspăimântătoare chiar decât legendele urbane despre acest loc, bântuit de fantomele trecutului. Directoarea, roșie la față și mirosind a alcool de la distanță, istorisise veselă :" La mine în liceu, toți mă iubesc. Profesorii trec pe la școală numai când au chef și… de obicei, nu prea au. Au mai multe norme, încât încasările lor depășesc salariul unui președinte de țară, deși nu predau practic vreo oră. Toți au obținut licența la facultatea cu dublă prezență – una la înscriere și a doua la plata și ridicarea diplomei. Au procedat la fel și cu titularizarea… unii dintre ei. Doar au bani de unde să o plătească. Pe majoritatea însă i-a făcut directorul Porcălanu titulari fără să fi dat vreodată vreun concurs".

 

Profesorul Z. și-a amintit discuția din tren a unor profesoare de la Speciala din Titu care povesteau cum au venit reprezentanții Universităților la ele, în unitatea de învățământ și toate au fost puse să își aleagă ce facultate vor, pentru a primi licență în specializarea dorită.
 -Maiștrii de aici sunt foarte conștiincioși ! explică portarului, o femeie de vreo cincizeci de ani, roșcată, care se oprise în poartă instituției.

 

 - Dar unde sunt ei acum ? întrebă bărbatul nedumerit. Știa că la toate liceele la care a fost, aceștia populau bodegile din zonă și toți erau foarte apreciați de conducere.

 

 - Acum sunt toți  "La ultimul drum" ! Eu aștept să îmi dau demisia. Mă chinui prea mult cu centrala cea nouă, foarte scumpă, dar care funcționează mai defectuos decât cea veche. Nu mai rezist să mă stresez cu ea !

 

 --Dar ce este "La ultimul drum" ? întrebă noul paznic, trimis de firmă.   

 

 -Este cârciuma de lângă mănăstire, chiar lângă cimitir. Din grădina școlii, prin spate, se poate ajunge rapid acolo. Toți angajații o frecventează, explică femeia. Chiar și directorii !

 

 Atunci profesorul Z. și-a dat seama unde poposise directoarea adjunctă, atunci când venise în stare de ebrietate, în vizită, la școala geamănă.

 

 Secretara, doamna Balamuci, o femeie insolentă, aflată permanent în stare de extaz, fără motiv, cu părul vopsit roșu, lins, prins în coadă de cal, cu ochii ironici și priviri impertinente, îl studie cu tupeu pe bărbat, cercetându-l cu obrăznicie din cap până în picioare, ca pe o ciudățenie.

 

 Profesorul Z. îi întinse numirea primită de la Inspectoratul Școlar și mirarea femeii atinse atunci cote maxime. Nu mai văzuse așa ceva niciodată, până la data respectivă.

 

  • Ce-i cu hârtia asta ? întrebă cu dispreț femeia. Nu are nicio valoare aici, la noi. În liceu luăm în considerare doar ce spune directorul.

 

 -Școala nu a scos niciodată posturi la concurs, explică un bărbat chel, slab, cu urechile ascuțite și poziționate la distanță, asemeni câinilor, care se prezentă a fi reprezentantul sindicatului din școală.       

 

"Deci profesorii care funcționează aici nu au numiri legale pe post" concluzionă profesorul Z.

 

 Își aminti că, în timp ce aștepta la poartă, câțiva vecini din blocurile din apropiere discutau aprig despre istoricul școlii.

 

 -Directorul și grupul de bază al cadrelor didactice au fost recrutați dintre pacienții fostului Ospiciu. Când acesta a fost desființat, după revoluție, oamenii nu aveau unde să meargă. Rămâneau practic pe stradă, asemeni celorlalți aflați în aceeași situație. Unora le-a fost milă de bieții oameni și le-au acordat o șansă. Faptul că în spital , ca pacienți, erau puși să desfășoare diferite activități - ca de exemplu să ajute la prepararea mâncărurilor, să facă curățenie, să îngrijească grådina -  le-a fost de folos, pentru că au fost distribuiți și angajați în posturi în care desfășurau munci pe care le puteau presta, care le erau familiare și cu care se obișnuiseră pe perioada internării lor.

 

 - Părea o rezolvare potrivită pentru bieții oameni, explică un lungan slăbănog, cu o bărbiță subțire.

 

 - La început, a fost aici încorporată și școala pentru surzi, spuse o femeie între două vârste, grăsuță.

 

 - Dar a funcționat doar trei ani, pentru că au primit un sediu mai mare, mai bine plasat, central. Au rămas aici să învețe doar cei cu deficiențe psihice și mintale, preciză alt bărbat, de înălțime medie,mai corpolent.

 

 Profesorul află că, în timp, funcționând în cadrul liceului, oamenii au putut foarte ușor să urmeze cursurile școlii și să se califice în diferite meserii. Având statut de liceu, au reușit să obțină chiar bacalaureatul - pentru că se susținea în cadrul unității de învățământ. Acest fapt le asigura trecerea pe post de maistru, adică să devină cadre didactice. Dar, foștii pacienți nu s-au mulțumit cu atât. Trebuiau să se titularizeze. Dar fără concurs. Știau că nu erau capabili să susțină așa ceva. Doar obținuseră diplomele "la chiuvetă", fără examene date conform legii, adică pe baza cunoștințelor, a competențelor intelectuale proprii. Oamenii au văzut că societatea le oferea oportunități nebănuite și ei aspirau cu ambiție, la mai mult. Aflaseră că mulți ca ei ajunseseră foarte bine postați, nu numai în învățământ, ci și în alte domenii. Doar un concurs aranjat în interiorul școlii le-ar fi putut asigura un viitor liniștit. Știau că la inspectorat, printr-un concurs național corect, nu ar fi avut nicio șansă de promovare.

 

 - Am făcut mereu cereri să desfășurăm concurs pentru posturile de maiștrii în cadrul școlii, povestea reprezentantul sindicatului. Am reușit până la urmă. Eu am trecut imediat pe Informatică, din maistru.

 

 Profesorul Z. știa de renumita doamnă Poama de la Construcții, directoare de departament, care dădea diplome postuniversitare de Informatică, pe bani, profesorilor din întreaga țară, chiar dacă unii dintre ei nu știau decât să apese butonul pentru a deschide computerul. Dar, nici profesorii universitari care predau, selectați de doamna Poama, nu erau prea cunoscători într-ale Informaticii. Titularii de curs erau oameni în vârstă, care nu posedau deprinderi în lucrul cu   computerul și nici nu aveau de gând să încerce a învăța ceva în acest domeniu. Ei se bazau pe faptul că Poama este "capo del tutti capi" – așa cum îi spuneau toți – și femeia, ca urmare, fiind autonomie, putea face orice dorea în Universitate, să angajeze pe cine vrea dumneaei. Oamenii erau interesați doar de bani și de diplome, nu de cunoștințe în domeniu. Iar chemarea doamnei Poama era foarte atrăgătoare: "Veniți la mama, să vă dea diplomioare", spunea femeia, profesor universitar cu funcție de conducere în Universitate, anterior fiind precupeață. Competențele dobândite în această veche meserie, îi erau folositoare și la dovedea acum din plin. Nu și cele de profesor universitar. Dar acestea nu trebuiau nici dovedite, nici aplicate. Cursuri la Universitate nu se mai făceau demult, de când s-a declarat autonomia universitară. Nimeni nu mai controla nimic și totul decurgea magnific pentru Poama. Efectua în realitate aceeași muncă, pe care o executa atunci când era precupeață, doar că acum vindea diplome, în loc de pătrunjel și ceapă. "La fel ca domnul Costi Cămătaroiu", gândea femeia, "dar el deține acum funcție mai mare decât a mea – conduce chiar Senatul altei Universități, tot de stat, iar nevastă-sa chiar un departament. Dar ce competențe deține omul, după atâția ani de cămătărie ! Nu oricine posedă asemenea calități ! Trebuie să ai mare experiență în acest domeniu, dacă vrei să ai succes cu adevărat, în ziua de azi, la Universitate ! Amatorii de excrocherii nu au nicio șansă ! Predarea și cercetarea științifică sunt activități care aparțin trecutului ! Altele sunt competențele cerute și apreciate în prezent !  Oricum studenții nu mai trec demult pe la cursuri, nu vor să își piardă timpul inutil cu învățătura, că știu că nu le este de folos.  Ce pot învăța de la clanul Cămătăroiu ? Numai banii sunt cei care au valoare în ziua de azi și Cămătăroii au experiență în strângerea lor ! ".

 

 ……………………………………………………………………………………………………..

 

 Profesorul își aminti deodată povestirea înfricoșătoare a directoarei adjuncte, relatată amănunțit de aceasta, în hohote puternice de râs, generate de aburii alcoolului, la fiesta organizată în școala geamănă.

 

 -Colegul nostru, maistrul Ady Porcălanu, a făcut criză de nebunie în fața directorului școlii și îl lovi puternic. Apoi, îl aruncă cu viteză spre un copac bătrân. A fost doar începutul blestemăției. Ceilalți maiștrii, proaspăt veniți de la "La ultimul drum", continuară să îl troznească pe bietul director de toți arborii din curtea unității de învățământ. Săracul  om nu a avut nicio șansă. De atunci, nimeni nu a mai auzit de el.  Așa a ajuns domnul Porcălanu director, iar eu, directoare adjunctă. Ascultătorii din jur încremeniră înspăimântați de cele auzite. Gurile li se încleștaseră și nu mai puteau rosti vreun cuvânt.  A urmat o clipă de liniște, ce părea a fi momentul de reculegere pentru fostul director, de care sărmanul om nu a mai avut parte, în condițiile desfășurate.

 

 ………………………………………………………………………………………………..

 

 Profesorul Z. urcă la etaj, pentru a se prezenta directorului, așa cum se procedează de obicei la venirea în cadrul oricărei unități de învățământ, a unui nou angajat. Bătu la ușa acestuia și intră în cabinet cu emoție. În fața sa, a apărut o namilă de om, obez, grosolan, îmbrăcat cu niște iegări gri decolorați, scămoșați și o flanea cu dungi orizontale, late, de mai multe culori, demodată, cum poartă de obicei țăranii la lucru. Părea un căpcăun desprins dintr-un basm popular.

 

 "Acum, chiar am atins culmea prostiei", gândi profesorul, care consideră că este ca în povestirea "Prostia omenească" a lui Ion Creangă. De când a predat la Universitate și a trecut în preuniversitar, a avut directori selectați numai dintre maiștrii, foști muncitori neîndemânatici, dar ticăloși. A avut ca director pe fostul instalator nepriceput al liceului – care, pentru bani, ar fi dorit să lucreze în uzină, dar acolo ar fi trebuit să fie harnic și priceput în meserie - ajuns după revoluție în funcția de inspector școlar și pentru că lua bani pe posturi chiar pe holurile inspectoratului, a fost retrogradat ca director de liceu. Acum, a întâlnit și la universități profesori din fostele femei de serviciu leneșe și chiar dintre cei fără serviciu legal, dar care practicau cămătăria cu succes, selectați pentru că aveau experiență în acest domeniu. Dar, mult mai mulți sunt dintre cei care nu sunt buni să facă ceva, deci care nu au avut niciodată vreun serviciu.

 

     Își aminti apoi, râzând, că luând post de profesor la unul din colegiile de elită ale capitalei, clasat chiar pe unul dintre primele locuri, îi spuse încântat directorului, care preda matematică:  "În sfârșit nu mai am director din maistru ! Sunt acum în colegiu de top ! ".

 

           În zilele următoare, profesorul a avut surpriza să afle, citind pe Internet, că noul său director de la colegiul de elită a fost tot maistru și că a absolvit un curs controversat la Universitate, care i-a permis oarecum, printr-o interpretare la limita legii, să predea Matematica. Era totuși superior ca pregătire colegei sale directoare, venită dintr-un sătuc, unde preda ca educatoare necalificată, adică fără studii.

 

         Bărbatul se gândi că directorii din maiștrii au devenit recent de lux. "Parcă aceștia mai aveau ceva cunoștințe, măcar de viață, din experiență - după ce au ajuns unii care nu au făcut nimic în viața lor, dar și-au cumpărat diploma de licență, la pachet cu titularizarea și cu concursul de directori. Proiectați direct în funcții de conducere, ei par a fi indivizi proiectați de pe altă planetă, în care existau doar șmecherii, înșelăciuni, în care cu șpaga puteai obține orice dorești".

 

-Vă prezint diplomele mele universitare, adeverințele cu activitatea mea în învățământ, certificatele cu gradele didactice și decizia de numire în urma Concursului Național de Titularizare, spuse profesorul.

 

 -Ce diplome ? Aici, la noi, nu au valoare. Noi le aruncăm la gunoi ! țipă o femeie cu ochelari și cu părul vopsit grizonat, așa cum este la modă.

 

 -Are dreptate doamna Cârnat, încuviință cu vocea plină de respect Porcălanu, de parcă ar fi prezentat o somitate. Doamna este specialistă în cârnați, teoretic și este și lider de sindicat. Cu astfel de concepții merita să fie titulară. Eu am titularizat-o imediat ce am cunoscut-o. Dumneaei nu a trebuit nici să dea vreodată concurs de titularizare. Nu posedă diploma în specializarea corespunzătoare. Dar așa sunt de fapt toțI oamenii mei. Acesta a fost motivul pentru care nu ne-a fost acreditată nicio specializare în liceu. Datorită acestui lucru  nu putem organiza examene de absolvire aici, în liceu, dar este corupție și putem face orice ne dorim. Funcționăm fără probleme.

 

        Profesorul Z. observă că, în timpul discuției, un bărbat o mângâia nestingherit pe doamna Cârnat pe partea dorsală. Era maistrul Tomată, bărbat în vârstă, cu părul alb complet și fața roșie de la băutură. Profesorul își aminti atunci, că văzuse aceeași imagine, printre fotografiile postate pe Whats App-ul profesorilor liceului, făcute cu ocazia sărbătoririi Crăciunului în cancelarie.

 

      Curând începu Consiliul Profesoral. Se alegeau comisiile șl se făceau propuneri. Profesorul Z. suportă cu stoicism laudele indecente pe care și le adresau unii altora, de parcă ar fi fost o adunare de genii. Niciodată nu a înțeles aceste momente penibile din viața de profesor, în care oamenii care nu sunt buni de nimic și care nu fac nimic în unitatea de învățământ sunt elogiați fără rușine de alții, asemeni lor. Se gândi că, atunci când se fac propunerile pentru salariile de merit sau gradațiile de merit, prezentările ating apogeul nerușinării. "Mai vin și unii politicieni corupți care, cu obrăznicie propun salarizarea “după performanță” - într-o țară coruptă, ar insemna că, doar cei care taie frunză la câini și cu minte de găină să fie recompensați bănește, nu numai cu laudele de care au parte permanent, deși, de obicei,  nici pe la școală nu prea dau", gândi profesorul. Nu știa că era deja aprobată tacit,  o lege prin care reprezentanții din Consiliul de Administrație pot vota și își pot acorda în cârdășie cu femeile de la serviciul Salarizare al Inspectoratului, condus de doamna Zgripțuroiu - cărora le dăruiau un procent semnificativ din banii primiți – sume fantastice, exorbitante pentru activități închipuite, premieri, tichete de masă și de cumpărături, bani de proiecte, solde, rente și alte beneficii materiale.

 

 În zilele următoare, profesorul observă că presupunerile sale erau adevărate. La prima oră din zi, el era singurul cadru didactic care se prezenta la școală. Pe la orele zece-unsprezece mai apărea câteo secretară, din cele trei existente. Pe la școală, treceau doar două - trei cadre didactice pe zi. Singurul professor conștiincios era reprezentantul sindicatului, prezent întotdeauna. Totuși zelul de care dădea dovadă era puțin cam ciudat, pentru că elevii școlii nu veneau decât în număr foarte mic la ore. Profesorul Z. se gândi că, probabil omul avea o scorpie de nevastă  și prefera să stea singur în cabinet, la liceu… sau poate, pe Internet, să vizioneze filme sau să se distreze cu diferite jocuri. Bărbatul nu părea a fi genul de om pasionat de calculatoare, care nu se poate dezlipi de computer. Mai conștiincioasă părea o profesoară de religie. Profesorul Z. deduse acest lucru din cele spuse de un elev din clasa a noua  :                                                                    " Săptămână aceasta doar dumneavoastă și doamna de religie ați venit la ore".   

 

    Deodată, în față, îi apăru directorul, care abia se mișca sub greutatea corpului său imens, deplasându-se de pe un picior - cât trunchiul unui arbore secular - pe altul și intră în cancelarie:

 

 -Numai noi avem experiență la speciali - eu și colegii mei - spuse acesta referindu-se la participanții de la întâmplarea nefericită cu fostul director, dar preafericită pentru el și actualii beneficiari.

 

 Porcălanu distribuia fiecăruia mai multe norme didactice, încât toți colegii săi de suferință aveau salarii de președinți de stat. Aveau pontate ore de predare 24 de ore pe zi, în fiecare zi, sumele  fiind vizate de doamna Zgripțuroiu de la serviciul Salarizare al Inspectoratului, care își oprea fără jenă și ea, o parte din bani. Nimeni nu îl controla pe Porcălanu, pentru că știau ce pățise fostul director și nu doreau să ajungă la fel, victime. Îl susținea și vara sa, fiică de maistru, inspectoare la sector, obeză ca și el, absolventă de Școală pentru elevii cu deficiențe mintale și cu diploma de licență de la Universitatea Cretină. Cu aceste atuuri, femeia nu a trebuit niciodată să dea concurs pe post în învățământ și a funcționat ca inspector școlar zece ani, timp în care a titularizat nu după notele obținute la concurs, criteriul ei de selecție fiind valoarea sumelor date ca șpagă.

 

 "Oare la ce consideră că au experiență ?" se miră bărbatul. "La stat acasă sau la stat degeaba, atunci când totuși mai trec pe la școală? ".          

 

-Dacă nu vă place ceva, nu aveți decât să mă reclamați. Au încercat și alții să o facă, dar fără succes ! spuse cu dispreț Porcălanu. Au făcut mulți plângeri nenumărate și nu s-a întâmplat nimic. În ziua de azi, în  educație, corupția este atât de mare încât reclamațiile, sesizările nu mai sunt luate în considerare de nimeni, niciunde. Pot să fac ce vreau !

 

 Profesorul Z. știa că în ultimele trei decenii răspunsul la orice reclamație adresată Ministerului sau Inspectoratului se prezintă sub aceeași formă : "Acuzații nefondate", fără cineva să controleze veridicitatea celor scrise. Orice petiție nu are nicio șansă de rezolvare pentru că este trimisă la nivelul cel mai jos, chiar la cel reclamat și răspunsul primit este formulat chiar de către acesta. Desigur o  aberație !  Deci, nu se gândi să încerce să piardă timpul cu așa ceva.

 

În clasa alăturată era liniște. Era ora de "Educație fizică" a doamnei Aluigogu, o tuciurie care se strâmba permanent, cu fața schimonosită de parcă ar fi fost scârbită permanent de ceva urât mirositor, aflat sub nasul ei. "A apărut și profesoara de engleză! ",  își spuse profesorul auzind din clasa de alături, prin pereții foarte subțiri, cuvinte spuse cu voce tare de o femeie, care cerea elevilor să repete cuvinte după ea. Pronunția profesoarei era însă atât de greșită, încât profesorul Z. gândi că foștii săi colegi din clasa a cincea, de gimnaziu, aflați în stadiu de corigență la Limba engleză erau mult mai buni cunoscători într-ale limbii lui Shakespeare decât profesoara.  Era un chin să asculte cum femeia maltrata acest idiom și cum distorsiona cuvintele.

 

Bucuria profesorului a fost mare, când se termină ora. Atunci, profesoara veni cu tupeu și cu obrăznicie spuse profesorului:

 

 - Vrem să venim la ora dumneavoastră, să vă inspectăm.

 

 La prima vedere profesorul gândi că totul este în regulă, pentru că știa că este un cadru didactic foarte bine pregătit, avea gradul didactic întâi, a fost metodist și poseda peste treizeci de ani vechime la catedră. În mod normal, la asemenea performanțe, ar fi trebuit să fie un model pentru noii veniți în învățământ - după cum scriau autorii de cărți cu conținut pedagogic din străinătate. Dar într-o țară coruptă, cei care făceau inspecții erau aleși dintre cei care habar nu aveau de învățământ - cu mici excepții, că mai rămăseseră și câțiva dintre cei vechi, care cunoșteau metodică și specialitate. Își aminti cu tristețe de ultima inspecție de specialitate la care venise inspectoarea și o metodistă nouă, de vreo treizeci- patruzeci de ani. Inspectoarea rămase uimită de gradul inalt de prezentare al lecțiilor și nu putea să își oprească exclamațiile de încântare, în timp ce noua metodistă întreba mirată : "Așa deci se desfășoară o lecție ?". Femeia avea  gradul întâi, era și metodistă, dar obținuse totul fără a susține vreodată vreo lecție și nu știa cum se face, pentru că nimeni nu o învățase niciodată. Dar primise dreptul de a controla ea, pe cei care cunosc acest lucru. "Mai periculos ar fi fost, dacă venea numai metodista și aceasta nu ar fi știut că lecțiile mele sunt foarte bune", gândi bărbatul. "Noroc că a venit inspectoarea, mai în vârstă, cu vechime în domeniu și care avea noțiuni de metodică și specialitate – că acum vin multe bătrâne, în primul an de învățământ, proaspăt licențiate, chiar la șaptezeci de ani, care nu au lucrat niciodată în viața lor. Oare ce o să fie când inspectoarea va ieși la pensie ? " se întrebă înspăimântat profesorul. "Pentru cei noi veniți în învățământ ar fi foarte simplu. Ei știu că inspecția  înseamnă să dai spagă, la fel ca la orice examen sau concurs pe care l-au susținut anterior. Chiar ministrul Dănilă Gropariu le asigura prin lege acest lucru, prin asumarea răspunderii, dar fără răspundere, că dumnealui nu avea luat nici bacalaureatul, doar Școala complementară pentru elevii cu intelect redus, dar care dovedeau pricepere într-o meserie. Fostul ministru nu dovedise însă nici abilitatea intr-o meserie. Avea însă competența de a copia - după cum a relatat chiar domnia sa la televizor -  competență pe care a exersat-o la niște universități care practicau acest lucru, după declarațiile sale. Parcă ar fi fost din comedia americană cu Universitatea Shit, pe care am vizionat-o recent pe Internet, în care studenții nu învățau nimic, numai se distrau și își predau unii altora ce doreau" gândi  profesorul.  "Ce tari sunt americanii la previziuni ! Toate situațiile amuzante din comediile lor, de care am râs cu poftă, le-am întâlnit apoi în realitate. În mod fals, fostul ministru se lauda că, prin folosirea camerelor de luat vederi, ridica calitatea examinării, dar pe dumnealui il interesa faptul cum să obțină mai mulți bani din examene, că doar devin mult  mai scumpe, dacă există aparatură electronică sofisticată. În plus, câștiģa foarte mulți bani și din achiziționarea acesteia, mai ales că cea mai prăpădită grădiniță a ajuns dotată cu camere de luat vederi și aparatură electronica performantă și foarte scumpă pentru securizarea clădirii, de parcă ar fi sediul NASA cu secrete importante".

 

  • Eu eram elev conștiincios, domnu’, până să vin la școala aceasta. Am învățat aici să mă droghez, să golănesc, am devenit infractor, spuse profesorului un elev cu ochelari și figură de tocilar din clasa a doisprezecea. Acum, am și dosar la Poliție pentru furt.

  • Dar pe noi, nu știu de ce ne-au înscris la handicapați, spuseră doi colegi de-ai săi, orfani. Oamenii de la Asociație, de la Centrul la care locuim au făcut-o, ca să ia mai mulți bani pe noi, se plânseră elevii. Noi însă, suntem normali și nu primim niciun leu.

  • Heee ! Heee ! Noi am dat șpagă grasă, să ne cumpărăm astfel de certificate, povestiră câțiva adolescenți din clasă. Nu avem din ce trăi, suntem foarte săraci și așa supraviețuim.

  • Merită ! exclamă unul cu mândrie. Eu sunt valoros ! Din ceea ce primesc, țin toată familia – tata, mama, frații și surorile mele.

 

 -Avem la “Limba română” domnu’, o babă de peste optzeci de ani, care nu are nimic comun cu învățământul. Este pe dinafară cu totul, spuse un băiat frumos, brunet, inalt și slăbuț.

 

 "Uite că băiatul acesta este mai deștept ca directorul ! ", constată profesorul cu mirare. Bărbatul a observat că elevul era printre primii din liceu din punct de vedere al inteligenței. Într-adevăr, colega sa, de la catedra de "Limba română" era o pensionară de peste optzeci de ani, dar fără studii, care nu avea habar de nimic. Dănilă Gropariu dăduse în mod intenționat legea de a preda și specialiștii din alte domenii, care nu trec deloc pe la școală și pensionarii, dar fără a preciza că aceștia ar trebui să fie din învățământ. Era o scăpare intenționată din textul legii, de care, mulți profitau din deplin. "Nu se specifică în lege că trebuie să fie dintre foștii profesori", explicau directorii care îi angajau. Așa că, aceștia și-au adus cu nesimțire cunoștințele necalificate, fără studii, acum, când orice om poate - in țară - să facă facultatea, fără a depune efort intelectual, doar material. Sunt locuri la Universități pentru toată populația.

 

Pensionara preda la clasele la care nu venea niciun elev, tot anul școlar, pentru că avea clasele cu elevii cu dizabilități foarte grave, care nu se puteau deplasa. Acum, femeia era supărată că trebuia să vină la școală, să stea în cancelarie, datorită profesorului Z. Dacă nu ar fi fost el, nu ar mai fi venit deloc, așa cum a făcut în anii anteriori și ar fi avut și orele acestuia în plus, deci ar fi primit bani mai mulți. Acum, se consola să-l urmărească și să-l bârfească pe profesorul Z.

 

- Are experiență la speciali doamna, spunea directorul Porcălanu, gândindu-se la catedrele pe care le dăduse pensionarei, pentru care primea și el o bună parte din bani. Este foarte bună profesoară !

 

 "La ce este bună? " gândi profesorul. "La stat degeaba ? La fel ca  gruparea preferaților Porcălanului, pricepută la instigarea elevii la ură și la răutate împotriva profesorilor și elevilor veniți recent în școală. Acest lucru înseamnă pentru cei de aici că sunt cu experiență, în învățământul special ? Ce degradare puternică a valorilor ! Parcă cineva, în mod intenționat vrea să își bată joc de educație ! ", concluzionă bărbatul.

 

      Bieții adolescenți erau terorizați de adulți, dar și de tinerii de 20-30 de ani, elevi ai școlii, transformați în teroriști de grupul Porcălanului. Noii elevi plecau imediat și se transferau la alte unități școlare.

 

 -Nu îi lăsăm să vină la noi, în liceu ! țipă iritat un adolescent strâmb la corp și slut la față, plin de răutate.                                                                        La poarta liceului, câteva mămici, niște doamne blonde, elegante și foarte mândre își așteptau copiii cu sufletul la gură, să le povestească ce au mai pățit în ziua respectivă.

 

 O fetiță relata cu foc, cum în toaletă, niște băieți i-au vărsat coșul de gunoi din WC în cap.

 

 Mămicile furioase s–au prezentat a doua zi la directorul Porcălanu.

 

 Nu se știe ce le-a zis acesta, dar după discuție, părinții și-au retras urgent copiii de la școală.

 

Profesorul Z. se întâlni cu diriginta de la clasa a noua, o femeie în vârstă, simplă. Era maistru la clasa de specializare "Preparate din carne".

 

 - De ce nu vine la ore fetița din clasa a noua ? întrebă bărbatul.

 

-Eu am  vorbit cu mama ei să nu o mai trimită la școală. Colegele de clasă spun că pute și nu o suportă, răspunse femeia.

 

 Profesorul Z. rămase uimit de reacția femeii. Fetița era de o frumusețe deosebită și era foarte curată. Colegele ei, mai măslinii la piele erau mai urâțele, dar doreau să fie iubite de băieții din liceu.   “Probabil în acest fel se răzbunau pe ea”, gândi bărbatul. “Își eliminau astfel concurența. Dar diriginta, femeie bătrână ? Poate nu avea prea multă minte. Aceasta ar fi singura explicație pentru comportamentul ei“. Cadrul didactic observase că și la alte colegii sau licee, unde predase, elevii spuneau același lucru despre câte un elev din clasă care învăța foarte bine, care era conștiincios și cuminte, educat, cu suflet bun, încât îi ajuta și pe ei la învățătură.

 

Pe holul școlii, o femeie obeză  îmbrățișa cu foc un elev. Era doamna Poloboc, care funcționa pe postul de pedagog. Era maestră în cuplări de elevi, un fel de coana Manda-împețitoarea. Învăța pe unii, mai influențabili, ce cadouri să cumpere perechii alese de ea. Așa credea femeia că trebuie să procedeze, pentru că urmase același tip de școală, pentru elevii cu dizabilități mintale și acolo angajatele îi găseau mereu pereche. Așa cum arăta și cum se comporta, nu ar fi fost cu siguranță singură să facă acest lucru.

 

 -Uite, fata aceasta este tocmai bună pentru tine, că are experiență. Tu ai douăzeci de ani. Ea este cu câțiva ani mai mare decât tine.               Îi cumperi zilnic ciocolată și flori, dacă vrei să o cucerești și femeia îi arătă o tânără brunetă cu burtă mare, de parcă ar fi fost însărcinată în cinci luni, diformă la corp, din profil în formă de S, cu pielea închisă la culoare, păroasă pe față - cu niște perciuni lungi și groși, mai bogați ca ai bărbaților, cu unul din incisivi aflat la jumătatea celuilalt, pentru că avea rădăcina mult mai sus, încât părea că are dintele pe jumătate rupt,  cu ochelari cu dioptrii și cu defect de pleoape căzute, dar foarte gălăgioasă, cu voce exagerat de puternică.

 

 Tânărul nu mai vorbise niciodată cu o fată și la indicațiile doamnei Poloboc privi cu încântare tânăra. Dorea cu înfrigurare o femeie în viața sa, de când mama sa îl părăsise de mic și oricare persoană feminină i se părea minunată. “Voi face tot ce îmi stă în putință pentru ea. Voi fura bani de la tata. Lucrează toată ziua la serviciu și când vine acasă este tot timpul beat. Va fi ușor ! Îi voi cumpăra iubitei mele orice își dorește. Trebuie să am grijă de ea să nu o pierd, că roiesc  băieții în jurul ei. Are mulți pretendenți, oricând altul îmi poate lua locul și atunci sunt pierdut !”, visa tânărul.

 

  • Vreau copii cu tine ! îi spunea acesta voios, mereu.

  • Dar, eu nu doresc ! răspundea tânăra gândindu-se la cei doi pe care îi născuse anterior, luați de angajații de la Centru.

 

     În fața profesorului apăru o femeie slabă, cu nas ascuțit ca ciocul unei rândunici, pe care îl poziționase ostentativ în sus și cu o claie creață de păr vopsit roșu, făcut permanent, ridicat ciudat în sus, de parcă ar fi fost pupăza din tei spurcată a lui Nică - care se speriase când acesta o căuta în scorbură - din "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă. Era una dintre profesoarele cele mai adulate în unitatea de învățământ, membră de vază în Consilul de Administrație al liceului.

 

 " Doamne, ce fizionomie are ! Parcă ar fi una din psihopatele din filmele americane" gândi profesorul. "Dar este psihopedagog ca specializare". Deodată, femeia începu să râdă isteric, zgomotos, fără nciun motiv. După câteva minute o apucă un plânset bolnăvicios, cu sughițuri, de se zguduiau pereții cancelariei. "Corespunde fără nicio îndoială profilului intuit de mine" concluzionă bărbatul. "A pățit cu siguranță ceva rău în copilărie, a avut o traumă  și acest lucru a zdruncinat-o puternic. Probabil de aceea a dorit să funcționeze în acest domeniu, să îl cunoască practic și a făcut sacrificiul financiar să achiziționeze o diplomă de licență în specialitate, de la o privată – pentru că îi era greu să învețe. Dar, oare cum îi influențează această femeie pe elevi ? În bine ? Sau le face mai mult rău ? " se întrebă profesorul Z. "Cum îi educă ? La fel ca doamna Cârnat și ca doamna Tocană… sau ca doamna Poloboc și ca domnul Tomată…".                                                                                           Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se cunoaşte că Viaţa bate filmul” şi realitatea poate fi mai înspăimântătoare, mai înfricoşătoare decât cea din scrierile literare.

 

 

 

 

 

 

 

Cenaclu Literar: